Insolvency dispute over contractual non-performance: appeal dismissed as unfounded, upholding lower courts' rejection of damages claim and imposing costs on appellant

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 7 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar C.I.I. B. a chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. şi D. S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtei nr. 1 la plata către reclamantă a sumei de 109.892,4 euro, echivalent a 491.383,86 RON (la cursul de la data deschiderii procedurii A., respectiv cursul de 4,4715 RON/1 euro), din care 13.818,5 euro, echivalent a 61.789,42 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform contractului x/30.10.2014, iar suma de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către pârâta nr. 1; obligarea pârâtei nr. 2 la plata către reclamantă a sumei de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către pârâta nr. 2.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1350 şi următoarele C. civ., art. 1384, art. 1530 şi următoarele C. civ., art. 1548 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1177 din 20 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins proba cu expertiza contabilă şi proba cu expertiza tehnică ca inutile.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 13.818,5 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere. A respins celelalte pretenţii formulate în contradictoriu cu această pârâtă, ca neîntemeiate.

A respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., ca neîntemeiată.

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta C. S.R.L. ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta la plata către pârâta D. S.R.L. a sumei de 5518,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel reclamanta A. S.R.L. şi pârâta C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 360/2021 din 1 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar F.. şi de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1177/20.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.R.L.

A respins ca neîntemeiate cererile apelantelor de acordare a cheltuielilor de judecată. A obligat apelanta reclamantă la plata către intimata pârâtă a sumei de 5618,7 RON cu titlul de cheltuieli.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte apelul reclamantei şi menţinerea deciziei recurate în ceea ce priveşte apelul apelantei C. S.R.L.

În motivare, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul unei interpretării greşite a art. 1270 C. civ.

Detaliind, recurenta a învederat că, în ceea ce priveşte motivarea respingerii apelului în contradictoriu cu intimata D., instanţa de apel a concluzionat că, la data de 16.11.2015, ar fi încetat Contractul x/14.07.2014, apreciind că acest contract a fost încheiat pentru o perioadă de 19 luni calculate potrivit art. 4 din Contract.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta a învederat că durata contractului este reglementată în articolul 5 al actului juridic, însă, trecând peste eroarea materială a instanţei, consideră că stabilirea de către Curtea de Apel a datei încetării contractului la data de 16.11.2015 reprezintă rezultatul unei aplicări greşite a art. 1270 C. civ. cu trimitere la art. 5 din Contractul x/14.07.2014, deoarece art. 5 reglementează cu exactitate durata contractului în litigiu.

Evocând dispoziţiile art. 5 din ambele contracte în litigiu: "Prezentul contract se încheie pe o durată care începe cu momentul semnării sale şi se termină la expirarea perioadei de garanţie a bunurilor livrate....", recurenta arată că, potrivit art. 2.1.16 (C0703) şi 2.1.13 (CI003), perioada de garanţie este definită ca fiind acea perioadă de 24 de luni calculată de la data recepţiei.

Însă, cum procesul-verbal de recepţie s-a încheiat (cu observaţii) la nivelul lunii noiembrie 2015 cu D. şi la nivelul lunii februarie 2016 cu C., în opinia recurentei, durata contractelor s-a epuizat cu mult timp după ce E. a pus în funcţiune echipamentele cu ajutorul terţului G..

În concluzie, recurenta susţine că, la data deschiderii procedurii insolvenţei împotriva recurentei-reclamante, ambele contracte în litigiu erau în vigoare, sens în care, în opinia sa, decizia Curţii de apel încalcă dispoziţiile art. 1270 C. civ. raportat la contractele în litigiu.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., recurenta afirmă că instanţa de apel nu putea aprecia asupra încetării contractului, astfel încât să se perfecteze o modificare a acestuia raportat la cele stabilite de părţi în contract.

