Statute of limitations for subcontractor payment claims and res judicata effect of prior insolvency resolution ruling

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 12 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A.., societate aflată în insolvenţă, prin lichidator judiciar B.., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 500.947,24 RON, reprezentând contravaloarea/preţul lucrărilor de restaurare şi conservare pictură murală de la Biserica "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi, preţ care i se cuvine acesteia în baza Contractului de subantrepriză nr. x/22.12.2014; obligarea pârâtei la plata penalităţilor contractuale de întârziere aferente sumei de la petitul I, în cuantum de 0,01%/zi de întârziere, calculate începând cu ziua următoare scadenţei obligaţiei la plată - 21.06.2015 şi până la achitarea integrală a sumei datorate, precum şi obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1494, art. 1489, art. 1535 alin. (1), art. 1539, art. 1852, art. 1854, art. 1862, art. 1864, art. 1874 şi următoarele C. civ. art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.A. a solicitat respingerea acţiunii promovate de A.., invocând excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj, prin raportare la dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., sens în care a solicitat să se dispună declinarea prezentului dosar către Tribunalul Iaşi.

Totodată, pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 262/2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016 şi publicată în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 13958/18.07.2017, solicitând respingerea acţiunii urmare a admiterii acestei excepţii.

În subsidiar, în ipoteza în care se va trece peste susţinerile sale, pârâta a solicitat să se reţină că, în speţă, a intervenit prescripţia dreptului de obligare a acesteia la plata sumei de 500.947,24 RON, reprezentând contravaloarea/preţul lucrărilor de restaurare şi conservare pictură murală de la Biserica "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi, cuvenit acesteia în baza contractului de subantrepriză nr. x/22.12.2014.

Totodată, a solicitat să se reţină că reclamanta solicită plata unor lucrări pretins efectuate în perioada decembrie 2014- aprilie 2015 pentru care nu a emis facturi fiscale.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata penalităţilor, a solicitat să se aibă în vedere că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 2503 C. civ., în acord cu care, "Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel".

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, în condiţiile în care aceasta nu şi-a îndeplinit efectiv obligaţiile contractuale.

Prin sentinţa civilă nr. 21/2019 din 10 ianuarie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei specializate de soluţionare a cererii şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta A.., în insolvenţă, prin lichidator B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 5 martie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 700/2019 din 10 mai 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia de autoritate de lucru judecat.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins, pentru prescripţia dreptului material la acţiune, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.. Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 4.760 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel principal A.., prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea apelului şi anularea în parte a sentinţei civile nr. 700/2019, doar în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Intimata-pârâtă C. S.A a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de A.. şi menţinerea sentinţei instanţei de fond cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei ca legală şi temeinică.

Totodată, a formulat apel incident, solicitând anularea în tot a sentinţei civile nr. 700/2019, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul formulat de A., prin lichidator judiciar B.. împotriva sentinţei civile nr. 700/2019 din data de 10.05.2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

A respins apelul incident promovat de C. S.A. în privinţa aceleiaşi sentinţe civile.

I. Împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, reclamanta A., societate aflată în insolvenţă, prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei alte instanţe de acelaşi grad/instanţei de apel, care, prin decizia pe care o va pronunţa, să admită apelul astfel cum a fost formulat şi să oblige intimata - pârâtă la plata cheltuielilor de judecată de la fond şi din apel, conform documentelor justificative aflate la dosarul cauzei; cu obligarea intimatei-pârâte la cheltuieli de judecată în recurs.

În motivare, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel nu este motivată.

Detaliind, recurenta a solicitat a se observa faptul că, în motivarea deciziei pronunţate, instanţa de apel se limitează doar la a arăta faptul că nu ar reieşi din probele administrate faptul că autoarea recursului a prestat activităţi specifice în executarea obligaţiilor asumate ulterior finalului lunii aprilie 2015, motiv pentru care acţiunea formulată ar fi prescrisă.

Cu toate acestea, susţine că instanţa de apel nu a motivat în niciun fel aceste concluzii, cu toate că apelul său a vizat tocmai greşita admitere a prescripţiei dreptului material la acţiune, cu ignorarea înscrisurilor aflate la dosar, acesta fiind şi motivul pentru care a formulat calea de atac a apelului.

