RCA accident damages: application of insurance law in force at policy inception and mandatory specific motivation for moral damage quantum

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 3 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi cu intervenientul-forţat E., obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul încercat prin decesul lui F. astfel: pentru A., tatăl victimei decedate, suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru B., mama victimei decedate, suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale şi pentru C., sora victimei decedate, suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale şi daune materiale în cuantum de 7.261,39 RON.

Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 18.09.2018, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi până la plata efectivă a sumelor menţionate în cerere.

Reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1381 C. civ., art. 1390 C. civ., art. 1391 C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 49 şi următoarele din Legea nr. 136/1995 (republicată) prin raportare la dispoziţiile art. 24 şi art. 26 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prevederile Comisiei Europene privind aplicarea Directivei 103/2009 a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto.

Prin întâmpinare, pârâta D. S.A. a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, apreciind că sunt aplicabile prevederile art. 1371 C. civ., art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, precum şi Decizia nr. 12/2016 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La 18 septembrie 2019, G. a formulat cerere de intervenţie principală, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi cu participarea intervenientului forţat F., având în vedere calitatea acestuia de rudă (frate) cu victima accidentului şi relaţiile de rudenie strânse pe care le-a creat de-a lungul timpului, cât şi prejudiciul moral suferit în urma pierderii acestuia.

Astfel, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru prejudiciul încercat prin decesul lui E., în valoare de 400.000 RON. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 18.09.2018.

În drept, cererea de intervenţie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1381 C. civ., art. 1390 C. civ., art. 1391 C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 49 şi următoarele din Legea nr. 136/1995 (republicată) prin raportare la dispoziţiile art. 24 şi art. 26 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prevederile Comisiei Europene privind aplicarea Directivei 103/2009 a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto.

Prin sentinţa civilă nr. 3310/2020 din 16 noiembrie 2020, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi cu intervenientul forţat F..

A obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei în cuantum de 240.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei în cuantum de 240.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamanta C. a sumei în cuantum de 120.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 6.922,22 RON, cu titlu de daune materiale.

A obligat pârâta la plata către fiecare reclamant a penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor menţionate anterior, de la data de 25.09.2018 până la data plăţii efective.

A admis în parte cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul în nume propriu G., în contradictoriu cu reclamanţii A., B., C., cu pârâta D. S.A. şi cu intervenientul forţat F..

A obligat pârâta la plata către intervenientul G. a sumei în cuantum de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

A respins capătul din cererea de intervenţie principală privind plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiat.

A luat act că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel pârâta D. S.A., iar reclamanţii A., B., C. şi intervenientul G. au formulat apel incident.

Prin apelul principal formulat, apelanta-pârâtă D. S.A. a solicitat desfiinţarea în parte a hotărârii atacate, iar, în rejudecare, diminuarea daunelor morale acordate de către instanţa de fond reclamanţilor până la concurenţa sumelor ofertate acestora, respectiv până la concurenţa sumelor de câte 35.000 RON pentru reclamanţii A. şi B., 14.500 RON pentru C., înlăturarea sumei stabilită cu titlu de despăgubire pentru intervenientul forţat G. şi respingerea petitului privind plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi calculate de la data de 25.09.2018 până la data plăţii efective a despăgubirilor.

Prin apelul incident, apelanţii-reclamanţi şi apelantul-intervenient G. au solicitat, în principal, schimbarea, în tot, a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, iar în subsidiar, schimbarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 751 din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanţii -reclamanţi A., C., B. şi de apelantul-intervenient G. împotriva sentinţei civile nr. 3310 din 16.11.2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3310 din 16.11.2020, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-intervenient F..

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a redus sumele acordate cu titlu de daune morale, astfel: reclamanţilor A. şi B., la câte 80.000 RON, iar reclamantei C., la suma de 30.000 RON, penalităţile urmând a fi calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Împotriva deciziei civile nr. 751 din 26 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A., B., C. şi intervenientul în nume propriu G. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă de apel.

În motivare, recurenţii au susţinut că decizia Curţii de Apel este nelegală întrucât nu există o motivare raportată strict la prejudiciul moral suferit de către apelanţii-reclamanţi, ci o motivare care are la bază gradul de rudenie existent între victimă şi persoana vinovată de producerea accidentului.