De altfel, susţine că, potrivit art. 1266 C. civ., la interpretarea contractului trebuie avută în vedere în primul rând voinţa reală a părţilor, or, în situaţia dedusă judecăţii, voinţa reală a părţilor cu privire la momentul încetării contractului rezultă din chiar textul art. 5 din contract.

În cele ce urmează, recurenta scoate în evidenţă ceea ce a mai reţinut instanţa de prim control judiciar, respectiv că, la data de 18.04.2016, D. a notificat practicianului în insolvenţă încetarea Contractului C0703, dar nu ar fi reţine că aceeaşi intimată a primit răspuns din partea practicianului cu privire la menţinerea contractului C0703 - la dosar fiind depus extras din BPI 10073/24.05.2016 ce cuprinde raportul C.I.I. B. din care rezultă menţinerea Contractului C0703.

În concluzie, recurenta apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit şi a interpretat eronat prevederile art. 1270 C. civ. raportat la prevederile contractuale atunci când a concluzionat că actul juridic dedus judecăţii încetase la data de 16.11.2015.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În concret, recurenta arată că, în cuprinsul motivării apelului împotriva D., instanţa de apel a reţinut că ar fi întrunite cerinţele art. 1557 alin. (1) C. civ., susţinând că acest text legal nu a fost invocat de vreuna dintre părţi şi nu a fost pus în discuţie contradictorie de către instanţă, sens în care consideră că aprecierea Curţii de apel de la punctul nr. 170 din decizie este străină de cauză.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea/interpretarea greşită a prevederilor art. 1556 C. civ. raportat la prevederile Legii nr. 85/2014.

Detaliind, recurenta susţine ca, prin decizia recurată, cu referire la apelul împotriva intimatei D., Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele reglementate de art. 1556 C. civ.

A mai arătat că, prin întâmpinarea depusă în faza de fond a prezentei cauze, pârâta D. a invocat indirect, fără a motiva foarte mult, excepţia de neexecutare a contractului x/2014. Aceasta a susţinut că faptele ilicite invocate nu există, că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul C0703, nefiind culpabilă pentru eventualele prejudicii suferite de recurenta-reclamantă.

Totodată, arată că D. a afirmat că, potrivit art. 18.2 din contractul C0703, ca urmare a faptului că recurenta-reclamantă nu a executat obligaţia esenţială de plată a facturilor emise de către aceasta, contractul x/2014 a încetat, dovadă fiind şi declaraţia de creanţă, precum şi înscrierea în tabelul creditorilor.

În continuare, recurenta afirmă că, deşi a indicat atât Tribunalului, cât şi Curţii de apel că, odată cu intrarea în insolvenţă, debitorul este pus sub protecţia instanţei, iar orice creanţă pe care un creditor o are împotriva unui asemenea debitor va fi valorificată numai în cadrul procedurii concursuale şi numai în urma parcurgerii etapelor prevăzute de legea insolvenţei, judecătorii de fond, în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor de strictă interpretare din Legea nr. 85/2014, au apreciat ca fiind întrunite cerinţele remediului contractual intitulat excepţie de neexecutare, mai precis au apreciat ca fiind îndeplinite cerinţele art. 1556 alin. (1) C. civ.

Mai arată că, deşi instanţa de fond a constatat că textul art. 18.1 lit. b) din contract este nul absolut conform art. 123 alin. (1) din legea insolvenţei, lipsind astfel de efecte juridice notificarea D. cu privire la denunţarea contractului în litigiu, judecătorii din fond şi din apel, omiţând a corobora înscrisuri ce se regăsesc la dosarul cauzei, au apreciat că lipsa dovezii plăţii facturii fiscale x/31.12.2014 dă dreptul intimatei D. să refuze executarea obligaţiilor asumate prin Contract, fără a observa că această factură nu era scadentă din punct de vedere contractual.