Astfel, recurenta arată că a indicat o serie de înscrisuri doveditoare a celor susţinute prin apel, din care, în opinia sa, rezultă fără echivoc faptul că termenul de prescripţie a acţiunii a început să curgă cel mai repede la data de 20 mai 2015 (şi nu la finalul lunii aprilie 2015) şi că termenul a fost întrerupt prin prisma a cel puţin două motive.

Cu toate acestea, susţine că instanţa de apel nu a motivat şi nu a clarificat de ce apreciază că instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea ca fiind prescrisă şi care este explicaţia pentru care nu a luat în considerare înscrisurile indicate.

Mai arată că, în motivarea instanţei de apel, nu se regăseşte nicio referire la aceste înscrisuri pe care le-a indicat expressis verbis ca fiind înscrisurile care fac dovada neechivocă a datei până la care a executat lucrări prin specialistul său atestat la şantierul din speţă.

Afirmă că instanţa de apel s-a limitat doar la a concluziona că nu ar fi probat faptul ca lucrările s-au derulat şi după luna iulie 2015, dar nu a motivat în niciun fel această concluzie şi nu a explicat de ce nu ar reieşi din înscrisurile menţionate cele susţinute de autoarea recursului în apel.

Astfel, apreciază că instanţa de apel nu a analizat în mod efectiv argumentele sale, nu a procedat la o înlăturare, motivat şi argumentat, în mod explicit, a susţinerilor sale şi nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa, rezumându-se la indicarea şi redarea unor texte legale.

Recurenta conchide prin a arăta faptul că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unor chestiuni invocate în condiţiile legii, respectiv în interiorul termenului legal avut la dispoziţie, motiv pentru care consideră că, pentru a fi respectat principiul dublului grad de jurisdicţie, respectiv, pentru a îi fi asigurat dreptul de a formula o cale de atac efectivă împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în apel, se impune ca, urmare a anulării hotărârilor apelate, sa se dispună trimiterea spre rejudecare a cauzei, conform art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Mai mult decât atât, arată că prescripţia dreptului material la acţiune a fost întreruptă în două situaţii.

La data de 26.05.2015, pârâta ar fi recunoscut că, pentru executarea lucrărilor de restaurare până la acel moment, recurenta-reclamată era îndreptăţită la cel puţin la suma de 70.000 RON, din care îi fuseseră achitaţi, în avans, 60.000 RON, iar restul de 10.000 RON i-a încasat prin Ordinul de plată nr. x/26.05.2015, aşa cum intimata a recunoscut prin întâmpinare.

Prin urmare, în măsura în care instanţa de recurs va avea în vedere ca dată a începerii prescripţiei data de 20.05.2015, solicită a se constata că, faţă de dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ., termenul de prescripţie s-a întrerupt la data de 26.05.2015, de la acea dată începând să curgă un nou termen de 3 ani, potrivit art. 2541 alin. (1)-(3) C. civ.

Suplimentar şi independent de această cauză de întrerupere a prescripţiei, arată că, prin notificarea emisă la data de 15.05.2018 către intimată, i-a solicitat executarea obligaţiei de plată, astfel că termenul de prescripţie a fost întrerupt din nou, conform art. 2537 pct. 4 C. civ.

Susţine, aşadar, că, prin această notificare, intimata a fost pusă în întârziere cu privire la executarea acestei obligaţii, în sensul art. 1522 alin. (1) C. civ., astfel că, în accepţiunea sa, sunt incidente dispoziţiile art. 2540 C. civ., potrivit cărora, punerea în întârziere întrerupe cursul prescripţiei dacă cererea de chemare în judecată este introdusă în interiorul unui termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, condiţie îndeplinită, întrucât prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 12.09.2018.

Cu toate acestea, arată că instanţa de apel a omis să facă vreo referire la susţinerea sa, potrivit căreia cursul prescripţiei a fost întrerupt prin comunicarea către intimată a notificării din data de 15.05.2018

În altă ordine de idei, recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis să motiveze de ce, în speţă, aceste prevederi legale expres indicate, respectiv art. 2540 C. civ., nu ar fi aplicabile, instanţa de apel reţinând doar faptul că "nu a operat întreruperea cursului termenului prescripţiei extinctive pentru că nici plata efectuată de intimată la data de 26.05.2015 şi nicio altă plată a acesteia nu a avut semnificaţia recunoaşterii datoriei cum fără temei susţine apelanta-reclamantă", fără a explica în mod logic şi juridic de ce întreruperea termenului nu a operat.

