Invalidation of abusive exchange-rate risk clauses in foreign-currency loans barred for lack of legal grounds in cassation
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice annulled the main appeal filed by the borrowers and dismissed the cross-appeal by the credit institutions as having no effect, thereby upholding the lower court's civil decision that had dismissed the borrowers' claims. The dispute involved a group of consumers who sought to annul abusive exchange-rate risk clauses in Swiss Franc-denominated credit agreements, arguing that the banks failed to negotiate these terms or fulfill information obligations, resulting in a significant imbalance of rights and obligations. The court held that the appeal was inadmissible and null because the appellants' arguments, despite invoking a statutory provision regarding the violation of legal norms, merely challenged the factual findings of the courts below—specifically regarding the negotiation of contract terms, the assessment of the factual situation at the time of contracting, and the interpretation of evidence—rather than providing a substantive critique of the incorrect application of material law, which constitutes a matter of fact reserved for devolutive instances. Consequently, the lower court's dismissal of the action remains in force.
Legislator headnote
AI generatedart. 39 alin. (2) C. proc. civ, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 57 din Legea nr. 193/2000, art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 44 din Legea nr. 296/2004; Invalidation of abusive exchange-rate risk clauses in foreign-currency loans barred for lack of legal grounds in cassation: The dispute involved a group of consumers who sought to annul abusive exchange-rate risk clauses in Swiss Franc-denominated credit agreements, arguing that the banks failed to negotiate these terms or fulfill information obligations, resulting in a significant imbalance of rights and obligations. The court held that the appeal was inadmissible and null because the appellants' arguments, despite invoking a statutory provision regarding the violation of legal norms, merely challenged the factual findings of the courts below—specifically regarding the negotiation of contract terms, the assessment of the factual situation at the time of contracting, and the interpretation of evidence—rather than providing a substantive critique of the incorrect application of material law, which constitutes a matter of fact reserved for devolutive instances. Consequently, the lower court's dismissal of the action remains in force.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedApplied as the main ground for annulling the main appeal because the grounds invoked did not fit the statutory cases for cassation.
Applied to dismiss the incidental appeal as having no effect following the annulment of the main appeal.
Applied to indicate that the procedural rule regarding the effect on incidental appeals is applicable in the cassation proceedings.
Full text
Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2022
Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, la 15.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III. Eduard, KKK., LLL., MMM. şi NNN. au chemat în judecată pe pârâta OOO. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:
- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, al prevederilor contractuale din Anexa 1, punctul 5 din contractele de credit şi în consecinţă, să dispună înlăturarea acestora din contracte;
- să oblige pârâta la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1, punctul 3, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor;
- să oblige pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contactului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar, conform Anexei 1, punctul 4.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, C. civ., O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.
Prin încheierea din 27.09.2016, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca urmare a cesionării de către OOO. S.A. creanţelor aferente contractelor de credit în litigiu, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a societăţii PPP..
La 08.03.2017, reclamantul III. a depus cerere de renunţare la judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1242/11.04.2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a luat act că III. a renunţat la judecată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta OOO. S.A. şi a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanţii LLL., MMM., KK., LL., DD., EE., K., FFF., GGG. şi HHH. au declarat apel.
La 29.10.2019 QQQ. S.A. a solicitat introducerea în cauză, în calitate de succesor cu titlu particular a RRR..
La termenul de judecată din 28.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, constatând că transmiterea calităţii procesuale de la OOO. S.A. către QQQ. S.A. a fost probată doar cu privire la apelanţii-reclamanţi DD. şi EE., a dispus în raport cu art. 39 alin. (2) C. proc. civ. introducerea în cauză ca intimată a acestei entităţi şi păstrarea în cauză, în aceeaşi calitate, şi a SSS.. Totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata apelului până la soluţionarea cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin decizia civilă nr. 276/18.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a dispus reluarea judecăţii, a luat act de transmiterea calităţii procesuale de la QQQ. S.A. către QQQ. S.A, cea din urmă societate fiind introdusă în cauză în calitate de intimată, a dispus menţinerea în proces, în aceeaşi calitate, a societăţii QQQ. S.A.. şi a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 276/18.02.2021, apelanţii-reclamanţi LLL., MMM., KK., LL., DD., EE., K., FFF., GGG. şi HHH. au declarat recurs.
Împotriva încheierii din 28.11.2019 şi deciziei civile sus-menţionate, intimatele-pârâte QQQ. S.A, QQQ. S.A. şi RRR.. au declarat recurs incident.