De asemenea, mai arată că Tribunalul nu a ţinut cont că, la data de 19.05.2016, administratorul judiciar al recurentei de la acea vreme, respectiv C.I.I. B., a procedat la notificarea pârâtei D., notificare prin intermediul căreia s-a adus la cunoştinţa acestei pârâte că se menţine Contractul x/2014, astfel încât D. avea obligaţia de a executa obligaţiile contractuale ce nu şi le executase până la acea vreme.

Mai arată că, împrejurarea constând în faptul că pârâta D. figurează în tabelul obligaţional al recurentei-reclamante cu o creanţă în valoare de 3.561.950,04 RON nu poate conduce la ideea potrivit căreia avea dreptul de a nu mai executa obligaţiile asumate prin intermediul contractului C0703, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 85/2014 reglementează menţinerea contractelor aflate în derulare.

În continuare, făcând trimitere la cele învederate de pârâta D. la pagina 7 din întâmpinarea acesteia, recurenta afirmă că, din cuprinsul acestei mărturisiri, se desprinde atât recunoaşterea faptului că acestei pârâte i s-a solicitat să procedeze la îndeplinirea obligaţiilor contractuale, dar şi că aceasta nu a înţeles să execute respectivele obligaţii, având în vedere că nu dorea să-şi majoreze expunerea financiară.

De asemenea, recurenta învederează că, la momentul refuzului D. de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale în litigiu, se afla în procedură de insolvenţă, astfel încât, în ipoteza în care intimata şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, urma ca serviciile astfel prestate să fie facturate în timpul procedurii/în timpul perioadei de observaţie, perioadă în care creanţele născute după deschiderea procedurii sunt plătite conform documentelor din care acestea rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.

Astfel, recurenta susţine că refuzul D. de a-şi îndeplini propriile obligaţii contractuale nu reprezintă altceva decât rea-credinţă în executarea obligaţiilor contractuale, în totală contradicţie cu prevederile art. 1170 C. civ.

Mai arată că invocarea de către D. a prevederilor art. 1556 C. civ. este neîntemeiată, deoarece recurenta se află sub protecţia Tribunalului, fiind în procedură de insolvenţă, or, din această cauză, în opinia recurentei, nu pot fi întrunite condiţiile excepţiei de neexecutare, aşa cum, în mod greşit, Tribunalul a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii recurentei, prin raportare la această argumentaţie.

Recurenta susţine, aşadar, că, prin edictarea art. 1556 C. civ., legiuitorul a prevăzut că excepţia neexecutării nu poate fi opusă de partea care, potrivit legii, este obligată să-şi execute obligaţia înaintea celeilalte părţi.

Cu toate acestea, recurenta arată că, prin simplul fapt al intrării în insolvenţă, pârâta D. era obligată să execute obligaţiile asumate prin contractul x/2014, independent de plata/neplata obligaţiilor anterioare deschiderii procedurii, aceasta fiind şi raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut prin art. 123 din Legea nr. 85/2014 situaţia menţinerii contractelor debitorului, aflate în derulare la data deschiderii procedurii.

Cu referire la motivarea Curţii, sub aspectul incidenţei art. 1556 C. civ., recurenta înţelege să indice punctul 169 din decizia recurată, susţinând că ambele instanţe de fond au interpretat eronat dispoziţiile art. 1556 alin. (1) C. civ.

Astfel, susţine că textul art. 1556 alin. (1) C. civ. prevede o primă cerinţă a cărei îndeplinire este necesară pentru suspendarea efectelor obligatorii ale unui contract sinalagmatic, respectiv, ca ambele obligaţii reciproce să fie exigibile, excepţie făcând cazurile în care din lege (Legea nr. 85/2014 în cauza pendinte) rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

Practic, în opinia recurentei, excepţia de neexecutare este exclusă de lipsa de simultaneitate a obligaţiilor, în sensul că aceasta nu poate fi opusă de partea care, potrivit legii, este obligată să-şi execute obligaţia înaintea celeilalte părţi.