Ca atare, consideră că au fost încălcate dispoziţiile legale privind modalitatea de motivare a hotărârilor emise de către instanţele de judecată.

În concret, recurenţii arată că motivarea unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părţi prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar, nu se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

Au mai învederat că apelurile formulate au vizat modalitatea eronată de stabilire a daunelor morale, aceştia sesizând instanţa de control pentru a reanaliza prejudiciul moral şi cuantumul daunelor morale în sensul majorării acestora prin luarea în considerare a tuturor criteriilor de estimare a prejudiciului moral şi a întregului probatoriu administrat în cauză.

De asemenea, arată că au solicitat să se observe diferenţa mare dintre daunele morale acordate apelanţilor-reclamanţi care au acelaşi grad de rudenie cu victima (fraţi), criticând astfel modul discriminatoriu de acordare a daunelor morale pentru reclamanţii C. şi G. care au acelaşi grad de rudenie cu victima.

Au mai arătat că apelanta-pârâtă a solicitat diminuarea daunelor morale pe considerente care ţin de chestiuni aflate în afara ariei juridice, respectiv că şoferul este verişor cu victima sau că G. este frate vitreg.

Recurenţii apreciază că astfel de susţineri nu au suport legal deoarece, în caz contrar, ar însemna ca şoferul să nu fi fost tras la răspundere penală nici pentru săvârşirea faptei de ucidere din culpă, întrucât între persoana vinovată de producerea accidentului şi victimă există un grad de rudenie.

Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că, în cauză, decizia a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a Legii nr. 132/2017.

Detaliind, au arătat că, în mod eronat, instanţa de control a reţinut că se impune schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată invocat de către apelanţii-reclamanţi, făcând, astfel, aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 132/2017 şi a Normei nr. 20/2017 privind asigurarea de răspundere civilă, în loc să fie aplicate dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea de răspundere civilă.

Aşadar, recurenţii susţin că nu poate fi stabilită legea aplicabilă prin raportare la data producerii prejudiciului conform legii generale (C. civ.), ci prin raportare la data încheierii poliţei, a naşterii raportului contractual dintre asigurătorul de răspundere civilă şi asiguratul său.

Se mai arată că, la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamanţii au indicat drept temei juridic O.U.G. nr. 54/2016 şi Norma de aplicare nr. 39/2016 prin raportare la data încheierii poliţei de asigurare, întrucât în baza acestei poliţe între asigurător şi asigurat există un contract de asigurare în temeiul căruia asigurătorul are obligaţia de a despăgubi asiguratul în caz de vătămare, iar în caz de deces, rudele (victimele indirecte ale accidentului).

În opinia recurenţilor, legea aplicabilă se stabileşte în raport de existenţa unei asigurări, a unui contract de asigurare, în baza căruia se emite o poliţă care atestă valabilitatea asigurării pentru cazuri privind vătămările şi decesele persoanelor asigurate, iar, dacă nu exista un contract de asigurare, obligaţia de plată a despăgubirilor revenea Biroului Asigurărilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) tot conform legii speciale, punctul de referinţă fiind acelaşi, respectiv, data încheierii poliţei de asigurare.

În acest sens, arată că, la fila x din opisul de documente ataşat cererii de chemare în judecată, se poate observa poliţa de asigurare emisă de pârâtă, precum şi data încheierii acesteia, în partea de jos a poliţei fiind menţionată O.U.G. nr. 54/2016, ca normă aplicabilă în caz de accident rutier.

Cu toate acestea, recurenţii arată că, în mod eronat, instanţa de control a analizat întreaga cauză, schimbând temeiul juridic şi aplicarea dispoziţiilor Legii 132/2017.

Printr-o alta critică, autorii recursului au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016, care prevăd acordarea penalităţilor de întârziere.

Făcând referire la ceea ce a dispus instanţa, respectiv că penalităţile urmează să curgă din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, recurenţii îşi exprimă nedumerirea, arătând că nu înţeleg de ce penalităţile curg din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, şi nu de la data de 08.08.2018, data primirii cererii de despăgubire împreună cu toate actele necesare.