În motivarea recursului principal, autorii căii de atac au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmând încălcarea de către instanţa de apel a Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.
Subsumat acestui motiv de recurs, au arătat că prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse în dreptul intern dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE, care potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene, sunt norme de ordine publică care ocrotesc un interes general, pentru a proteja consumatorii împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate cu profesioniştii şi, în subsidiar, pentru a asigura concurenţa între cei din urmă; în temeiul lor, instanţele de judecată au posibilitatea de a constata nulitatea absolută a clauzelor abuzive şi de a înlătura efectele acestora, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În continuare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că deşi instanţa de prim control judiciar a constatat caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, în mod eronat a respins apelul declarat de aceştia.
Sub acest aspect, au arătat că, fiind contracte de adeziune, autorii caii de atac nu au avut posibilitatea reală de a negocia şi influenţa conţinutul clauzelor contestate. Evocând dispoziţiile art. 1.175 C. civ., au subliniat că în cauză banca nu a făcut dovada negocierii contractului de credit şi nici îndeplinirea obligaţiei de informare a consumatorilor.
De asemenea, au afirmat că, potrivit jurisprudenţei constante, sistemul de protecţie reglementat prin Directiva nr. 93/13/CEE vizează poziţia de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu profesionistul, atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, aspect care determină adeziunea primului la condiţiile redactate în prealabil de cel de-al doilea, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.
În argumentare, au menţionat deciziile Curţii Europene de Justiţie în cauzele C-240/98, C-244/98, C-452/18.
De asemenea, au evocat dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi deciziile nr. 992/13.03.2014 şi nr. 3864/04.12.2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
O altă critică menţionată de recurenţii-reclamanţi din perspectiva nelegalităţii deciziei atacate a vizat dezechilibrul semnificativ produs de clauzele contractuale contestate. În acest sens, au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul valutar de la pct. 5 din Anexa 1 şi îngheţarea cursului valutar la nivelul stabilit de pct. 3 din Anexa nr. 1.
Astfel, au arătat că în aprecierea dezechilibrului generat de clauzele abuzive se impunea analiza echivalenţei prestaţiilor părţilor, care, în opinia autorilor căii de atac nu exista, suportarea riscului valutar numai de către aceştia determinând un avantaj economic disproporţionat şi injust intimatei-pârâte, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, clauza de risc valutar este abuzivă, întrucât determină un dezechilibru semnificativ, toate consecinţele negative ale variaţiei cursului de schimb valutar franc elveţian-leu fiind suportate numai de către aceştia.
De asemenea, au afirmat că majorarea acestui curs a avut implicaţii directe asupra costurilor împrumutului, modificând condiţiile contractuale din momentul semnării contractului de credit şi, în consecinţă, s-au stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţii vădit disproporţionate faţă de cele angajate iniţial.
În acest context, au subliniat că între drepturile şi obligaţiilor părţilor contractante a existat un dezechilibru semnificativ în defavoarea recurenţilor- reclamanţi, având în vedere că numai aceştia au fost obligaţi să suporte deprecierea leului faţă de francul elveţian.
Au mai menţionat că banca, cu rea-credinţă, a prezentat contractarea creditului în această monedă ca fiind favorabilă, fără însă a releva şi dezavantajele contractării unui astfel de credit; dezechilibrul a constat în imposibilitatea recurenţilor-reclamanţi de a cunoaşte şi anticipa întinderea obligaţiilor lor astfel cum acestea au fost stipulate de intimata-pârâtă. În aceste condiţii, au arătat că prin dublarea valorii CHF în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit au dobândit un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.
În continuare, invocând dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 193/2000, au arătat că prin prisma dispoziţiilor Directivei 2008/48/CE, adoptată de Parlamentul European, intimata-pârâtă era obligată să probeze îndeplinirea obligaţiei de informare a recurenţilor-reclamanţi.
Din perspectiva nelegalităţii deciziei recurate, au mai evocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, studiul Băncii Naţionale a României în materia creditelor în franci elveţieni şi Raportul asupra stabilităţii financiare, întocmit de aceeaşi instituţie în anul 2008, art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 44 din Legea nr. 296/2004, Codul Consumului şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Totodată, au susţinut că prin neîndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare asupra riscului valutar accentuat, în contextul în care la momentul contractării creditului francul elveţian înregistra un curs minim istoric faţă de alte valute, s-a creat un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinte.