În cauza dedusă judecăţii, recurenta, aflându-se sub protecţia Tribunalului, nu avea obligaţia de a achita factura fiscală invocată de curtea de apel în considerentele deciziei recurate, această factură urmând a fi achitată în concordanţă cu legea specială a procedurilor de insolvenţă, chestiune ce se desprinde şi din interpretarea tezei a III-a a textului art. 124 din Legea nr. 85/2014.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere că, pentru a da în mod corect aplicabilitate textului art. 1556 alin. (1) C. civ., era necesar ca neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare.

În acest sens, recurenta arată că instanţa de apel a avut în vedere doar Procesul-verbal de Recepţie al Produselor încheiat la data de 06.08.2015, proces-verbal din cuprinsul căruia rezultă că nu s-a predat documentaţia tehnică în format electronic, sens în care părţile au precizat că operează regimul suspensiv al procesului-verbal, fără a ţine cont de procesul-verbal din data de 12.10.2015, aflat la dosarul cauzei, la rândul său încheiat cu deficienţe.

Totodată, recurenta arată că, în conformitate cu art. 13.1 punctul ii) din Contract, plata nr. x era condiţionată de încheierea unui proces-verbal de recepţie fără obiecţiuni, dar şi de predarea unor documente.

Mai arată că, la data de 12.10.2015, între recurentă şi D., s-a încheiat un nou proces-verbal de recepţie a produselor, proces-verbal întocmit cu constatarea unor deficienţe, or, în opinia recurentei, toate aceste deficienţe constatate în repetate rânduri prin intermediul proceselor-verbale de recepţie încheiate între părţi nu pot îndritui D. la invocarea excepţiei de neexecutare, deoarece neplata facturii x/31.12.2014 se putea invoca anterior deschiderii procedurii insolvenţei, doar în situaţia în care erau îndeplinite toate cerinţele art. 13.1 punctul ii) din Contract, neplata acestei facturi datorându-se în principal neexecutării corespunzătoare a obligaţiei de livrare, obligaţie ce incumba D., sens în care această intimată nu putea invoca cu succes excepţia neexecutării contractului, instanţa de apel apreciind eronat incidenţa art. 1556 C. civ. în cauza pendinte, dând o greşită interpretare textului legal, raportat la situaţia dedusă judecăţii.

Printr-o altă critică formulată, recurenta invocă greşita aplicare a prevederilor art. 1556 C. civ., raportat la dispoziţiile alin. (2) al acestui text de lege.

Detaliind, recurenta arată că, după cum însuşi apărătorul intimatei D. a mărturisit în faţa instanţei de apel, în ipoteza în care D. şi-ar fi executat obligaţia de punere în funcţiune rezultată din contractul în litigiu, ar fi încasat de la recurentă suma de aproximativ 14.293 euro.

Potrivit Contractului C0703 încheiat între D. şi A., valoarea obiectului acestui contract a fost de 565.994 euro, ceea ce înseamnă că suma de 14.293 euro reprezintă 2,5% din valoarea acestui contract.

Astfel, recurenta susţine că, pentru o valoare de 2,52% din întregul preţ contractual, D. a refuzat punerea în funcţiune a echipamentelor în litigiu, cauzând recurentei un prejudiciu ce a constat în imposibilitatea de a încasa de la E. contravaloarea etapei de punere în funcţiune a acestor echipamente.

Recurenta susţine că, în mod similar, a procedat şi intimata C., care a refuzat să execute obligaţia de punere în funcţiune a acestor echipamente, iar atitudinea de refuz a intimatelor rezultă din comportamentul lor, D. afirmând că nu a refuzat să pună în funcţiune, ci doar că nu a dorit să-şi majoreze expunerea financiară, deşi creanţa la care ambele intimate erau îndreptăţite ulterior punerii în funcţiune a echipamentelor reprezenta o creanţă curentă în procedura insolvenţei, urmând a fi achitată din actele din care rezultă.

