Insolvency creditor’s claim for damages based on alleged abuse of procedural rights through dilatory appeals

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Pe temeiul dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civila delictuală (art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1382 C. civ.) şi abuzul de drept procesual (art. 12, art. 187 şi art. 189 C. proc. civ.) în prezenta cauză, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 8 aprilie 2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. şi prin administrator special C., a solicitat obligarea pârâtei D.. la plata sumei de 2.625.453 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale şi incidentale, precum şi prin introducerea unor căi de atac, fapte ilicite ce au condus la încasarea cu întârziere a preţului contractului de tranzacţie din 19 aprilie 2018, preţ ce ar fi condus la achitarea tuturor creanţelor reclamantei şi închiderea procedurii de insolvenţă (echivalentul dobânzii legale penalizatoare aplicabile debitului principal a cărei executare a fost întârziată, împreună cu celelalte cheltuieli ale reclamantei pentru perioada aprilie 2018- martie 2019).

Prin încheierea de şedinţă din 12.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins, ca neutilă, proba expertizei contabile, solicitată de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 3798 din 19.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului C..

S-a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâta D..

S-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta D..

Împotriva sentinţei civile nr. 3798, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19 decembrie 2019, precum şi împotriva încheierii din 12 decembrie 2019, prin care a fost respinsă solicitarea societăţii A. S.R.L. de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică judiciară specializarea contabilitate, a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul obligării intimatei, la plata către societatea A. S.R.L. a sumei de 2.625.453 RON, reprezentând prejudiciul cauzat societăţii prin introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale şi incidentale, precum şi pentru exercitarea căilor de atac.

Prin decizia nr. 707 din 20 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul exercitat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, întrucât s-a reţinut greşit că nu există o faptă ilicită - condiţie esenţială pentru atragerea răspunderii delictuale a intimatei.

După o prezentare a parcursului litigiului, recurenta-reclamantă învederează că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că, în mod nelegal, prin decizia atacată s-ar fi reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile ce reglementează abuzul de drept procesual, anume art. 12 C. proc. civ. coroborat cu art. 187 şi art. 189 din acelaşi act normativ şi, pe cale de consecinţă, că nu există o faptă ilicită a intimatei în vederea atragerii răspunderii civile delictuale a acesteia.

În continuare, recurenta evocă dispoziţiile art. 1348 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi pe ale art. 1357 din acelaşi cod, precum şi pe cele ale art. 12, art. 187 şi art. 189 din C. proc. civ.

Susţine că, dispoziţiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. descriu întocmai conduita intimatei, care a fost aceea de a formula contestaţii, căi de atac, cereri de amânare, cereri de recuzare.

În condiţiile în care acestea sunt vădit netemeinice, deoarece: toate acţiunile şi cererile intimatei au fost respinse în instanţă; întreaga conduită a reclamantei în cadrul procedurii insolvenţei nu a avut nicio justificare, în condiţiile în care recurenta ar fi arătat că, în lipsa tuturor demersurilor sale, prin obţinerea fără întârziere a preţului tranzacţiei în cuantum de 26.000.000 RON, întreaga masă credală ar fi fost acoperită cu peste 7.000.000 RON, atunci rezultă că, de la început, nu a existat niciun interes în persoana intimatei-pârâte pentru promovarea contestaţiilor şi a căilor de atac, precum şi a cererilor despre care a amintit anterior.

Apreciază că toate aceste cereri au fost făcute în scop şicanator şi pentru a întârzia încasarea preţului tranzacţiei, aspect care ar fi dus la ieşirea din insolvenţă a recurentei.

Cu toate acestea, consideră că, prin soluţia nelegală pronunţată, instanţa de apel a refuzat să aplice dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., coroborat cu art. 187 şi art. 189 din acelaşi act normativ.

Din analiza tuturor acestor texte legale ar rezulta că, angajarea răspunderii civile delictuale pentru exercitarea cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale prin încălcarea unor obligaţii referitoare la desfăşurarea procesului atrage aplicarea de despăgubiri pentru amânarea procesului, dacă sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiţii (comune răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie), respectiv: săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Or, decizia atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel ar fi interpretat greşit dispoziţiile legale privind abuzul de drept şi ar fi constatat că nu există o faptă ilicită a reclamantei.