Recurenta consideră relevant faptul că, la 26.05.2015, a emis factura fiscală având seria x nr. x, în cuantum de 10.000 RON, iar, din conţinutul acestei facturi, reiese faptul că suma de 10.000 RON rezultă din scăderea contravalorii situaţiei de lucrări restructurare pictură, în cuantum de 70.000 RON, urmată de stornarea avansului în cuantum de 60.000 Iei.

Prin urmare, susţine că restul de plată rămas, corespunzător facturii identificate anterior, este de 10.000 RON. Astfel, arată că această factură confirmă faptul că, la 26.05.2015, societatea intimată a recunoscut situaţia intermediară de lucrări prezentată de recurentă, în cuantum de 70.000 RON.

Cu toate acestea, arată că instanţa de apel s-a mărginit doar la a aprecia că prescripţia nu ar fi fost întreruptă prin plata efectuată de intimată, aceasta neavând semnificaţia recunoaşterii datoriei, fără a menţiona care este motivul pentru care, în opinia sa, plata nu a echivalat cu o recunoaştere a datoriei şi mai ales, referitor la data la care s-a emis şi efectuat plata facturii.

Prin urmare, consideră că apare ca evidentă lipsa totală de motivare a soluţiei pronunţate în cauză de către instanţa de apel, aceasta dând dovadă, în opinia sa, de superficialitate în gestionarea litigiului.

Recurenta conchide prin a arăta că instanţa de a apel nu a explicat într-o manieră convingătoare şi transparentă motivele pentru care a soluţionat cauza în sensul respingerii apelului, omiţând a motiva chestiuni esenţiale în economia speţei sau limitându-se la a prelua din motivele instanţei de fond.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare pentru respectarea dreptului la dubla jurisdicţie.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că, prin ratificarea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de apel, s-a produs o încălcare/aplicare greşită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenta susţine că instanţa de apel nu s-a aplecat asupra problemelor esenţiale ale speţei, preferând să adopte aceeaşi motivare cu a instanţei de fond, fără a-şi creiona propria motivare în baza căreia să soluţioneze litigiul.

Aşadar, arată ca, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, art. 2523 C. civ. prevede faptul că "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut, sau după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

În continuare, afirmă că momentul la care a cunoscut naşterea dreptului său a fost la data de 20.05.2015, moment la care a luat cunoştinţă de încasarea de către pârâtă, de la beneficiar, a contravalorii lucrărilor de conservare - restaurare turle şi pridvor la Biserica "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi, contractate de pârâtă conform Contractului de execuţie lucrări nr. x/15.12.2014 şi executate în subantrepriză de recurentă, în calitate de subantreprenor.

Prin urmare, apreciază că interpretarea greşită a instanţei de fond şi de apel a prevederilor legale incidente este evidentă, în sensul că, în mod cu totul eronat, ambele instanţe se raportează la o dată - până la care s-ar fi realizat lucrările - fără nicio relevanţă în privinţa naşterii dreptului la acţiune pentru plata respectivelor lucrări.

Astfel, consideră că, şi dacă s-ar raporta la faptul lucrările s-ar fi finalizat în luna aprilie 2015, această dată oricum nu are incidenţă asupra începerii curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, întrucât, este de notorietate că, în practică, momentul finalizării realizării unor lucrări nu coincide cu scadenţa la plată a acestora.

Recurenta menţionează că, în cadrul Contractului General de Antrepriză nr. 2561/15.12.2014, la art. 2.1., se prevede faptul că "finanţarea Contractului este asigurată astfel: - 500.000,0 RON se plătesc din fondurile asigurate de către Secretariatul de Stat pentru Culte".

Astfel, recurenta susţine că, în luna mai 2015, prin specialistul său atestat, a luat cunoştinţă de faptul că, în urma depunerii de către intimată a situaţiei de lucrări, aceasta a încasat plata corespunzătoare lucrărilor efectuate de recurentă. În acelaşi timp, acela a fost şi momentul la care autoarea recursului susţine că a luat cunoştinţă de dreptul său de a încasa plata de la societatea intimată.

