Inadmissibility of cassation appeal for mere re-litigation of contract interpretation and factual determinations

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2022

Analizând actele de la dosar, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 13. XI.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Creditului Rural – I.F.N. S.A. obligarea acesteia la plata sumei de 741.082,16 RON, a penalităţilor de 0,015% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data la care pârâta va achita integral suma menţionată anterior, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, prin sentinţa civilă nr. 782/24.06.2020, a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 741.082,16 RON şi a penalităţilor aferente în cuantum de 0,015 % pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată (13.11.2019), până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată solicitate în cuantum de 11.015,8216 RON.

Prin decizia civilă nr. 1498/23.09.2021, Curtea de apel Bucureşti – secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural – I.F.N. S.A şi a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, Fondul de Garantare a Creditului Rural – I.F.N. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi respingerea pe fond a acţiunii introductive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel.

În motivare, autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 1270 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1166, art. 1241, art. 1517, art. 1556, art. 2282 şi art. 2388 din acelaşi cod, reţinând că ar fi suficientă menţiunea expresă în preambulul contractelor de garanţie privind împuternicirea băncii de a reprezenta pârâta, iar lipsa menţiunii în dreptul semnăturii reprezentantului băncii, privind semnarea în numele şi pe seama pârâtei, nu ar lipsi de valabilitate contractele încheiate.

Prin urmare, contractele de garantare care nu atestă expres că banca reprezintă totodată şi FGCR (Fondul de Garantare a Creditului Rural I.F.N. S.A.) şi în numele şi pe seama recurentei-pârâte, exclud calitatea acesteia de parte în contractele de garantare, astfel că interpretarea dată de instanţa de apel, în sensul că în conformitate cu art. 1266 C. civ. potrivit căruia interpretarea convenţiilor se face potrivit voinţei concordante a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, reprezintă o interpretare proprie, care excedează contractul de garantare încheiat între părţi.

A susţinut recurenta că nesemnarea de către bancă a contractelor de garantare şi în numele său, echivalează cu lipsa unui acord de voinţă al acesteia, pentru încheierea contractelor de garantare, astfel încât intervine sanctiunea nulităţii absolute a acestora, în conformitate cu art. 1166, art. 1241, art. 2282 şi art. 2388 C. civ.; faptul că actele/contractele de garantare au fost înregistrate de către bancă şi în numele recurentului-pârât la AEGRM nu înlătură sancţiunea nulităţii absolute a contractelor de constituire a garanţiilor.

Lipsa semnăturii pe contractele de garanţie şi în numele recurentei-pârâte, nu poate conserva şi garanta realizarea, mai departe, a dreptului acesteia de a-şi recupera eventuala sumă plătită băncii intimate-reclamante, consecinţa produsă fiind prejudicierea sa.

Potrivit dispozitiilor art. 1517 C. civ. banca nu poate invoca neexecutarea propriilor obligaţii, datorată acţiunii sale sau omisiunii.

Astfel, considerentul instanţei de apel potrivit căruia refuzul de plată a garanţiei asumate de recurenta-pârâtă se bazează pe un formalism excesiv, atât timp cât aceasta nu a invocat niciun prejudiciu ca urmare a nesemnării contractelor de garantare şi în numele său, este greşit şi nelegal, fiind contrar conventiei de lucru nr. 1405/16.03/2010/3487/18.03.2010, care s-a încheiat între părţi.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că instanta de apel a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 1270 C. civ., reţinând în mod greşit că actul aditional nr. 06/30.01.2017/10.02.2017 la convenţia de lucru nr. 1405/16.03.2010/3487/18.03.2010 nu se poate aplica unor convenţii anterioare încheiate pe parcursul anilor 2010 şi 2012.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanta de apel a încălcat principiul de drept pacta sunt servanda, negând consimţământul liber exprimat al părţilor, întrucât clauza contractuală prin care s-a instituit în sarcina intimate-reclamante obligaţia de a constitui garanţiile aferente creditului şi în favoarea recurentei-pârâte, în calitate de co-creditor, are putere de lege între părţi conform art. 1270 C. civ.; prin actul adiţional nr. x la conventia de lucru încheiată între părţi, s-a mentionat expres că acesta intră în vigoare la data semnării de către ambele părţi, respectiv la data de 10.02.2017.

Conform actului adiţional nr. x/02.08.2011 la conventia de lucru, prevederile acestei convenţii au fost rescrise în totalitate, ocazie prin care la pct. VI.2 lit. a) s-a prevăzut că sanctiunea neplăţii garanţiei intervine în cazul în care garanţiile aferente creditului nu au fost constituite şi în favoarea recurentei-pârâte în calitate de co-creditor.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că prevederile art. 16 din contractul de garantare ar transpune contractual dispoziţiile art. 1594 C. civ. ce reglementează instituţia subrogaţiei convenţionale consimţite de creditor, precum şi faptul că a dobândit calitatea de co-creditor de la momentul plăţii şi al subrogării în drepturile băncii, iar nu odată cu încheierea contractelor de garanţie.

