Nullity of extraordinary appeal for failure to develop legal grounds on State Bond redemption and limitation suspension

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la 26.06.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat obligarea pârâtului STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE la răscumpărarea a două Titluri de Stat (obligaţiunea nr. x din 1935 şi obligaţiunea nr. x din 1935), prin plata contravalorii actualizate prin metoda de calcul-paritate a 16 bucăţi din totalul de 18 bucăţi cupoane emise, respectiv 15 bucăţi din totalul de 18 bucăţi cupoane emise.

Prin sentinţa civilă nr. 1149/06.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiilor civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 04.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a V-a Civile şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 15.02.2021, sub nr. x/2020*.

Prin sentinţa civilă nr. 1440/25.05.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 1440/25.05.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, iar pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a declarat apel împotriva încheierii din 30.03.2021 şi a sentinţei civile nr. 1440/25.05.2021, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Prin decizia civilă nr. 405/A din 7 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., apreciind că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut greşit că obligaţia de răscumpărare, respectiv de plată a sumelor solicitate, respectiv a cupoanelor, este prescrisă, fără a răspunde la chestiunea imposibilităţii de a răscumpăra deoarece nu au fost alocate fonduri în acest sens.

Prin urmare, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, arată că aceste situaţii nu au fost reglementate prin lege specială şi nu s-au alocat niciodată fonduri pentru răscumpărarea acestor titluri, astfel încât nu s-ar putea susţine în mod obiectiv că a existat o culpă a împrumutătorului, constând în pasivitatea acestuia.

Totodată, apreciază că, ceea ce trebuia demonstrat, este faptul că Statul Român, prin legea bugetului de stat, a alocat sume de bani pentru răscumpărarea acestor titluri, or ar fi de notorietate că nu au existat astfel de alocări.

Arată recurenta că, în Decretul lege nr. 167/1958 este prevăzut faptul că, se suspendă cursul prescripţiei cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere. Or, în opinia recurentei, schimbarea legii reprezintă un eveniment extern şi imprevizibil, deoarece la data lansării emisiunii, nimeni nu avea capacitatea de a previziona schimbarea legii. Odată schimbată legea, dat fiind şi perioada istorică de opresiune comunistă, ar fi clar că evenimentul era atât invincibil, cât şi inevitabil.

Arată că instanţa de apel ar fi reţinut aceste aspecte în motivare, apreciind că data limită de răscumpărare a acestor titluri era data de 01.01.2000.

Evocă recurenta şi dispoziţiile art. 14 din Decretul lege nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripţiei între orice altă persoană care, în temeiul legii sau a hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cel ale cărui bunuri sunt astfel administrate, cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate.

Apoi, susţine că, chiar dacă art. 2532 din C. civ. nu exista în anul 2000, nu se poate ignora ca şi concept faptul că prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă, cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia. Raportat la aceste consideraţii, apreciază că inexistenţa unor măsuri reparatorii pentru cei care au primit titluri de stat, dublată de lipsa banilor alocaţi cu o astfel de destinaţie, reprezintă o ascundere a exigibilităţii sumei.

Prin urmare, consideră că Statul Român nu se poate apăra invocând prescripţia, bazându-se pe propria culpă, constând în aceea că nu a prevăzut în bugetul public sumele de bani necesare, tocmai cu scopul ilicit de a nu restitui ceea ce i-a fost de ajutor la un moment dat.

Aceasta chiar dacă, prin Legea nr. 142 din 1 mai 1947, titlurile de stat au fost declarate amortizate la data de 01.05.1947 (art. 1), deoarece Statul Român nu şi-a îndeplinit obligaţia de a prevedea sumele necesare pentru plata datoriei publice pe exerciţiul 1947-1948 (art. 2) şi nu a pus, prin Ministerul Finanţelor, la dispoziţia deţinătorilor titlurilor sumele corespunzătoare titlurilor neîncasate până la 01.07.1947, într-un fond special la Casa de depuneri, de unde puteau fi ridicate.

Arată şi că, prin Decretul nr. 124 din 6 iulie 1948, fondul special, cu toate că nu a fost constituit, este deblocat şi s-a stabilit termen de plată de un an de la data decretului, cu condiţia plăţii în plafoanele stabilite de Legea nr. 287/16.08.1947 privind reforma monetară, fără a se prevedea din nou sumele necesare în exerciţiul bugetar.

Susţine că sunt de notorietate măsurile inumate practicate în toată perioada comunistă împotriva tuturor celor care aveau avere, inclusiv aceste "glume proaste" constând în nealocarea de fonduri pentru plata titlurilor cărora li se stabilite o dată limită de prezentare la plată, astfel că este ilogic ca într-un stat democratic şi de drept, cel puţin la nivel declarativ, să i se impute titularului dreptului de creanţă faptul că nu a prezentat titlul la plată (caz în care oricum nu ar fi încasat suma pentru că nu existau fonduri şi, în plus, titularul obligaţiunii ar fi fost condamnat la ani grei de temniţă conform uzanţelor comuniste îndreptate împotriva celor ce aveau averi sau pretenţii împotriva Statului).