Totodată, subliniază faptul că, în cazul în care situaţia de lucrări pe baza căreia s-a încasat suma de 500.000 RON, reprezentând finanţare din partea statului român, nu ar fi fost confirmată sau semnată de executantul final, respectiv de reprezentantul său şi de dirigintele de specialitate, plata către societatea intimată nu s-ar fi putut efectua.

Făcând trimitere la art. 7.1, 7.2 şi 7.3 din contractul de subantrepriză nr. x/22.12.2014, susţine că, urmare a refuzului pârâtei de semnare a situaţiei finale de lucrări, fiind, astfel, în imposibilitate de a emite factura finală - a cărei scadenţă la plată ar fi fost în termen de 5 zile de la emitere, dreptul său material la acţiune a început să curgă de la data acestor acţiuni abuzive ale pârâtei, respectiv din 20.05.2015.

Recurenta subliniază că acesta este motivul pentru care s-a raportat la această dată - 20.05.2015 - întrucât acesta a fost momentul când pârâta şi-a manifestat explicit refuzul de a achita integral lucrările.

Susţine, totodată, că nu a avut în vedere niciuna din datele ulterioare, pe care le-ar fi putut avea în vedere sub aspectul momentului naşterii dreptului material la acţiune, şi anume: 26.05.2015, data când pârâta a efectuat o plată parţială de 10.000 RON, 04.07.2015, dată până la care în "JURNALUL DE ŞANTIER Biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, jud. Iaşi, februarie 2015 - august 2015" apar lucrări efectuate sub supervizarea recurentei şi a specialistului său atestat sau 23.07.2015, dată până la care deţine fişele zilnice de lucru cu lucrările efectuate sub supervizarea sa şi a specialistului său atestat.

Mai arată că, important în economia speţei este şi faptul că a executat lucrări în cadrul contractului cu C. exclusiv cu personal propriu, în perioada decembrie 2014 - aprilie 2015. După aprilie 2015, arată că, în conformitate cu clauzele contractului de subantrepriză, a delegat un reprezentant permanent pe şantier, persoană care a fost angajată de la acea dată şi la societatea intimată, dar a rămas şi angajatul său, inclusiv după încetarea contractului cu intimata. Astfel, arată că, în perioada aprilie 2015 - iulie 2015, dl. D. a fost angajat atât în cadrul recurentei, cât şi în cadrul societăţii intimate, iar nu exclusiv în cadrul societăţii intimate.

Arată că, astfel, se explică şi eroarea strecurată în acţiune, respectiv, luna aprilie 2015 a fost indicată ca fiind luna până la care executarea lucrărilor a fost făcută prin personal angajat exclusiv la recurentă, iar în restul perioadei de execuţie a lucrărilor, până în luna iulie 2015, o parte din angajaţii recurentei au lucrat în dublă calitate. Mai arată că specialistul său a fost prezent săptămânal pe şantier, unde a stabilit operaţiunile de efectuat şi a controlat calitatea lucrărilor efectuate de toţi angajaţii, având doar calitatea de angajat al recurentei.

De altfel, afirmă că aşa se explică şi faptul că aceasta este în posesia jurnalului de şantier şi a fişelor zilnice, fiind cea care a administrat şantierul inclusiv din punct de vedere documentar.

În continuare, arată că, odată cu momentul la care societatea intimată a refuzat recunoaşterea contribuţiei sale şi a specialistului său (fără a cărui semnătură şi îndrumare nu se puteau executa niciun fel de lucrări), aceasta a anunţat faptul că nu îşi mai asumă responsabilitatea lucrărilor, iar la finalul lunii iulie 2015 a retras personalul specializat propriu, moment după care societatea intimată a demarat procedura de concediere a acestora.

Recurenta afirmă că toate aceste aspecte nu au fost observate nici de instanţa de fond şi nici de instanţa de apel.

În încheiere, pentru considerentele expuse anterior, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei atacate, iar, ca urmare a constatării nelegalei respingeri a apelului său, admiterea recursului, cu menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de apel în ceea ce priveşte respingerea apelului incident formulat de intimată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 2 iulie 2020, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A.

La 31 iulie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului, iar într-un subsidiar secund, respingerea recursului ca neîntemeiat, formulând, totodată, şi recurs incident împotriva deciziei civile nr. 121/12.03.2020.

