Revocation of director's mandate ruled unjustified; company liable for damages, interest, and costs.

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 28.08.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. (B.), a solicitat obligarea pârâtei la plata unei compensaţii cu titlu de despăgubire, reprezentând 12 indemnizaţii lunare fixe, astfel cum au fost stabilite prin contractul de mandat nr. x/08.06.2017, ca urmare a constatării intervenirii unei revocări intempestive şi nejustificate a reclamantului din calitatea de director general, compensaţie egală cu suma de 511.170 RON, precum şi la plata dobânzii aferente sumei reprezentând această compensaţie, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective a compensaţiei, în cuantum de 30.589,67 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 377/17.02.2021, cererea reclamantului a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 140 din 31 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin această decizie, sentinţa primei instanţe a fost schimbată, în tot, în sensul că, s-a admis în parte acţiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 375.156 RON, reprezentând despăgubiri, a sumei de 16.286,13 RON dobândă legală, precum şi la plata dobânzii legale calculate în continuare de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 7.519,42 RON, cheltuieli de judecată la fond şi a sumei de 3.759,71 RON în apel.

Pârâta B. S.A. a formulat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă susţine că decizia atacată este pronunţată cu încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv: dispoziţiile legale care reglementează contractul de mandat - revocarea mandatului (art. 2030 şi urm. C. civ.); dispoziţiile legale care reglementează regulile de interpretare a clauzelor contractuale (art. 11 alin. (1) şi (3), respectiv art. 11 alin. (4) din contract), anume art. 1266, art. 1267 şi art. 14 alin. (1) şi art. 15 C. civ.

Consideră că, dacă instanţa ar fi aplicat în mod corect aceste dispoziţii legale, ar fi constatat că răspunderea recurentei-pârâte nu putea fi stabilită în speţă, întrucât nu suntem în prezenţa unei situaţii de revocare intempestivă şi nejustificată.

În continuare, arată că, deşi instanţa a pornit în soluţionarea apelului de la o serie de premise corecte din punct de vedere teoretic, soluţia la care a ajuns este nelegală, incorectă, deoarece se întemeiază pe o nelegală interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la revocarea intempestivă a unui contract de mandat.

Recurenta-pârâtă evocă dispoziţiile art. 2032 C. civ., precum şi pe cele ale art. 36 şi art. 38 din contractul de mandat, apreciind că instanţa de recurs trebuie să răspundă la întrebarea dacă suntem sau nu în prezenţa unui caz de revocare intempestivă sau nejustificată, care să facă aplicabilă clauza penală reglementată la art. 38 din contract.

Arată că, prin decizia atacată s-a reţinut că, simpla schimbare a sistemului de administrare nu poate duce ex re la inaplicabilitatea răspunderii mandantului pentru revocarea mandatului şi că această cauză ar fi trebuit să fie reglementată expres drept un caz de încetare a mandatului.

Consideră recurenta că întreg raţionamentul instanţei de apel este centrat în jurul ideii că un caz de revocare trebuie expres prevăzut în convenţia părţilor pentru a nu reprezenta motiv de despăgubiri şi că, în caz contrar, revocarea nu este intempestivă sau nejustificată. Această soluţie ar fi nelegală, întrucât, chiar fără a fi trecută, ca atare, în clauza contractuală, schimbarea formei de administrare a societăţii ca urmare a deciziei acţionarului reprezintă o situaţie de revocare justificată în mod obiectiv.

Susţine că legea nu defineşte în concret ce se înţelege prin revocare nejustificată sau intempestivă şi nici nu obligă părţile să menţioneze în contract, în mod limitativ, cazurile în care acestea apreciază că nu ar exista un astfel de caracter al revocării. Numai prin dispoziţiile art. 2032 alin. (2) este considerată a fi o revocare nejustificată revocarea unui mandat declarat irevocabil, cu excepţia cazurilor de culpă a mandatarului, caz fortuit sau forţă majoră. Dacă este aşa, în cazul în care mandatul nu este declarat irevocabil (cazul dedus judecăţii), mandatarul trebuie să dovedească, în concret, caracterul nejustificat sau intempestiv al revocării. Desigur, dacă există clauze prin care părţile definesc anumite situaţii concrete în care revocarea este justificată şi ne aflăm în ipotezele respective, orice discuţie cu privire la caracterul nejustificat al revocării ar trebui să fie închise. Însă, dacă în contract nu avem astfel de clauze, dar şi în situaţia în care o anumită situaţie nu este menţionată ca atare în clauzele respective, este sarcina instanţei să analizeze, de la caz la caz, dacă revocarea este sau nu nejustificată sau intempestivă.