În concluzie, recurenta subliniază că instanţa de apel a apreciat şi aplicat în mod greşit art. 1556 C. civ. deoarece, în speţă, sunt incidente inclusiv prevederile art. 1556 alin. (2) C. civ., prevederi ce exclud de plano excepţia de neexecutare în situaţia în care prestaţia refuzată este de mică însemnătate.

Practic, în opinia recurentei, intimatele D. şi C. au refuzat cu rea-credinţă executarea obligaţiei de punere în funcţiune, deoarece nu şi-au dorit ca recurenta să se poată reorganiza.

Printr-o altă critică, recurenta susţine inaplicabilitatea art. 1556 C. civ. prin raportare la prevederile Legii nr. 85/2014.

Detaliind, recurenta face trimitere la art. 342 din Legea nr. 85/2014 şi la art. 123 din acelaşi act normativ, afirmând că, dacă ar aprecia în sensul indicat de către D. şi, în mod greşit reţinut şi de instanţa de apel, ar însemna că se lipsesc de efecte juridice cel puţin dispoziţiile art. 123 din lege, care este de strictă interpretare.

În continuare, recurenta susţine că, în peste 90% din cazurile de insolvenţă existente, debitorul intrat în insolvenţă are datorii faţă de cocontractanţii săi, însă, cu toate acestea, legiuitorul pune debitorul sub protecţia Tribunalului, acordând acestuia posibilitatea de redresare, chiar şi prin menţinerea contractelor în derulare (art. 123 din Legea nr. 85/2014).

Mai arată că, potrivit legii, cocontractanţii debitorului au dreptul de a se înscrie la masa credală cu creanţele istorice (anterioare deschiderii procedurii), izvorâte din respectivul contract, ce intră sub incidenţa art. 123 din Legea nr. 85/2014, iar în continuarea executării contractului, cocontractanţii debitorului vor încasa toate creanţele curente, conform dispoziţiilor speciale din Legea nr. 85/2014.

Faţă de cele mai sus arătate, în opinia recurentei, orice interpretare contrarie, asemenea celei efectuate de D. sau celei din cuprinsul deciziei recurate, este de natură a lipsi de efecte juridice protecţia conferită de Legea 85/2014 unui debitor în insolvenţă.

Mai arată că, dacă sentinţa tribunalului ar rămâne definitivă, prin menţinerea de către Înalta Curte a deciziei Curţii de Apel, s-ar crea un precedent periculos, deoarece orice cocontractant al unui debitor în insolvenţă ar putea invoca neexecutarea contractului pentru creanţa cu care s-a înscris la masa credală a respectivului debitor, lipsind de efecte juridice prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014.

Recurenta conchide în sensul că art. 1556 C. civ. nu se poate aplica în cauza dedusă judecăţii deoarece contravine dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 342 din acelaşi act normativ.

Printr-o altă critică, recurenta susţine inaplicabilitatea art. 1556 C. civ. prin raportare la inexistenţa majorării expunerii D..

Detaliind, recurenta afirmă că intimatele D. şi C. au apreciat în numeroase rânduri că nu au dorit să execute obligaţia de punere în funcţiune a echipamentelor în litigiu, pentru a nu-şi majora expunerea, însă, recurenta apreciază că, faţă de prevederile speciale ale Legii nr. 85/2014, aceştia nu aveau niciun risc.

Astfel, recurenta afirmă că, la momentul la care echipamentele trebuiau puse în funcţiune, aceasta era în perioada de observaţie, sens în care, potrivit Legii nr. 85/2014, cele două intimate-pârâte şi-ar fi încasat contravaloarea sumelor aferente punerii în funcţiune a acestor echipamente, deoarece creanţele astfel născute erau creanţe curente.

