Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2206/2022 AI generated

Road-access tariff award upheld; costs ruling quashed and remanded for proportionate allocation.

Case Number Decizia nr. 2206/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeal, partially quashed the appellate decision (Civil Decision no. 544/A of 12 October 2021 of the Timișoara Court of Appeal), and remanded the case to that court solely for re-adjudication of the appellant's appeal regarding first-instance litigation costs; the lower court's substantive ruling—which partially granted the claim and awarded the claimant a tariff for road access use for 19.10.2017–16.07.2020 while dismissing earlier claims as time-barred—remains otherwise in force. The dispute involved a local administrative unit suing a company for unpaid tariffs and default interest for road accesses built without a lease contract, based on tort liability under Art. 1357 Civil Code; the appellate court had characterized the claim as civil (not fiscal), applying the 3-year prescription under Art. 2517 and 2528 Civil Code, thereby limiting recovery to the period after 19 October 2017. Decisive legal basis: the court held that the challenge under Art. 488(1)(8) Code of Civil Procedure was largely inadmissible because it attacked factual findings, but found one valid legal error—the first-instance and appellate courts had ordered the claimant to pay the full litigation costs despite partial success, violating Art. 453(2) Code of Civil Procedure, which requires proportionate allocation of costs when a claim is only partially admitted.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 47 din O.U.G. nr. 43/1997, art. 46 alin. (9) din O.U.G. nr. 43/1997, art. 1 pct. 11 din Legea nr. 207/2015, art. 453 alin. (1) C. proc. civ, art. 489 alin. (2) C. proc. civ; Road-access tariff award upheld; costs ruling quashed and remanded for proportionate allocation: 544/A of 12 October 2021 of the Timișoara Court of Appeal), and remanded the case to that court solely for re-adjudication of the appellant's appeal regarding first-instance litigation costs; the lower court's substantive ruling—which partially granted the claim and awarded the claimant a tariff for road access use for 19.10.2017–16.07.2020 while dismissing earlier claims as time-barred—remains otherwise in force. The dispute involved a local administrative unit suing a company for unpaid tariffs and default interest for road accesses built without a lease contract, based on tort liability under Art. 1357 Civil Code; the appellate court had characterized the claim as civil (not fiscal), applying the 3-year prescription under Art. 2517 and 2528 Civil Code, thereby limiting recovery to the period after 19 October 2017. Decisive legal basis: the court held that the challenge under Art. 488(1)(8) Code of Civil Procedure was largely inadmissible because it attacked factual findings, but found one valid legal error—the first-instance and appellate courts had ordered the claimant to pay the full litigation costs despite partial success, violating Art. 453(2) Code of Civil Procedure, which requires proportionate allocation of costs when a claim is only partially admitted.

Keywords

AI generated
allocation of costs tariff dispute partial claim civil dispute tort liability cost recovery

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 47 din O.U.G. nr. 43/1997
46 şi art. 47 din O.U.G.
art. 46 alin. (9) din O.U.G. nr. 43/1997
Recurenta arată că, deşi a arătat că la data construirii acceselor nu exista obligaţia încheierii unui contract, iar art. 46 alin. (9) din O.U.G. nr. 43/1997 a fost pus în aplicare după anul 2015.
art. 1 pct. 11 din Legea nr. 207/2015
Acest tarif se face venit la bugetul UAT, aşadar are natura unei creanţe fiscale principale conform art. 1 pct. 11 din Legea nr. 207/2015 privind Codul fiscal.
art. 453 alin. (1) C. proc. civ
Recurenta arată că, întrucât nu i s-au respins în totalitate pretenţiile, dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
art. 489 alin. (2) C. proc. civ
Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
art. 248 alin. (1) C. proc. civ
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ.
art. 483 alin. (2) C. proc. civ
Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 497 C. proc. civ.

Basis for allowing the appeal and annulling in part the challenged decision.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 311/27.04.2021, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Arad reprezentat legal prin Preşedintele Consiliului Judeţean Arad împotriva pârâtei A. S.R.L.. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 25.735,19 euro sau echivalentul în RON a acestei sume la data efectuării plăţii reprezentând tarif pentru utilizarea amprizei şi zonei de siguranţă şi a acceselor la drumurile judeţene pentru perioada 19.10.2017-16.07.2020. S-au respins celelalte capete de cerere ale acţiunii. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 12.040,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile menţionate, a declarat apel Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Arad prin Consiliul Judeţean Arad, solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei civile nr. 311/27.03.2021, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată privind obligarea intimatei-pârâte la plata tarifului aferent acceselor rutiere pentru perioada 30.06.2015-15.07.2020 în cuantum de 50.760,44 Euro şi a majorărilor de întârziere aferente acestei sume care la data introducerii cererii de chemare în judecată erau în cuantum de 34.009,49 Euro.