Mai mult decât atât, susţin că au indicat alt temei juridic în baza căruia au solicitat penalităţi de întârziere, respectiv art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

În continuare, recurenţii au evocat dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016, arătând că data primirii cererii de despăgubire este de 08.08.2018, aceasta fiind situaţia premisă pe care au ales-o, motivată de existenţa clară şi determinabilă a prejudiciului produs acestora.

Mai arată că, pe cale amiabilă, prin cererea de despăgubire, au solicitat pârâtei achitarea daunelor morale, aceasta având posibilitatea conform legii ca, în termen de 30 zile, să respingă sau să re-estimeze cuantumul despăgubirilor.

Întrucât pârâta a făcut acest lucru după 48 zile (peste termenul prevăzut de lege), recurenţii arată că, pentru această situaţie, legiuitorul a stabilit în sarcina asigurătorului obligaţia de plată a despăgubirilor estimate de către persoanele prejudiciate, tocmai pentru a determina asigurătorul să respecte termenele prevăzute de lege.

În încheiere, recurenţii arată că instanţa de control nu numai că a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale prevăzute de art. 20 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 54/2016, ci a ignorat scopul acestor prevederi legale, respectiv acela de a determina asigurătorii de a da curs, în termen, solicitărilor persoanelor vătămate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 6 iulie 2021, respectiv, la 5 iulie 2021, astfel cum reiese din dovezile de înmânare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte şi intimatului intervenient forţat.

La 2 august 2021, intimata-pârâtă D. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulităţii recursului, iar, în subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs va considera că recursul nu este nul, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, fără a menţiona dacă este de acord că recursul, în situaţia în care va ii găsit admisibil în principiu, să fie soluţionat în completul de filtru.

La 6 august 2021, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor, la sediul procesual ales.

La 18 august 2021, recurenţii, prin avocat, au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată, pentru considerentele expuse în cuprinsul cererii, precum şi pentru cele arătate în răspunsul la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 03 mai 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părţilor.

Prin încheierea din 21 iunie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că este fondat şi urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Acţiunea introductivă are ca obiect plata de despăgubiri formulate de persoanele păgubite, rude ale victimei accidentului rutier petrecut la 02.09.2017, împotriva asigurătorului RCA al persoanei vinovate.

Criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 132/2017 şi ale Normei ASF 20/2017 în detrimentul celor ale O.U.G. nr. 54/2016 şi ale Normei nr. 39/2016, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Instanţa de apel a reţinut că fapta cauzatoare de prejudiciu s-a petrecut la 02.09.2017, astfel că, prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din C. civ., ar fi aplicabilă legea civilă sub imperiul căreia a fost săvârşită fapta, respectiv Legea nr. 132/2017 şi, respectiv Norma ASF nr. 20/2017.

Instanţa supremă reţine că obligaţia unui asigurător de a acoperi prejudiciul cauzat unei victime rezultă din contractul încheiat între acesta şi asiguratul responsabil. O astfel de despăgubire îşi are deci originea într-o obligaţie contractuală, legea aplicabilă unei astfel de obligaţii trebuind să fie stabilită art. 6 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 2213 din acelaşi cod, prin raportare la data naşterii raportului juridic dintre asigurat şi asigurător, respectiv data încheierii contractului de asigurare.

Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, "prezenta lege se aplică tuturor contractelor/poliţelor de asigurare RCA emise după data intrării în vigoare a acesteia şi în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora".

Prin urmare, raportat la data contractului de asigurare, 17.05.2017 în mod greşit a reţinut instanţa de apel că, în cauză, raportul juridic este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 132/2017, care a intrat în vigoare la 12 iulie 2017. Pe cale de consecinţă, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile Normei ASF nr. 20/2017, act normativ emis în executarea Legii nr. 132/2017.

În virtutea principiului tempus regit actum, dispoziţiile legale care guvernează, sub aspectul dreptului material, cauza de faţă, sunt cele ale O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016, act normativ în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare din 17.05.2017.