Astfel, instanţa de apel, în mod greşit ar fi stabilit caracterul licit al exercitării drepturilor procesuale, justificându-l doar de existenţa recunoaşterii legale a drepturilor exercitate, fără să analizeze în vreun fel modalitatea abuzivă în care au fost exercitate şi fără să ţină cont de specificul verificărilor ce trebuiau efectuate cu privire la fiecare faptă ilicită imputată.

Astfel, arată că, deşi îi este recunoscut intimatei exerciţiul drepturilor procesuale, acestea trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege şi fără a încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

În consecinţă, exercitarea cu rea credinţă a unui drept procesual sau procedural poate avea consecinţe negative prin perturbarea bunei desfăşurări a procesului, prin prejudicierea unui drept procesual al altei părţi sau într-o altă modalitate.

Susţine că, tocmai acest lucru a urmărit să îl dovedească în cauză, respectiv faptul că, în exercitarea drepturilor recunoscute de lege în favoarea intimatei, aceasta le-a deturnat de la scopul pentru care au fost prevăzute de legiuitor - respectiv acela de a fi exercitate în vederea protejării unor drepturi sau a unor interese legitime - utilizându-le exclusiv în scop şicanator şi în vederea tergiversării momentului încasării preţului tranzacţiei ce ar fi dus negreşit (şi dovedit) la satisfacerea întregii mase credale a recurentei.

Arată că, acest lucru a fost dovedit fără tăgadă prin lipsa totală a interesului în vederea promovării acţiunilor, în condiţiile în care, prin simpla încasare a preţului tranzacţiei, recurenta ar fi putut achita datoria faţă de toţi creditorii de la masa credală. De asemenea, este susţinut şi de multitudinea contestaţiilor formulate, toate respinse, dar şi de atitudinea procesuală a intimatei din cadrul acestor acţiuni, de solicitare a amânării cauzelor şi de formulare a cererii de recuzare (ca ultimă soluţie de amânare).

În continuarea dezvoltării motivelor de recurs, autoarea prezentei căi de atac redă o serie de considerente din pag. 19 a deciziei atacate, cu privire la aprecierea caracterului abuziv al faptelor imputate intimatei-pârâte, după care concluzionează că soluţia instanţei de apel este nelegală, în condiţiile în care a existat un evident abuz de drept procesual, intimata-pârâtă uzând efectiv de orice cerere, acţiune şi cale de atac pe care a putut să o formuleze în vederea tergiversării şi blocării obţinerii preţului tranzacţiei de către recurentă.

În acest sens, arată că cererea de amânare formulată de intimată în dosarul nr. x/2014 se înscrie în sfera abuzului de drept procesual, raportat la dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 85/2006, întrucât, în lipsa unui folos practic direct, manifestat ca interes procesual, pârâta a pricinuit amânarea cauzei la termenul din 20.04.2018, moment la care judecătorul sindic ar fi trebuit să se pronunţe asupra cererii de confirmare a tranzacţiei.

Apoi ar fi formulat concluzii de respingere a confirmării tranzacţiei la termenul de judecată din 04.05.2018, demers ce ar fi adus în patrimoniul recurentei suma de 25.962.775 RON, fără a urmări vreun folos practic concret, de vreme ce, prin tranzacţia încheiată la 19.04.2018, averea debitoarei urma a fi sporită cu o sumă ce ar fi acoperit totalul creanţelor înscrise la masa credală, aproape de două ori.

Învederează recurenta că această faptă ilicită a pârâtei a împiedicat împlinirea uneia dintre condiţiile suspensive, respectiv neatacarea hotărârii judecătorului sindic prin care se confirmă contractul de tranzacţie.

Mai arată şi că intimata pârâtă a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 2625/04.05.2018 prin care a fost confirmată tranzacţia, a votat împotriva aprobării contractului de tranzacţie în cadrul Adunării Creditorilor din 02.05.2018, a formulat contestaţie lipsită de interes procesual împotriva hotărârii Adunării Creditorilor din 02.05.2018, a formulat apel împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea acestei contestaţii şi a formulat cereri de recuzare pentru a obţine un efect dilatoriu în soluţionarea apelului.

Prin aceste fapte ale intimatei-pârâte s-ar fi împiedicat achitarea preţului tranzacţiei către recurentă şi s-ar fi generat cheltuieli suplimentare de procedură, până la 20.02.2019, iar cheltuielile de procedură până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată au rezultat ca urmare a imposibilităţii închiderii procedurii până la distribuirea sumelor obţinute de către creditori.