Or, învederează că, în speţă, instanţa de apel nu a efectuat o astfel de analiză apreciind, pur şi simplu, că dacă nu este menţionată ca atare în art. 36 din contract, în mod automat mandatarul are dreptul la despăgubiri. Ducând raţionamentul la absurd, dacă nu ar fi existat deloc art. 36 din contract, instanţa ar fi putut ajunge la concluzia că niciun motiv de revocare a mandatului nu poate să aibă un caracter justificat.

În opinia recurentei, cât timp legea nu solicită în mod expres acest lucru, enumerarea din art. 36 din contract nu poate avea caracter limitativ, astfel încât revenea instanţei să verifice dacă, în concret, revocarea a fost sau nu justificată din punct de vedere obiectiv. Or, ar fi evident că, în speţă, revocarea a fost justificată din punct de vedere obiectiv, întrucât este dreptul acţionarului de a stabili forma de administrare a societăţii pe care o deţine.

Mai susţine că, pentru a-şi pierde acest caracter obiectiv, mandatarul ar fi trebuit să atace Ordinele Ministerului Energiei nr. 2 şi 3 din 9 ianuarie 2018, precum şi hotărârile AGEA şi AGOA nr. 1 din 10 ianuarie 2018, pentru a încerca să demonstreze că însăşi decizia de schimbare a sistemului de administrare a B. a reprezentat expresia unui abuz de drept, astfel încât este o decizie nelegală. Or, acest lucru nu s-a întâmplat.

Concluzionează că, a aprecia că, în orice situaţie, schimbarea sistemului de administrare al oricărei societăţi conduce la consecinţa plăţii de despăgubiri către persoanele care ocupau posturi în vechea organigramă, incompatibile cu noua organigramă, ar însemna, practic, îngrădirea dreptului acţionarului de a decide în mod liber asupra modului de organizare a activităţii lucrative.

În ceea ce priveşte caracterul intempestiv, susţine că nici acesta nu este întrunit în speţă, deoarece intimatul-reclamant, din poziţia sa de director general al B., a cunoscut schimbările preconizate şi faptul că asociatul unic a decis schimbarea sistemului de administrare. O revocare ar putea fi apreciată ca intempestivă atunci când survine subit, pe neaşteptate, or, în speţă, actul revocării nu a fost subit şi/sau neaşteptat.

Astfel, arată că hotărârile adunării generale a acţionarilor au fost adoptate la 10 ianuarie 2018 în baza unor Ordine ale Ministerului Energiei din data de 9 ianuarie 2018. Decizia de revocare propriu-zisă i-a fost comunicată în scris mandatarului la 22 ianuarie 2018 (Adresa nr. x/22 ianuarie 2018, Anexa nr. 8 la acţiune). Rezultă aşadar că nu se poate pune problema unei revocări intempestive, intimatul beneficiind de un interval rezonabil pentru încheierea funcţiei sale. Faptul că suntem în prezenţa unui mandat special, între profesionişti, implică per se că nu se pune problema vreunei perioade de timp semnificativ de care să fi beneficiar intimatul la momentul revocării (de tipul unei perioade de preaviz, cum este cazul în raporturile de muncă). Acesta a cunoscut tot contextul şi raţiunile pentru care s-a impus revocarea sa din funcţie, fiind înştiinţat în mod corespunzător cu privire la decizia de revocare, motiv pentru care nu se poate aprecia că aceasta ar fi avut un caracter intempestiv.

La 4 mai 2022, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-pârâte, prin care invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de inexistenţa unor critici de nelegalitate şi a solicitat în principal anularea recursului, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

La 25 mai 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă invocă, în esenţă, faptul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2032 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, "mandantul care revocă mandatul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă de mandatar. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar, din cauza revocării nejustificate ori intempestive".

Critica este nefondată.

Potrivit stării de fapt necontestate de părţi, instanţa supremă reţine că, între părţi a fost încheiat contractul de mandat nr. x/08.06.2017, prin care reclamantul a fost numit în funcţia de director general al recurentei, pe perioada 26.06.2017-25.06.2021.

Prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor B. S.A. nr. 1 din 10.01.2018 a fost modificat sistemul de administrare al recurentei, din sistem unitar în sistem dualist, iar prin hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor B. S.A. nr. 1 din 10.01.2018, s-a aprobat componenţa nominală a membrilor Consiliului de supraveghere.

Prin hotărârea nr. 1 a Consiliului de supraveghere a societăţii recurente, în executarea hotărârilor anterior menţionate, s-a luat decizia revocării reclamantului din poziţia de director general al recurentei, motivat de schimbarea sistemului de administrare a societăţii, din sistem unitar, aşa cum era la data selecţiei Consiliului de administraţie şi al Directorului general, în sistem dualist, în care societatea este administrată de un Consiliu de supraveghere şi condusă de un Directorat.

Instanţa de recurs constată că raportul contractual dintre părţi este reglementat de dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, invocate şi de intimatul-reclamant prin întâmpinare, în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 2 pct. 2 lit. b) din acest act normativ.

Potrivit art. 36 alin. (6) din Ordonanţă, "Directorii pot fi revocaţi de către consiliul de administraţie, în condiţiile stabilite prin contractul de mandat. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese, potrivit contractului de mandat".

Raportat la aceste dispoziţii, Înalta Curte notează că, la art. 36 din contractul de mandat, părţile au convenit în mod expres cauzele care duc la încetarea contractului, iar la art. 37 din contract, au prevăzut expres cazurile în care revocarea mandatarului de către adunarea generală a acţionarilor societăţii nu va fi considerată fără justă cauză.

Totodată, la art. 38 din contract s-a prevăzut în mod expres că, "în cazul revocării intempestive sau nejustificate a directorului general, acesta are dreptul de a primi de la societate o compensaţie pentru perioada neexecutată din contractul de mandat, indiferent de data la care survine revocarea, dar nu mai mult de 12 indemnizaţii lunare fixe determinate astfel: în situaţia în care revocarea intervine oricând anterior începerii ultimului an de mandat, directorul va primi o compensaţie reprezentând 12 indemnizaţii lunare fixe... Plata compensaţiei urmează a fi efectuată în termen de 30 zile de la data încetării contractului de mandat. (…) În cazul revocării pentru motive întemeiate/justificate a Directorului, societatea nu datorează acestuia nicio compensaţie pentru perioada neefectuată din mandat".

Prin urmare, prin clauzele prevăzute de art. 36 şi 37 din contract, părţile au urmărit să delimiteze cazurile de revocare în care recurenta era exceptată de la obligaţia de plată a despăgubirilor de cele care, deşi avea posibilitatea de a revoca directorul, era ţinută a-l despăgubi pe acesta.

Aceasta este interpretarea pe care a dat-o şi instanţa de apel clauzei prevăzute în art. 36 din contractul de mandat, reţinând că, în cauză, schimbarea formei de administrare nu a fost prevăzută ca un caz expres de încetare a mandatului, iar revocarea mandatului intimatului-reclamant la aproximativ 6 luni de la desemnare în funcţia de director general (mandat acordat pe o perioadă de 4 ani), fără a se reţine sau imputa vreo culpă mandatarului în activitatea desfăşurată reprezintă revocare intempestivă, nejustificată în lipsa administrării de alte probe, prin schimbarea formei de administrare.

Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că revocarea directorului putea să intervină numai în cazurile indicate în art. 36 din contract este nefondată şi contrazisă de însăşi considerentele deciziei atacate, prin care s-a reţinut că, în cauză, revocarea mandatului este o revocare ad nutum, poate interveni oricând şi independent de vreo culpă a mandatarului, însă, în situaţia în care un anumit caz de revocare nu a fost prevăzut în mod expres în convenţie, aceasta nu trebuie să fie intempestivă ori nejustificată.

În aceste condiţii, prin convenţia lor, care li se impune cu forţa legii, în temeiul art. 1270 C. civ., părţile au înţeles să identifice situaţiile în care revocarea era considerată a fi cu justă cauză, fără însă să anihileze sau să limiteze, aşa cum în mod greşit susţine recurenta, dreptul mandantului de a proceda oricând la revocare.

De aceea, susţinerea recurentei că revocarea putea să intervină şi în cazul altor situaţii, în afara celor care au fost prevăzute de art. 36 din contract, nu justifică admiterea recursului.