Conchide recurenta că termenul de prescripţie nu a început să curgă la 01.05.1947 şi, în măsura în care a început să curgă, acesta a fost suspendat la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/1948, iar de la acel moment suspendarea nu a încetat, neexistând o chemare la plată (o atitudine activă de executare benevolă a obligaţiei de plată din partea Statului Român).

Dintr-un alt punct de vedere, arată că creanţa solicitată a fost recunoscută prin necontestarea raportului lichidatorului judiciar al reclamantei, întocmit în temeiul art. 59 din Legea nr. 85/2014, care a fost publicat în BPI, raport prin care a operat compensarea unor datorii ale debitoarei către bugetul statului, operaţiunea în sine fiind o recunoaştere a datoriei.

Consideră că, dacă se discută despre excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, atunci se impune a se analiza şi incidenţa întreruperii prescripţiei, care are drept consecinţă începerea curgerii unui nou termen de prescripţie.

În final, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea lămuririi tuturor aspectelor scăpate criticii, respectiv dacă au fost alocate fonduri pentru răscumpărarea acestor titluri, iar în lipsa unor asemenea fonduri, în ce măsură se poate considera că debitorul nu a ascuns exigibilitatea sumei.

La 25 mai 2022, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care a depus răspuns la întâmpinare la 21 iunie 2022.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, instanţa supremă reţine că, deşi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a formulat critici ce pot fi subsumate acestui motiv de casare.

Astfel, deşi a invocat faptul că instanţa nu a motivat şi nu a lămurit critica din apel privind imposibilitatea răscumpărării titlurilor de stat ca urmare a nealocării fondurilor necesare răscumpărării de către cel în folosul căruia s-a făcut împrumutul, instanţa supremă reţine că, în realitate, recurenta-reclamantă a susţinut această critică pe baza unor argumente care vizează modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt, în urma administrării unui probatoriu adecvat, din care ar fi trebuit sa rezulte faptul că Statul Român nu a alocat niciodată fonduri pentru răscumpărarea acestor titluri.

Or, stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţelor devolutive, în recurs instanţa supremă verificând doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept incidente în cauză.

Instanţa de recurs nu poate primi criticile recurentei privind suspendarea cursului prescripţiei extinctive ca urmare a intervenirii unei situaţii de forţă majoră sau a situaţiei prevăzute de art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât au fost invocate pentru prima dată în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primite nici criticile privind incidenţa dispoziţiilor art. 2532 din noul C. civ.

De altfel, instanţele anterioare au reţinut că, în cauză, prescripţia este guvernată de dispoziţiile C. civ. de la 1864, iar recurenta-reclamantă nu a contestat acest aspect.

În ce priveşte restul criticilor, subsumate motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind suspendarea curgerii termenului de prescripţie ca urmare a ascunderii de către intimată a exigibilităţii datoriei, stabilirea culpei intimatei pentru nealocarea fondurilor necesare achitării titlurilor, determinarea momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă prin raportare la consecinţele regimului comunist în România, precum şi privind incidenţa recunoaşterii datoriei de către intimata-pârâtă prin necontestarea raportului lichidatorului şi inexistenţa unei chemări la plată din partea Statului Român, instanţa supremă reţine, în primul rând, că acestea reprezintă o reluare a argumentelor din cererea de chemare în judecată şi din memoriul de apel, la care recurenta-reclamantă a primit deja un răspuns.

În al doilea rând, reţine că, prin reiterarea aceloraşi susţineri, recurenta-reclamantă urmăreşte o devoluare a fondului prin readministrarea probatoriului, incompatibilă cu cercetarea ce poate fi efectuată în recurs.

Înalta Curte reţine că interpretarea a probelor şi stabilirea culpei – elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii – ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu a reuşit să dezvolte critici de nelegalitate, susţinerile sale vizând netemeinicia alegată a deciziei recurate. Recurenta se raportează formal la dispoziţiile Legii nr. 142/1947, Legii nr. 287/1947 şi ale Decretului nr. 124/1948, întrucât nu prezintă, în concret, ce articole din aceste acte normative au fost aplicate greşit sau au fost înlăturate în mod greşit de la aplicare de către instanţa de apel.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că, în reluarea aceloraşi argumente din ciclurile procesuale anterioare, recurenta-reclamantă a făcut abstracţie de raţionamentul instanţei de apel din decizia atacată, care face efectiv obiectul acestei căi de atac.

Astfel, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut atât faptul că prescripţia a început să curgă anterior adoptării Decretului nr. 167/1958, cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive fiind cele prevăzute de C. civ. de la 1864, cât şi intervenirea suspendării cursului prescripţiei în perioada regimului comunist.

Totodată, a mai reţinut că Decretul nr. 124/1948 nu se referă la scadenţa anticipată a împrumutului din 1934, deci la o "chemare la plată" pentru subscriitorii obligaţiunilor din 1935 în aplicarea legii din 1934 referitoare la "înzestrarea ţării", precum şi faptul că rapoartele de activitate ale lichidatorului nu stabilesc creanţe ale debitorului împotriva terţilor.

Or, recurenta-reclamantă nu a criticat aceste reţineri, ci s-a cantonat în a reitera aceleaşi susţineri din memoriul de apel într-o manieră ce nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Prin urmare, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor ei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 405/A din 7 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 405/A din 7 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.