Au mai arătat că mecanismul juridic în care francul elveţian a fost utilizat pentru majorarea valorii contractului, prin care părţile au stabilit că la momentul plăţii cursul de schimb valutar al monedei în care a fost contractat creditul să fie modificat, nu a reprezentat o aplicare a principiului nominalismului, ci o modalitate de conservare a creanţei, cu consecinţa transferării riscului valutar în sarcina recurenţilor-reclamanţi.
Astfel, au afirmat că nici anterior, nici în momentul încheierii contractului de credit, nu a avut loc o negociere a riscului valutar, autorii căii de atac nefiind informaţi complet şi corect de către intimata-pârâtă asupra posibilităţii creşterii cursului de schimb valutar cu peste 100%. Prezentarea acestui produs al băncii s-a realizat într-o manieră înşelătoare, prin care li s-a prezentat că aceştia nu se calificau decât pentru un credit în franci elveţieni, astfel încât recurenţii-reclamanţi să opteze pentru contractarea acestuia în detrimentul creditelor în RON sau euro.
Tot în argumentarea motivului de recurs invocat, au arătat că intimata-pârâtă nu a probat faptul că ar fi propus recurenţilor-reclamanţi şi alte oferte de creditare, în alte valute decât CHF.
Sub acest aspect, au afirmat că din prisma Legii nr. 363/200, această practică comercială a intimatei-pârâte a fost nelegală, raportat la aşteptările consumatorului din partea profesionistului de a-i oferi toate informaţiile necesare, astfel încât să poată decide în cunoştinţă de cauză şi ţinând cont de nevoile şi puterea lor de rambursare a creditului.
În acest context, au menţionat principiul solidarismului contractual, subliniind că singura dispoziţie care ar fi putut asigura executarea cu bună-credinţă a contractului de împrumut şi care ar fi fost clară şi previzibilă, ar fi fost cea a stabilizării cursului de schimb valutar franc-leu la cursul valabil în momentul semnării contractului de credit.
Au mai susţinut că suportarea riscului valutar de către recurenţii-reclamanţi supune debitorii obligaţiei de restituire a împrumutului în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia asumată devenită excesiv de oneroasă, astfel că, în opinia acestora, restabilirea echilibrului contractual nu putea fi realizată decât prin înlăturarea acestei clauze.
De asemenea, au arătat că intimata-pârâtă a fost informată cu privire la intervenirea unei situaţii strict economice, financiare, generate de fluctuaţia cursului valutar care va bulversa economia contractului în favoarea sa.
Conchizând, au prezentat împrejurările şi condiţiile în care la data contractării împrumutului, intimata-pârâtă oferea produsul de creditare în franci elveţieni clienţilor săi, subliniind că circumstanţele cauzei impuneau asigurarea stabilităţii şi siguranţei raportului juridic generat de actul contestat în modalitatea solicitată, aspect ce nu contravenea principiului nominalismului monetar, care, de altfel, nu avea un caracter absolut.
Intimatele-pârâte QQQ. S.A., QQQ. S.A. şi RRR.. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul-reclamant T. a depus întâmpinare, solicitând admiterea recursului.
Intimata-pârâtă SSS. S.A. a formulat întâmpinare invocând inadmisibilitatea recursului din perspectiva faptului că prevederea contractuală contestată este exclusă de la analiza caracterului abuziv, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.
La rândul lor, în motivarea recursului incident, autoarele căii de atac au menţionat că recursul de faţă vizează soluţia instanţei de prim control judiciar adoptată prin încheierea din 28.11,2019, în ceea ce priveşte recurenţii-reclamanţi LLL., MMM., KK., LL., GGG. şi HHH..
În motivare, intimatele-pârâte au arătat că în apel au solicitat introducerea în cauză a QQQ. S.A., având în vedere cesionarea creanţelor ce făceau obiectul contractelor de credit încheiate cu intimaţii-pârâţi LLL., MMM., KK., LL., DD., EE., K., GGG. şi HHH..
Au mai arătat că prin admiterea cererii doar cu privire la recurenţii-reclamanţi DD. şi EE., instanţa de prim control judiciar a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ.
În argumentare, au afirmat că neconcordanţa dintre numărul contractului de credit din Anexa la contractul de credit si numărul contractului de credit a fost determinată de faptul că numărul din anexă reprezenta numărul de referinţă al contractului de credit din sistemul informatic al instituţiei.