S-a arătat că art. 16 din contractul de garantare se interpretează fie în sensul posibilităţii recurentei-pârâte de a formula o cerere de intervenţie la executarea silită, conform art. 690 şi urm. C. proc. civ., fie prin distribuirea de către executor sau de către bancă a sumelor încasate din valorificarea bunurilor în numele ambilor cocreditori proporţional cu procentul de garantare.

Astfel, prin încheierea convenţiei de lucru şi a contractului de garantare nu s-a dorit ca recurenta să devină creditor al debitorului garantat prin efectul subrogaţiei, ci s-a dorit ca aceasta să devină creditor al debitorului garantat prin efectul încheierii de către bancă a contractelor de garantie şi în favoarea ei.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut şi faptul că instanta de apel a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 1270 C. civ. şi ale art. 1266-1269 C. civ., reţinând în mod greşit că scadenţa obligaţiei de plată este de 15 zile de la depunerea documentelor prevăzute în Convenţia de lucru, încercând astfel să suplinească în mod nelegal consimţământul părţilor cu privire la momentul iniţial al calculării penalităţilor de 0,015%/zi de întârziere.

Contrar considerentelor reţinute de instanta de apel, penalităţile de întârziere se acordă numai în situaţia în care recurenta-pârâtă acceptă plata garanţiei, astfel încât în cazul unui refuz de plată a garanţiei, penalităţile de întârziere nu sunt datorate.

S-a mai susţinut că, în conformitate cu art. 1522 alin. (1) C. civ., debitorul poate fi pus în întârziere printr-o notificare a creditorului, sau printr-o cerere de chemare în judecată, astfel încât penalităţile de întârziere nu ar putea fi calculate decât de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi nu de la o dată anterioară.

Recurenta-pârâtă a considerat că instanta de apel a reţinut în mod greşit inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1540 C. civ., motivând că neexecutarea obligaţiei de plată a sumei garantate nu a devenit imposibil de executat, cu încălcarea art. 1517 şi art. 1556 alin. (1) C. civ.; mai mult, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, întrucât aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i plăti băncii garanţia financiară, în termen de 15 zile de la primirea cererii de plată însoţită de documentele prevăzute în convenţia de lucru.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta – pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural – I.F.N. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

La 11.10.2022, intimata-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar la 20.10.2022 recurenta-pârâtă a depus răspuns la excepţia nulităţii, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Înalta Curte, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepţia nulităţii recursului, care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea criticilor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde critici ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte reţine că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, identificarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

În speţă, se constată că, deşi prin memoriul de recurs s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de textul legal invocat, având în vedere că recurenta reiterează aceleaşi critici/apărări ca în faţa instanţei de fond. Recurenta nu critică încălcarea legii în apel, ci relevă propria sa viziune asupra modului în care legea trebuia interpretată; nu se critică ignorarea normelor de drept recurenta este nemulţumită de argumentele oferite de instanţa de apel şi vrea substituirea lor cu propriile argumente.

Simpla enumerare a unor dispoziţii legale, art. 1166 C. civ., art. 1241 C. civ., art. 2282 C. civ., art. 2388 C. civ. nu este suficientă, deoarece recurenta nu dezvoltă argumente care să lase să se întrevadă cum aceste dispoziţii au fost aplicate greşit în apel.

Referitor la nesocotirea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 1270 C. civ., Înalta Curte arată că încălcarea unei norme de drept presupune ignorarea conduitei pe care acea normă o prescrie. Nu se poate opune încălcarea art. 1270 C. civ., de vreme ce această dispoziţie conţine o prevedere care se referă la efectele contractului, iar nu la violarea unei norme de drept imperativ. Încălcarea art. 1270 trebuie să opună, pentru a fi critică încadrabilă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanţa de apel a ignorat disciplina convenită dintre părţi şi a anihilat efectele contractului. Or, recurenta opune doar o modalitate proprie de evaluare a limitelor şi efectelor convenţiei, care nu se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1594 C. civ., recurenta-pârâtă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat şi a interpretat art. 16 din contractul de garantare încheiat de părţi cu privire la subrogaţia convenţională, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a elementelor factuale ale cauzei şi o interpretare a clauzelor contractului.

Susţinerile recurentei privind momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere aferente depăşirii scadenţei obligaţiei de plată vizează netemeinicia hotărârii şi nu pot declanşa un control de legalitate în limita motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta a fost determinat de instanţele fondului în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei; astfel, data de la care a început să curgă aceste penalităţi vizează o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce se impune a fi respectată şi în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate. Recurenta pleacă de la premisa că instanţa de apel a greşit obligând-o la plata penalităţilor, de vreme ce plata nu era aprobată. Recurenta apropriază, din nou, o interpretare proprie a termenilor contractuali şi nu se impută, în concret, o încălcare a legii, recurenta fiind doar nemulţumită de soluţia pronunţată în cauză.

Astfel, rezultă că această manieră de redactare a motivelor de către recurentă nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate riguroase în legătură cu dezlegările date, în drept, de instanţa de apel.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ţine de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate şi că, în acest context, nu se mai impune analizarea fondului cauzei, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante A. S.A. din cadrul întâmpinării de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, în raport de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 452 C. proc. civ., având în vedere că nu s-au depus la dosar documente care să facă dovada existenţei şi întinderii lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1498/23.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2022.