La 8, respectiv, 9 septembrie 2020, întâmpinarea intimatei-pârâte a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 21 septembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care, pentru argumentele dezvoltate, a solicitat respingerea, ca neîntemeiate, a excepţiilor invocate prin întâmpinare, precum şi respingerea ca neîntemeiată a solicitării subsidiare secunde, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat recurs incident, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, admiterea apelului incident şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii introductive formulate de A.. prin reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 262/2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016

În motivare, recurenta-pârâtă arată că înţelege să critice decizia Curţii de Apel Iaşi sub un dublu aspect, respectiv: (i) pentru încălcarea normelor de procedură prin neanalizarea uneia dintre criticile formulate de aceasta cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond şi (ii) pentru existenţa unor considerente contradictorii, motivarea care a stat la baza deciziei fiind în contradicţie cu soluţia pronunţată în apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că, deşi a învederat expres instanţei de apel atât prin intermediul apelului incident, cât şi prin răspunsul la întâmpinare, faptul că a înţeles să invoce autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 262/2017 raportat la dispoziţiile alin. (2) al art. 431 din C. proc. civ., instanţa de control s-a rezumat la a afirma că nu poate analiza acest motiv de apel câtă vreme instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni.

Consideră că, din poziţia sa de instanţă de control, instanţa de apel trebuia să îndrepte toate neajunsurile hotărârii instanţei de fond (legate de situaţia de fapt sau de drept) şi nu să perpetueze aceeaşi greşeală.

Evocând dispoziţiile art. 476 şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că niciuna din cele două limite ale apelului nu permit instanţei de control să nu analizeze o cerere sau o apărare formulată de către părţi, motivat de faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la respectiva chestiune. Dimpotrivă, în opinia recurentei, în ipoteza în care constată că prima instanţă a omis să analizeze cererile sau apărările părţilor, instanţa de apel este obligată ca, la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, să rejudece cauza sub toate aspectele invocate de părţi.

Aşadar, recurenta consideră că, la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii instanţei de fond, instanţa de apel este ţinută de "limitele cererii de apel" şi nu de "limitele hotărârii apelate".

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că motivarea instanţei de apel nu este una liniară, multe dintre considerentele reţinute de Curtea de Apel Iaşi fiind contradictorii.

Detaliind, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că principala critică a apelului său incident viza faptul că, în mod greşit şi nelegal, instanţa de fond a considerat că este necesară tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, pentru a putea reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 262/2017, aspectele prezentate, referitoare la neexecutarea obligaţiilor contractuale de către recurenta-reclamantă fiind deja analizate de Tribunalul Specializat Cluj în cadrul dosarului nr. x/2016, dosar în care, prin sentinţa civilă nr. 262/2017, instanţa a admis contestaţia formulată de autoarea recursului incident împotriva tabelului preliminar al creditorilor debitoarei A.. nr. 47/31.10.2016, publicat în BPI nr. 19841/01.11.2016 întocmit de către administratorul judiciar B.., analizând rezoluţiunea unilaterală a contractului de subantrepriză.

Raportat la considerentele sentinţei mai sus arătate, recurenta arată că a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, în opinia sa, fiind incidente prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, drepturile ce i-au fost recunoscute printr-o hotărâre definitivă neputând fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească, posterioară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Sub aspectul considerentelor contradictorii, recurenta-pârâtă susţine că, deşi Curtea de Apel a îmbrăţişat viziunea sa privind incidenţa în cauză a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prezumţia de lucru judecat a sentinţei nr. 262/2017, în final, a respins apelul incident, păstrând sentinţa atacată.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurenta-pârâtă a reprodus anumite considerente din decizia recurată, apreciate ca fiind contradictorii.

Sintetizând considerentele deciziei recurate, autoarea recursului susţine că, ceea ce se înţelege din întreaga motivare este că, într-adevăr, considerentele sentinţei nr. 262/2017 au autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, chiar instanţa de control arătând că "se impunea ca instanţa de fond să dea eficienţă prezumţiei de lucru judecat a sentinţei nr. 262/2017 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016".

Mai arată că instanţa reţine în mod just faptul că, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior şi care să fi fost soluţionată de instanţă în litigiul anterior, prin reţinerea unei anumite situaţii de fapt şi de drept în considerentele hotărârii, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că toate argumentele instanţei de apel converg spre o soluţie de admitere a apelului incident, iar nu de respingere, aşa cum în mod greşit a decis în final instanţa.