Totodată, au menţionat că QQQ. S.A. în anul 2020 s-a divizat, transferând sectorul său bancar de activitate instituţiei financiare nou-înfiinţate QQQ. S.A.
Astfel, în ceea ce îi priveşte pe recurentii-reclamanţi sus-menţionaţi, au arătat că, întrucât divizarea acestei entităţi a intervenit ulterior termenului din 28.11.2019, parte în proces ar fi trebuit să fie QQQ. S.A.
Deşi în partea introductivă a cererii de recurs autoarele căii de atac au menţionat că recursul priveşte şi decizia civilă nr. 276/18.02.2021, împotriva acesteia nu a fost dezvoltată nicio critică de nelegalitate.
Prin încheierea din 2.03.2022, Înalta Curte, analizând raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, solicitând anularea recursului incident.
Înalta Curte a fixat termen în completul de filtru, la data de 22.06.2022, fără citarea părţilor, pentru analizarea admisibilităţii în principiu a recursurilor.
Prin încheierea din 22.06.2022, Înalta Curte, constatând că nu există unanimitate în complet cu privire la soluţiile propuse prin raport, a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen pentru dezbateri, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ. Totodată, în excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă SSS. S.A. a fost calificată drept o apărare de fond.
Analizând recursul principal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate şi, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., îl va anula pentru următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."
În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.
Aşadar, din dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurenţi se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.
În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părţii prin care este exprimată nemulţumirea faţă de soluţia adoptată în apel se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.
Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.
În speţă, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate vizează doar aspecte factuale privind clauzele contractuale referitoare la obligaţia de restituire a creditului în franci elveţieni şi suportarea riscului valutar aferent acestei monede, fără a fi formulate critici de nelegalitate; în esenţă, recurenţii sunt nemulţumiţi de hotărârea instanţei devolutive şi solicită instanţei de recurs o reapreciere a întregului context factual al încheierii şi evoluţiei contractelor de credit.
Înalta Curte constată că întreaga argumentare a recurenţilor-reclamanţi privind negocierea contractului de credit, presupusul dezechilibru, lipsa previzibilităţii evoluţiei CHF, insuficienţa probatorie, caracterul toxic al produsului şi lipsa de onestitate a băncii sunt aspecte ce necesită o reevaluare a situaţiei de fapt existentă la momentul încheierii contractului de creditare, aspecte ce vizează netemeinicia şi nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.
De asemenea, stabilirea existenţei sau inexistenţei negocierii clauzelor contractuale reprezintă tot o chestiune legată de situaţia de fapt, a cărei evaluare intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de recurs de a o reaprecia.
Prin criticile invocate în cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi şi-au exprimat nemulţumirea sub aspectul modului de stabilire a situaţiei de fapt a cauzei prin raportare la probele administrate, raţionamentul instanţei în interpretarea probatoriului, ori dezvoltarea acestora nu permite încadrarea şi analizarea din perspectiva motivului de recurs invocat, motiv pentru care nu pot fi reţinute ca şi critici de nelegalitate.
Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, conform art. 483 (3) C. proc. civ.
De asemenea, invocarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 nu este susţinută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel.
De aceea, recurenţii-reclamanţi ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, din perspectiva motivului de recurs invocat, dacă au fost încălcate norme de drept material, însă recurenţii-reclamanţi nu au invocat asemenea critici, ci argumente vizând reţinerile instanţei de apel privind situaţia de fapt a cauzei prin raportare la probatoriul administrat, argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie şi care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.
Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.
Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced, văzând că motivele invocate nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi LLL., MMM., LL., KK., DD., EE., K., FFF., GGG. şi HHH. împotriva deciziei civile nr. 276/18.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.
Faţă de anularea recursului principal, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 491 alin. (1) din acelaşi act normativ, motiv pentru care va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă RRR.. şi de recurentele-interveniente QQQ. S.A. şi QQQ. S.A. împotriva încheierii din 28.11.2019 şi deciziei civile nr. 276/18.02.2021, pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2016.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi LLL., MMM., LL., KK., DD., EE., K., FFF., GGG. şi HHH. împotriva deciziei civile nr. 276/18.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.
Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă RRR.. şi de recurentele-interveniente QQQ. S.A. şi QQQ. S.A. împotriva încheierii din 28.11.2019 şi deciziei civile nr. 276/18.02.2021, pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2016.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2022.