Potrivit art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, "(4) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică tuturor contractelor/poliţelor de asigurare RCA emise ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora".

Ca atare, Înalta Curte consideră întemeiată critica formulată de recurenţi privind greşita aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel, prin prisma analizării, în mod eronat, a apelului din perspectiva reglementării legale prescrise de Legea nr. 132/2017, act normativ care nu era incident în speţă, nefiind în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare.

Legea aplicabilă contractului de asigurare determină condiţiile şi întinderea răspunderii asigurătorului.

Analizând decizia recurată prin raportare la principiul accesorium sequitur principalem, instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut greşit dispoziţiile unei legi inaplicabile raportului juridic, respectiv ale Legii nr. 132/2017, în soluţionarea apelului pârâtei D. declarat cu privire la soluţia pronunţată asupra capătului de cerere accesoriu, constând în obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

Înalta Curte aminteşte că O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurările şi reasigurările în România, abrogată prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă în speţă în raport de data naşterii raportului juridic.

Potrivit art. 20 alin. (1), (2), (4) şi 5 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, aplicabilă în cauză, "(1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire;

(2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii;

(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.;

(5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii."

Este de observat că pretenţiile reclamanţilor privind acordarea penalităţilor au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, care sancţionează situaţia juridică în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a despăgubirii în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 zile, termen care curge de la înaintarea cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată.

Totodată, apelul pârâtei D. a vizat reţinerea greşită de către prima instanţă a ipotezelor prevăzute de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Dispoziţiile legale anterior evocate instituie o procedură amiabilă în care asigurătorul trebuie să soluţioneze cererea de despăgubire a asiguratului sau a persoanei prejudiciate, în termen de 30 de zile de la data înaintării acestei cereri.

Având în vedere că anterior demarării procedurii jurisdicţionale, reclamanţii au solicitat pârâtei plata despăgubirilor, se impune a se examina măsura în care obligaţiile pârâtei au fost aduse la îndeplinire, întrucât nesocotirea obligaţiilor privind respectarea termenelor de soluţionare sau de plată ar eluda textul normativ evocat şi ar prelungi durata rezonabilă de stabilire a despăgubirii şi de indemnizare efectivă a persoanelor păgubire din cauza comportamentului ilicit al asigurătorului.

În consecinţă, numai în baza unei situaţii factuale certe şi în temeiul dispoziţiilor legale speciale în materie, se va putea reţine, în funcţie de ipoteza de fapt constatată, momentul în raport cu care pârâta are obligaţia să plătească penalităţile ca urmare a comportamentului culpabil manifestat de aceasta.

Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 se circumscriu atât sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, cât şi obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esenţă, se sancţionează nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum şi neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât şi atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri. Daunele-interese reprezintă aşadar, mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziţia creditorului pentru a obţine aceeaşi prestaţie, iar acestea sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1535 alin. (1) din C. civ., respectiv din ziua scadenţei obligaţiei de plată.

În raport cu aceste considerente, rezultă că, în virtutea caracterului accesoriu al creanţei principale, penalităţile sunt datorate de la scadenţa obligaţiei principale de plată, moment care urmează să fie stabilit de instanţa de apel în baza probelor administrate.

Prin urmare, se apreciază ca fiind fondată şi critica recurenţilor vizând stabilirea momentului de început al curgerii penalităţilor cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 54/2016, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte arată că, în condiţiile în care criticile din recursul reclamanţilor, vizând stabilirea termenului care marchează curgerea penalităţilor de întârziere cu ocazia soluţionării apelului exercitat de pârâta D., au fost considerate fondate, prin dezlegările date se trasează instanţei de apel obligaţia de a reevalua stabilirea momentului de la care curg penalităţile de întârziere pentru sumele solicitate cu titlu de daune morale prin raportare la art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, chestiunile legate de acest aspect urmând a fi reanalizate în cadrul unei noi cercetări, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi şi recurentul-intervenient principal au invocat, în esenţă, faptul că decizia din apel este nemotivată în privinţa admiterii apelului exercitat de pârâta D. şi reducerii cuantumului despăgubirilor, întrucât nu există o motivare raportată strict la prejudiciul moral suferit de către recurenţi, ci o motivare care are la bază gradul de rudenie existent între victimă şi persoana vinovată de producerea accidentului.