Prin decizia civilă nr. 544/A din 12 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă Respinge apelul declarat de către reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Arad prin Consiliul Judeţean Arad împotriva sentinţei civile nr. 311/27.04.2021, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020 în contradictoriu cu intimata pârâtă A. S.R.L.. A fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 9.202,24 RON.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Arad prin Consiliul Judeţean Arad.

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Din perspectiva acestui motiv de recurs se arată că instanţa de apel a apreciat eronat că pretenţia reclamantei are natură civilă, iar nu fiscală. De asemenea, decizia atacată este nelegală întrucât instanţa a dispus obligarea pârâtei la plata creanţei în parte.

În dezvoltarea acestor critici se arată că au fost ignorate prevederile art. 46 şi art. 47 din O.U.G. nr. 43/1997, instanţa de apel neanalizând corect argumentele invocate sau reţinând eronat aspecte de fapt şi de drept, având în vedere că dispoziţiile legale menţionate nu diferite faţă de cele actuale sub aspectul obligativităţii încheierii unui contract de închiriere cu administratorul drumului, în sensul că era obligatorie doar plata tarifului aferent utilizării acceselor.

Astfel, instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 46 şi 47 din O.U.G. nr. 43/1997, respectiv obligaţia beneficiarului acceselor de a încheia contract de amplasare şi închiriere cu administratorul drumului, adică cu recurenta.

Recurenta arată că, deşi a arătat că la data construirii acceselor nu exista obligaţia încheierii unui contract, iar art. 46 alin. (9) din O.U.G. nr. 43/1997 a fost pus în aplicare după anul 2015. Instanţa de apel trebuia să interpreteze acest text de lege coroborat cu art. II alin. (1) din O.G. nr. 7/2010 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 198/2015.

Conform acestor dispoziţii, pârâta ca deţinătoare a unor acorduri de principiu ar fi trebuit ca, în maximum 3 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei indicate, să reglementeze situaţia acceselor rutiere, fapt care nu s-a întâmplat până în anul 2020 când agenţii constatatori au constatat lipsa contractelor de închiriere.

Recurenta arată că nu se poate reţine o culpă comună ci doar culpa pârâtei care încă de la sfârşitul anului 2015 ar fi trebui să solicite intrarea în legalitate cu aceste accese.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a confundat natura juridică a celor două tipuri de contracte, reţinând că obligaţia de plată a tarifului se naşte doar concomitent cu încheierea contractului de închiriere, deşi creanţa ce face obiectul litigiului nu rezultă dintr-un contract de închiriere ci dintr-un contract de tranzacţie pe care pârâta a refuzat să îl semneze, deşi a utilizat un bun public.

Apreciază recurenta că instanţa de apel a interpretat eronat probele depuse la dosar întrucât, pe de o parte, contractul de tranzacţie care trebuia semnat reprezenta o recunoaştere a faptului că pârâta a utilizat mai mult de 5 ani accesele rutiere fără să plătească, deşi a recunoscut acest fapt, iar pe de altă parte instanţa a reţinut greşit că natura creanţei este civilă, deşi aceasta derivă din tarifele stabilite prin hotărâri ale Consiliului Judeţean.

Acest tarif se face venit la bugetul UAT, aşadar are natura unei creanţe fiscale principale conform art. 1 pct. 11 din Legea nr. 207/2015 privind Codul fiscal.

O ultimă critică vizează faptul că recurenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată deşi a fost reţinută culpa pârâtei.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut culpa pârâtei, însă pentru o perioadă mai scurtă decât cea prevăzută în acţiune, totuşi a obligat recurenta la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

Recurenta arată că, întrucât nu i s-au respins în totalitate pretenţiile, dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost greşit aplicate.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o va respinge ca nefondată având în vedere că din cuprinsul memoriului de recurs rezultă critici care pot fi încadrate în motivul de casare invocat referitor la greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul dedus judecăţii este întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, respectiv pe art. 1.357 C. civ., reclamanta afirmând că pârâta a săvârşit o faptă ilicită constând în aceea că nu a achitat niciun tarif de la construirea acceselor rutiere şi nici nu şi-a reglementat situaţia juridică a acestora, deşi avea această obligaţie încă din anul 2015, când a fost modificată O.G. nr. 43/1997.