În încheiere, recurenta reiterează solicitarea de admitere a recursului incident formulat împotriva deciziei civile nr. 121/12.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2019.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

La 8, respectiv, 9 septembrie 2020, astfel cum atestă procesele-verbale de înmânare aflate la filele x, cererea de recurs incident a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 21 septembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând, în principal, respingerea acestuia ca inadmisibil (pe motiv că, asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 262/2017, instanţa de apel s-a pronunţat prin încheierea din 27 februarie 2020, care nu a fost atacată cu recurs), iar, în subsidiar, ca nefondat.

La 2 octombrie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte.

La 12 octombrie 2020, recurenta-pârâtă C. S.A. a transmis (prin poştă) răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea apărărilor formulate, reiterând, totodată, solicitarea de admitere a recursului incident.

Prin încheierea nr. 1538 din 16 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub dosar nr. x/2019.

Analizând recursurile formulate, în temeiul criticilor formulate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente:

I. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanţa de apel nu expus raţionamentul pentru care a reţinut faptul că lucrările au fost executate până în luna aprilie 2015, aspect ce a atras incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens prezentând raţionamentul-logico juridic pentru care a reţinut incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune.

Instanţa supremă reţine că, prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, recurenta-reclamantă a solicitat plata unor sume ce reprezintă cost al lucrărilor executate în perioada decembrie 2014- aprilie 2015, în temeiul contractului dintre părţi, lucrări pentru care nu s-ar fi emis facturi fiscale, din culpa pârâtei.

Prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut că termenul de 3 ani pentru promovarea acestei acţiuni curge de la data la care reclamanta, titular al dreptului la acţiune, a cunoscut despre naşterea acestui drept, moment ce se identifică cu data la care lucrările executate în temeiul contractului au fost finalizate, anume ultima zi a lunii aprilie 2015, pentru că prin cererea de chemare în judecată chiar reclamanta susţine că lucrările au fost executate în perioada decembrie 2014- aprilie 2015. A mai reţinut prima instanţă faptul că nu s-a probat niciun demers al reclamantei datând din 20.05.2015, precum şi faptul că apărarea potrivit căreia termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt la 15.05.2018 trebuie înlăturată, întrucât această dată se situează ulterior datei la care instanţa a stabilit îndeplinirea termenului de prescripţie, respectiv 02.05.2018.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat apel, prin care a susţinut, în esenţă, faptul că prima instanţă ar fi reţinut în mod eronat data de început a termenului de prescripţie, întrucât, din probatoriu ar rezulta că termenul de prescripţie a început să curgă la 20.05.2015 sau la 24.07.2015, fiind întrerupt la data de 26.05.2015 şi la 15.05.2018.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, respectiv dispoziţiile art. 2540 C. civ. şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în acelaşi timp menţinând temeiurile de drept invocate de instanţa de fond, respectiv art. 2523 şi art. 2524 alin. (1) C. civ., a căror aplicare nu a fost, de altfel, contestată prin calea de atac formulată de intimata-reclamantă.

Instanţa de apel a reţinut atât faptul că, nu reiese din probele administrate că reclamanta ar fi prestat activităţi specifice în executarea obligaţiilor asumate, conform contractului de subantrepriză, ulterior finalului lunii aprilie 2015, cât şi faptul că nu a operat întreruperea termenului prescripţiei extinctive, pentru că nici plata efectuată de intimată la 26.05.2015 şi nici o altă plată a acesteia nu a avut semnificaţia recunoaşterii datoriei.

În acest cadru, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 262/2017, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016, prin care s-a stabilit, pe de o parte, că reclamanta nu a executat obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de subantrepriză nr. x/22.12.2014 şi, pe de altă parte că, intervenind conform convenţiei părţilor, rezoluţiunea unilaterală, reclamanta este ţinută să restituie intimatei C. sumele achitate de aceasta şi penalităţile de întârziere aferente neexecutării. Raportat la aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu s-ar mai putea examina aceeaşi situaţie de fapt şi, eventual, să se statueze contrar Tribunalului Cluj, în sensul urmărit de reclamantă. A conchis instanţa de apel în sensul că, în contextul rezoluţiunii unilaterale a contractului pentru neexecutare ar fi inadmisibil a se reţine că plăţile ce au fost efectuate de pârâta-intimată C. S.A. ar valida de fapt recunoaşterea executării obligaţiilor apelantei-reclamante.