Critica astfel formulată poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, care sancţionează hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura princinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că, în justificarea despăgubirilor acordate, instanţa de apel a avut în vedere drept criterii de stabilire a daunelor morale, pe cele prevăzute de art. 22 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, act normativ inaplicabil raportului juridic.

Cu toate acestea, motivarea instanţei întemeiată pe dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 nu are valenţa, prin ea însăşi, de a schimba soluţia din dispozitiv, întrucât dispoziţiile aplicate au un conţinut identic cu cele ale dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, act normativ incident în cauză, aşa cum a fost stabilit în considerentele anterioare.

Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că instanţa de apel a analizat la comun criticile reclamanţilor privind subdimensionarea despăgubirilor morale şi ale pârâtei referitoare la supradimensionarea acestora, a prezentat aspecte generale privind cuantificarea despăgubirilor morale şi criteriile desprinse din jurisprudenţă.

Totodată, instanţa de apel, deşi a reţinut ca fiind corecte aspectele observate de prima instanţă, respectiv legătura de rudenie dintre decedat şi reclamanţi/intervenientul principal, gradul de influenţare a relaţiilor de familie ulterior evenimentului, a constatat că suma acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale este supradimensionată în raport cu criteriul proporţionalităţii daunei cu prejudiciul acordat. În acest sens, instanţa de prim control judiciar a considerat că suma de 80.000 RON acordată fiecărui reclamant-părinte şi suma de 30.000 RON acordată reclamantei soră şi intervenientului principal, corespunde cel mai bine criteriilor de analiză a acestui tip de daună.

Înalta Curte constată că motivarea soluţiei de reducere a cuantumului daunelor morale este formală, întrucât nu sunt prezentate argumentele care au condus la reducerea despăgubirilor pentru fiecare membru de familie-reclamant şi intervenient-principal, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa fondului.

În cauză, se reţine că instanţa de apel nu a analizat în niciun fel situaţia concretă a reclamanţilor şi a intervenientului principal pentru a putea verifica raţionamentul judiciar care a condus la reducerea considerabilă a cuantumului despăgubirilor morale. Singurele menţiuni care se regăsesc în considerentele deciziei recurate privesc faptul că nu au fost depuse documente justificative pentru dovedirea traumelor psihice şi care nu au nicio relevanţă sub aspectul reducerii cuantumului daunelor morale, întrucât aceeaşi instanţă a apreciat că este de necontestat trauma provocată de pierderea fiului, respectiv a fratelui.

Astfel, lipsa unei analize concrete a probatoriului administrat în cauză, în sensul că, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate instanţa trebuia să aibă în vedere consecinţele suportate de către fiecare reclamant în plan personal, familial şi psihologic ca urmare a pierderii fiului, respectiv a fratelui, şi ulterior, criteriile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu prejudiciul acordat, relevă nelegalitatea deciziei atacate, derivate din lipsa unei motivări adecvate, care să justifice soluţia cuprinsă în dispozitiv.

În cauză se constată că instanţa de apel nu a motivat reducerea cuantumului despăgubirilor prin identificarea erorii sau greşelii primei instanţe în cuantificarea despăgubirilor morale, astfel că soluţia de admitere a apelului pârâtei rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Practic, o astfel de hotărâre devine arbitrară si nu permite exercitarea controlului judiciar.

Trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Albina împotriva României şi Gheorghe împotriva României subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

De asemenea, în cauzele Dima împotriva României şi Artico împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, întrucât Convenţia nu urmăreşte să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat "reţinute", adică analizate corespunzător de către instanţa sesizată.

Înalta Curte reţine că nemotivarea, în oricare din ipotezele menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Astfel, Înalta Curte, reţinând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, constată ca fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând incidente cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul formulat, va casa, în parte, decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, numai cu privire la apelul formulat de pârâta D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., C., B. şi de recurentul-intervenient G. împotriva deciziei civile nr. 751 din 26 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, numai cu privire la apelul formulat de pârâta D. S.A.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.