Recurenta învederează că toate aceste demersuri au fost lipsit de interes şi exercitate cu rea-credinţă, urmărind doar o întârziere în exercitarea de către recurentă a drepturilor sale în vederea achitării debitelor faţă de creditori şi ieşirii din insolvenţă.

Instanţa de apel ar fi considerat că, dacă este prevăzută de lege posibilitatea formulării acţiunilor şi căilor de atac, în maniera în care a făcut-o intimata, acest lucru scuteşte de plano de caracter abuziv demersurile vădit nejustificate ale intimatei (din perspectiva unui creditor care şi-ar fi satisfăcut creanţa imediat ce preţul tranzacţiei ar fi fost plătit).

Or, în aceste condiţii, practic dispoziţiile legale ce reglementează abuzul de drept devin lipsite de aplicabilitate, iar scopul urmărit de legiuitor - sancţionarea formulării unor cereri principale şi incidente în mod abuziv, în scopul de a prejudicia drepturile ori interesele legitime ale altor persoane - se pierde.

Autoarea recursului menţionează că, instanţa de contencios constituţional ar fi statuat, în decizia nr. 675 din 6 noiembrie 2018 că, "săvârşeşte un abuz de drept cel care exercită un drept subiectiv într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe".

De asemenea, arată că nu este înlăturat caracterul ilicit al faptei nici de aspectul că, în cadrul contractului de tranzacţie, a fost avută în vedere ipoteza în care intimata-pârâtă va contesta în toate modalităţile posibile, în mod neîntemeiat, contractul de tranzacţie.

Astfel, ar fi vorba despre două raporturi juridice separate şi distincte, respectiv: raportul juridic dintre E. şi recurentă, cu privire la tranzacţia încheiată, la preţul acesteia şi la condiţia suspensivă şi raportul juridic dintre recurentă şi intimata-pârâtă, ca urmare a demersurilor abuzive şi care au avut ca efect blocarea încasării preţului tranzacţiei, ce ar fi pus capăt procedurii insolvenţei în care se află recurenta prin plata tuturor creanţelor creditorilor înscrişi la masa credală.

Or, în ciuda faptului că cele două raporturi juridice nu au nicio legătură, instanţa de apel ar fi legat în mod absurd condiţia suspensivă stabilită în cadrul celui dintâi raport de neîndeplinirea condiţiilor în vederea constatării unui abuz de drept din partea intimatei, în cadrul celui de-al doilea raport juridic.

Faţă de această eroare, în mod nelegal au fost înlăturate de la aplicare norme de drept material incidente în mod evident în cauză, respectiv art. 12 C. proc. civ., care impune exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor recunoscute de legiuitor, coroborat cu art. 187 şi art. 189 din acelaşi cod, care reglementează abuzul de drept procesual (prin cereri vădit netemeinice care duc la tergiversarea litigiilor ori la afectarea drepturilor altor persoane).

La 21 aprilie 2022, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-reclamante, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că recurenta-reclamantă şi-a întemeiat calea de atac exercitată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează cazul de casare incident în ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În speţa pendinte, din expunerea motivării recursului rezultă că, în criticile subsumate acestui caz de casare, recurenta a susţinut că, prin validarea soluţiei de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1349, 1357 din C. civ.

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că faptele ilicite imputate pârâtei, care constau în tergiversarea soluţionării cererii de confirmare a tranzacţiei de către judecătorul sindic – amânarea cauzei la termenul din data de 20.04.2018 şi formularea de concluzii de respingere a confirmării tranzacţiei la termenul din data de 04.05.2018, formularea căii de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 2625/04.05.2018 prin care a fost confirmată tranzacţia din data de 19.04.2018, votul împotriva aprobării contractului de tranzacţie în adunarea creditorilor din data de 02.05.2018, formularea contestaţiei împotriva hotărârii Adunării Creditorilor, formularea căii de atac a apelului împotriva sentinţei civile pronunţate în soluţionarea contestaţiei, conturează o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale din perspectiva prevederilor art. 12 şi art. 187 C. proc. civ.