Raportat la aceste considerente regăsite în cuprinsul deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în cauză, nu poate opera niciunul dintre cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune. Aceasta deoarece, prin sentinţa civilă nr. 262/2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a stabilit cu valoare definitivă faptul că reclamanta nu a executat obligaţiile pe care şi le-a asumat în cadrul raportului contractual şi totodată, s-a dispus rezoluţiunea unilaterală a contractului de subantrepriză şi s-a dat eficienţă efectului rezoluţiunii, acela de repunere a părţilor în situaţia anterioară, recurenta-reclamantă fiind obligată la plata sumelor încasate. Aşadar, ca urmare a desfiinţării contractului de subantrepriză pentru neexecutarea lucrărilor contractate şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, susţinerile recurentei-reclamante, referitoare la plata efectuată de către intimata-pârâtă în considerarea lucrărilor efectuate, nu mai pot fi valorificate, întrucât se opune efectul pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 262/2017 a Tribunalului Cluj.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Raportat la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva nemotivării, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine, contrar celor învederate de recurentă, că, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, astfel că instanţa de recurs nici nu ar putea să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum, în realitate, urmăreşte recurenta-reclamantă, prin reiterarea susţinerilor sale din memoriul de apel privind înscrisurile (fişele zilnice de lucru, jurnal de şantier, ordinul de plată nr. x/26.05.2015) depuse în probaţiune.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2523 C. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Potrivit art. 2523 C. civ., "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică de a acţiona în justiţie.

Chestiunea determinării începutului termenului de prescripţie extinctivă este una de fapt, această apreciere făcându-se în concret, de la caz la caz, şi pe baza probatoriului administrat, această modalitate fiind urmată de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă.

Astfel, s-a ajuns la concluzia, justificată în cauză pe baza probatoriului administrat, că prima instanţă a stabilit corect data de început a cursului prescripţiei extinctive ca fiind sfârşitul lunii aprilie 2015.

A mai reţinut instanţa de apel că recurenta-reclamantă nu a depus probe concludente din care să rezulte că s-au efectuat lucrări ulterior lunii aprilie 2015, precum şi faptul că nu a operat întreruperea termenului de prescripţie extinctivă pentru că nici plata efectuată de intimată la 26.05.2015 şi nici o altă plată a acesteia nu a avut semnificaţia recunoaşterii datoriei, cum fără temei a susţinut reclamanta.

Recurenta-reclamantă susţine faptul că data la care s-a născut dreptul la acţiune este 20.05.2015, moment la care reclamanta ar fi luat cunoştinţă despre încasarea de către pârâtă de la beneficiar, a contravalorii lucrărilor de conservare-restaurare turle şi pridvor la Biserica "Sf. Trei Ierarhi" din Iaşi, executate în subantrepriză de reclamantă, în calitate de subantreprenor.

Pentru ca argumentele dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, în vederea determinării unui alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A.., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, în dosarul nr. x/2019.

II. Prin memoriul de recurs depus la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă critică decizia nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, atât din perspectiva faptului că instanţa de apel nu ar fi analizat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 262/2017, cât şi din perspectiva faptului că, deşi Curtea de Apel a îmbrăţişat viziunea recurentei-pârâte privind incidenţa în cauză a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a reţinut prezumţia de lucru judecat a sentinţei nr. 262/2017, în final, a respins apelul incident, păstrând sentinţa atacată.

Criticile astfel formulate, subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., şi în etapa căilor de atac, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, caz în care instanţa de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum. Ca atare, instanţa de control judiciar este obligată ca, în apel, să cenzureze hotărârea atacată numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Pe de altă parte, apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată verifică legalitatea şi temeinicia acesteia, astfel că acest control trebuie să se refere la ceea ce s-a judecat, potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, instituit de art. 478 C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine că, prin sentinţa primei instanţe, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă.