Afirmaţia recurentei, în sensul că o revocare dispusă în considerarea altor argumente decât cele arătate convenţional nu este una lipsită de justă cauză, este contrară dispoziţiilor art. 1268 C. civ., care stabileşte că o clauză contractuală se interpretează întotdeauna în sensul în care produce efecte, iar nu în acela în care nu poate produce niciun efect.

Or, afirmând că revocarea mandatului este de esenţa sa, recurenta ignoră prevederile art. 36 şi art. 38 din contract, care ar deveni astfel lipsite de eficienţă şi perpetuu inaplicabile.

Totodată, acceptarea raţionamentului recurentei presupune golirea de conţinut a art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 109/2011, întrucât nu ar mai exista nicio ipoteză juridică în care revocarea să poată fi considerată lipsită de justă cauză şi să dea naştere dreptului mandatarului revocat abuziv sau intempestiv la daune interese.

De aceea, Înalta Curte reţine că, deşi recurentei îi era permis să revoce oricând şi pentru orice motiv contractul de management, invocarea unor motive care nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 36 din contract reprezintă situaţii de revocare fără justă cauză, care îi impun acesteia obligaţia de a achita despăgubirile, conform art. 2032 alin. (1) teza a II-a C. civ., aşa cum judicios a reţinut şi instanţa de apel, prin decizia atacată.

În altă ordine de idei, recurenta a precizat că, revocarea are caracter obiectiv, întrucât intimatul-reclamant nu a atacat Ordinele Ministerului Energiei nr. 2 şi 3 din 9 ianuarie 2018, precum şi hotărârile AGEA şi AGOA nr. 1 din 10 ianuarie 2018, pentru a încerca să demonstreze că însăşi decizia de schimbare a sistemului de administrare a B. a reprezentat expresia unui abuz de drept, astfel încât este o decizie nelegală.

Înalta Curte nu poate primi aceste argumente. În primul rând, acţiunea în atragerea răspunderii mandantului în temeiul contractului de mandat nu are ca obiect constatarea nevalabilităţii hotărârii AGA, ci are ca premisă tocmai faptul că voinţa societăţii în privinţa actului de revocare s-a format în mod valabil. În ipoteza în care revocarea administratorului nu exprimă voinţa societăţii, prin adoptarea unei hotărâri valabile de către asociaţi în condiţiile legii şi ale actului constitutiv, nu se poate vorbi de atragerea răspunderii societăţii pentru actul de revocare.

În al doilea rând, intimatul-reclamant nici nu avea posibilitatea de a ataca hotărârile sub aspectul revocării sale din funcţia de director, prin raportare la dispoziţiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care dispun expres faptul că, "membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie".

Relevante în speţă, sub acest aspect sunt considerentele deciziei nr. 643/2005 a Curţii Constituţionale a României, Astfel, în opinia Curţii, "hotărârea adunării generale a acţionarilor privitoare la revocarea din funcţie a administratorului societăţii comerciale reprezintă o modalitate de stingere a mandatului acestuia, respectiv o aplicare a regulii generale înscrise în art. 1552 pct. 1 şi în art. 1553 din C. civ., care prevăd că mandantul poate revoca mandatul încredinţat "când voieşte" şi că raţiunea pentru care hotărârea adunării generale nu poate fi atacată este aceea că mandatul administratorului societăţii comerciale se acordă intuitu personae şi are la bază încrederea reciprocă dintre părţi, iar dacă această motivaţie încetează, nici contractul nu mai poate fi menţinut. În aceste condiţii, administratorul nu ar putea opune adunării generale a acţionarilor un drept care să fie ocrotit prin accesul la justiţie, însă, mandantul poate fi obligat la dezdăunări, în condiţiile legii."

Restul criticilor recurentei-pârâte, privind aprecierea caracterului subit/neaşteptat al revocării prin raportare la un element temporal, nu pot face obiectul cercetării în această etapă procesuală, pe de o parte, pentru că privesc aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, iar nu de nelegalitate a ei, iar pe de altă parte, pentru că, stabilindu-se că aprecierea caracterului intempestiv şi fără justă cauză se face prin raportare la includerea sau nu a motivului de revocare în dispoziţiile art. 36 din contract, alte elemente circumstanţiale nu mai prezintă relevanţă.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către recurentă nu pot să determine o modificare a deciziei din apel, care astfel se dovedeşte a fi legală; de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 140 din 31 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.