Prin decizia atacată s-a reţinut că raportul juridic dintre reclamantă şi pârâtă este de natură contractuală, iar nu fiscală, creanţa administratorului drumului constând în tariful pentru amplasare şi acces în zona drumului public izvorând din contractul valabil încheiat cu utilizatorul, contract care nu se regăseşte printre cele enumerate la art. 2 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, a reţinut instanţa de apel, creanţa pe care reclamanta urmăreşte să o valorifice are natură civilă care, în raport cu temeiul acţiunii sale, se supune termenului de prescripţie de drept comun, şi anume cel prevăzut de art. 2.517 raportat la art. 2.528 C. civ., respectiv 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Or, în raport cu acest termen, pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 19 octombrie 2017 termenul de prescripţie era împlinit la data formulării acţiunii.

Recurenta a suspus examinării instanţei de recurs critici care privesc stabilirea greşită a naturii creanţei deduse judecăţii, admiterea doar în parte a cererii de chemare în judecată, nereţinerea culpei pârâtei în privinţa rolului activ pe care trebuia să îl aibă în privinţa plăţii tarifului şi a încheierii contractului, precum şi interpretarea eronată a probelor.

Înalta Curte reţine că, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aşadar, acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte, şi anume aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, de exemplu atunci când se aplică norme de drept comun la situaţii pentru care există o normă specială sau sunt aplicate norme speciale, prin analogie, la situaţii ce nu cad sub incidenţa ei, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i se dă o interpretare greşită, ori sunt încălcate principii generale de drept.

Prin urmare, în calea de atac a recursului nu este posibilă analiza susţinerilor care tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, precum stabilirea naturii creanţei deduse judecăţii, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, culpa pârâtei sau interpretarea eronată a probelor.

În sensul acestui motiv de recurs încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în interpretarea textului de lege într-o manieră contrară sensului clar şi precis al acestuia, aşadar în condiţiile în care dispoziţia legală nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Interpretarea greşită a legii constă în aceea că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări, iar instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond aceasta fiind greşit calificată cu privire la norma de drept aplicabilă, ceea conduce la aplicarea altei legi decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În raport cu aceste exigenţe se constată că, deşi recurenta a afirmat că au fost încălcate normele de drept material, ceea ce corespunde în drept motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, în realitate motivele vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate.

Înalta Curte constată că singura critică de nelegalitate este cea care vizează greşita aplicare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care în cauză este o chestiune de legalitate întrucât se referă, nu la cuantumul cheltuielilor de judecată, ci la încălcarea regulilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Astfel, recurenta susţine că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanţă, deşi acţiunea i-a fost admisă în parte fiind astfel constatată culpa pârâtei, chiar dacă pretenţiile nu au fost admise pentru întreaga perioadă solicitată.

Recurenta arată că, întrucât nu i s-au respins în totalitate pretenţiile, dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost greşit aplicate.

Analizând această critică, Înalta Curte o găseşte fondată.

Astfel, prin sentinţa pronunţată de prima instanţă cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte pentru perioada 19.10.2017-16.07.2020, pentru restul perioadei pentru care s-au solicitat pretenţiile, acţiunea fiind respinsă. Totodată reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, deşi instanţa a admis în parte pretenţiile, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 12.040,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Admiterea în parte a pretenţiilor este contrară ideii de culpă procesuală prevăzută de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Ipoteza în care pretenţiile sunt admise doar parţial, aplicabilă în cauză, este reglementată prin art. 453 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul neasimilând situaţia admiterii doar în parte a pretenţiilor cu cea a pierderii procesului, prin urmare obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată trebuia să se raporteze la faptul că pretenţiile au fost admise în parte.

Aşadar, soluţia reţinută de instanţa de apel, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, deşi acţiunea a fost admisă în parte, este greşită întrucât încalcă regula cu rang de principiu în materia obligării la plata cheltuielilor de judecată de către partea care a pierdut procesul.

Cum în cauză, pretenţiile reclamantei au fost admise în parte, obligarea obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată trebuia să aibă în vedere proporţionalitatea pretenţiilor admise.

Având în vedere că Înalta Curte găseşte fondată critica referitoare la obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, în temeiul art. 497 C. proc. civ. va admite recursul, va casa în parte decizia atacată, în limitele şi pentru considerentele arătate şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată datorate în primă instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ JUDEŢUL ARAD prin CONSILIUL JUDEŢEAN ARAD împotriva deciziei civile nr. 544/A din 12 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată datorate în primă instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2022.