Împotriva acestei soluţii, reclamanta a formulat apel principal cu privire la soluţia asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pârâta a formulat apel incident, prin care a solicitat anularea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Cercetând decizia atacată, din perspectiva criticilor invocate, instanţa supremă constată că, analizând apelul principal, în temeiul motivelor de apel şi a apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, faptul că, se impun fi corectate considerentele instanţei de fond în sensul că, se impunea ca instanţa de fond să dea eficienţă prezumţiei de lucru judecat a sentinţei nr. 262/2017, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016, în sensul prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Dând eficienţă autorităţii de lucru judecat ca prezumţie legală, instanţa de apel a reţinut că beneficiază de autoritate de lucru judecat cele reţinute prin sentinţa nr. 262/2017, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016, referitoare la solicitarea apelantei-reclamante de a i se achita contravaloarea lucrărilor pretins a fi fost executate în baza contractului de antrepriză nr. x/22.12.2014.

Astfel, a reţinut instanţa de apel că, prin sentinţa civilă amintită instanţa a stabilit, pe de o parte, că apelanta-reclamantă nu a executat obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de antrepriză nr. x/22.12.2014, şi, pe de altă parte, că, intervenind conform convenţiei părţilor, rezoluţiunea unilaterală, reclamanta este ţinută să restituie intimatei C. sumele achitate de aceasta şi penalităţile de întârziere aferente neexecutării. Ca atare, a reţinut că, în cauza de faţă, instanţa nu ar mai putea să examineze aceeaşi situaţie de fapt şi, eventual, să statueze contrar Tribunalului Cluj în sensul urmărit de apelanta-reclamantă.

Mergând mai departe cu raţionamentul, a reţinut instanţa de apel că, odată ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că a operat rezoluţiunea unilaterală a contractului de subantrepriză nr. x/22.12.2014 pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale din culpa apelantei-reclamante A., este inadmisibil a se reţine că plăţile ce au fost efectuate de pârâta-intimată C. S.A. ar valida de fapt recunoaşterea obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin acelaşi contract şi, implicit, recunoaşterea executării obligaţiilor apelantei-reclamante.

Pe cale de consecinţă, a reţinut instanţa de apel că apărările apelantei referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt nefondate, urmând a fi respinse, iar soluţia instanţei de fond privind respingerea cererii apelantei-reclamante pentru prescripţia dreptului material la acţiune este întemeiată.

Raportat la considerentele mai sus expuse, Înalta Curte reţine, contrar celor învederate de recurenta-pârâtă, că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei judecătorului sindic nr. 267/2017, invocat atât prin întâmpinare, cât şi pe calea apelului incident de către recurenta-pârâtă, a fost valorificat de instanţa de apel ca şi apărare a pârâtei, în vederea respingerii apelului principal, soluţia primei instanţe privind respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă fiind menţinută.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu poate invoca o vătămare a intereselor sale procesuale, ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe de altă parte, instanţa supremă reţine că excepţia prescripţiei este o excepţie de fond, peremptorie. Ca atare, fiind menţinută soluţia primei instanţe în ce priveşte respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, instanţa de apel nici nu putea analiza, în continuare, fondul cererii de chemare în judecată, respectiv temeinicia pretenţiilor reclamantei, în raport de care pârâta C. ar fi dorit reţinerea efectului pozitiv al sentinţei nr. 267/2017, prin care s-a constatat cu caracter definitiv că reclamanta nu şi-a executat obligaţiile asumate prin contractul de subantrepriză.

Pentru cele prezentate anterior, Înalta Curte constată că limitele în care a fost judecat apelul au fost în acord cu cele două principii avocate, iar decizia nu conţine motive contradictorii, instanţa de apel expunându-şi raţionamentul logico-juridic într-o manieră ce poate face obiectul cercetării instanţei superioare de control judiciar.

Prin urmare, recursul-incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, în dosarul nr. x/2019 va fi respins, ca nefondat.

Faţă de cererile formulate de ambele recurente privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Pe de altă parte, poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Ca atare, cum recursurile formulate de recurenta-reclamantă şi de recurenta-pârâtă vor fi respinse, nu se poate considera că vreuna dintre ele are calitate de parte câştigătoare, iar cealaltă de parte căzută în pretenţii, pentru a se pune problema acordării cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum solicită ambele recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A.., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, în dosarul nr. x/2019 şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.

Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenta-reclamantă şi de recurenta-pârâtă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.