Cu referire la dispoziţiile art. 1349 alin. (1) C. civ., instanţa supremă reţine că, potrivit textului de lege menţionat "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, "cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1357 din acelaşi act normativ, Curtea notează că stabileşte regula potrivit căreia, cel care cauzează un prejudiciu, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă.

În acest context normativ, instanţa supremă reaminteşte principiul conform căruia, în orice proces, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi, deziderat afirmat şi de dispoziţiile art. 12 din C. proc. civ.

Din perspectiva unui astfel de deziderat, exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale (ipoteză afirmată în speţă de către recurentă în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă), poate avea consecinţe negative prin perturbarea bunei desfăşurări a procesului, prin prejudicierea unui drept procesual al unei părţi sau într-o altă modalitate.

Prin urmare, abuzul de drept procesual presupune atât un element subiectiv, constând în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procesual, în scop de şicană, fără justificarea unui interes special şi legitim, cât şi un element obiectiv, reprezentat de deturnarea dreptului procesual de la scopul/finalitatea pentru care a fost recunoscut de lege, actul abuziv negăsindu-şi o motivare legitimă.

Potrivit deciziei nr. 675/6 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale "acolo unde există bună-credinţă nu poate fi abuz de drept iar, în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credinţă, prin deturnarea acestuia de la scopul economic şi social în vederea căruia a fost recunoscut şi respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecţie juridică".

Revenind la datele concrete ale speţei, astfel cum acestea au fost prezentate chiar de către recurentă, prezentul demers judiciar, de atragere a răspunderii intimatei în condiţiile dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 din C. civ., a fost motivat pe aspectul promovării de către aceasta a cererilor judiciare ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2014 şi y/2014, precum şi a unor cereri incidentale în cadrul aceloraşi dosare, ce au fost respinse de instanţele de judecată.

Instanţa de recurs urmează să valideze raţionamentul prezentat de instanţa de apel, în sensul că, faptul că demersurile judiciare iniţiate de intimata-pârâtă în contradictoriu cu recurenta-reclamantă, respectiv cereri şi căi de atac reglementate de lege şi care erau prevăzute ca şi condiţii suspensive în contractul de tranzacţie la care intimata-pârâtă nu era parte, au fost soluţionate prin respingerea definitivă a cererilor acesteia, nu este de natură a face dovada faptei ilicite cauzatoare de prejudicii reclamate în cauza de faţă - respectiv a abuzului de drept al intimatei, constând în exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procesuale - şi cu atât mai puţin, a vinovăţiei acesteia, a prejudiciului pretins de recurenta-reclamantă şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Toate aceste demersuri dovedesc doar că intimata-pârâtă a uzat de dreptul fundamental al liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, fără ca exercitarea acestui drept să poată fi îngrădit de vreo lege.

Ca atare, a aprecia în sensul pretins de recurenta-reclamantă, respectiv că respingerea demersurilor judiciare ale intimatei dovedeşte abuzul de drept al acesteia, ar echivala, în realitate, unei atingeri aduse dreptului de liber acces la justiţie, în condiţiile în care simpla respingerea a unei cereri de chemare în judecată/căi de atac nu este aptă, prin ea însăşi, să confirme un abuz.

Este de notat şi faptul că, deşi recurenta-reclamantă îşi fundamentează pretenţiile, în parte, pe tergiversarea procedurii insolvenţei cauzată de demersurile judiciare ale intimatei-pârâte, instanţa de apel a reţinut faptul că procedura insolventei nu era închisă nici la data soluţionării apelului, din motive străine prezentei cauze, deşi preţul tranzacţiei fusese achitat. Prin urmare, a reţinut că nu există o legătura între exercitarea mijloacelor procesuale şi cheltuielile solicitate de recurenta-reclamantă, procedura insolvenţei generând în continuare cheltuieli de natura celor menţionate de recurentă, independent de achitarea preţului tranzacţiei.

În absenţa unei probe care să ateste că demersurile judiciare iniţiate de intimată au fost realizate în scopul vătămării intereselor legitime ale recurentei-reclamante şi nu doar, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti depuse, pentru a uza de drepturile procesuale recunoscute de legea specială a insolvenţei şi de legea procesual civilă, Înalta Curte constată că, în cauză nu s-a făcut dovada incidenţei cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. (pe care s-a fundamentat calea de atac extraordinară exercitată), neexistând încălcări ale dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curtea va proceda, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., la respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 707 din 20 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 707 din 20 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.