La rândul său, recurenta afirmă că ar fi încasat de la E. contravaloarea etapei de punere în funcţiune, respectiv 8% din valoarea contractului încheiat de recurentă cu E., sens în care consideră că niciuna dintre intimate nu poate clama că nu ar fi avut de unde să achite sumele aferente punerii în funcţiune.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, prin decizia recurată, Curtea de apel a făcut o aplicare eronata a prevederilor art. 1350 şi a art. 1532 C. civ., apreciind că lipseşte caracterul cert al prejudiciului recurentei.

Evocând dispoziţiile art. 1532 şi 1350 C. civ., recurenta arată că, în cauza dedusă judecăţii, intimatele-pârâte nu şi-au îndeplinit obligaţia contractuală de punere în funcţiune a echipamentelor în litigiu, fiind, astfel, întrunită cerinţa art. 1350 alin. (1) C. civ., cu atât mai mult cu cât art. 1548 C. civ. prevede că "culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării".

Fără a nega faptul că, potrivit art. 1537 C. civ., dovada neexecutării obligaţiei contractuale nu scuteşte creditorul de la proba prejudiciului, recurenta arată că, deşi Curtea este de acord că intimatele nu şi-au executat obligaţia de punere în funcţiune, consideră că recurenta nu a făcut dovada prejudiciului.

Sub acest aspect, recurenta afirmă că a dovedit cel puţin existenţa prejudiciului cauzat ca urmare a neîncasării preţului contractual aferent etapei de punere în funcţiune a echipamentelor, respectiv suma de 120.776,8 euro, sumă a cărei neîncasare reprezintă un fapt negativ, ce a fost probat prin intermediul adreselor primite din partea E., adrese aflate la dosarul cauzei.

Recurenta învederează că nu solicită Înaltei Curţi să aprecieze probele din dosar, cu toate că, de lege ferenda, art. 488 C. proc. civ. ar trebui completat cu un subpunct în care o probă apreciată vădit greşit să poate conduce la casarea hotărârii.

Cu toate acestea, solicită a se observa că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 1532 C. civ., Curtea de Apel ar fi trebuit să observe că cel puţin contravaloarea etapei de punere în funcţiune a echipamentelor se încadrează chiar şi la categoria prejudiciilor viitoare, dar certe, cu toate că, în realitate, este în totalitate un prejudiciu actual şi cert cât timp un terţ a efectuat această etapă contractuală, şi nu recurenta prin intermediul intimatelor din prezenta cauză.

Faţă de aceste argumente, recurenta apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a textelor art. 1350 şi 1532 C. civ. deoarece recurenta a probat atât neexecutarea obligaţiei de punere în funcţiune a echipamentelor, obligaţie asumată contractual de cele două intimate, cât şi certitudinea prejudiciului, E. stabilind un preţ pentru punerea în funcţiune, preţ pe care recurenta susţine că nu-1 mai poate încasa cât timp nu intimatele au fost cele care au procedat la punerea în funcţiune a echipamentelor.

Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Detaliind, autoarea recursului susţine că, la punctul 155 din decizia recurată, Curtea de Apel a reţinut că, prin adresele aflate la filele x şi 63-66 Vol. II, E. face referire la intenţia sa de a apela la terţul susţinător G. şi de a compensa în viitor cheltuielile pe care le va face pentru a obţine executarea integrală a contractului de către terţul susţinător (cu referire directă la punerea în funcţiune).

Mai arată că, la punctul 156 din decizie, Curtea a afirmat că autoarea recursului nu a probat că această intenţie a E. s-a concretizat printr-o imputare efectivă, iar, la punctul 173 din decizia recurată, Curtea subliniază că, din H. nr. x din 08.10.2018, reiese că E. a transferat responsabilitatea execuţiei lucrărilor şi serviciilor restante către G..

Astfel, recurenta susţine că, deşi Curtea avea atât adresa prin care E. şi-a exprimat intenţia apelării la terţul G., cât şi adresa prin care aceeaşi E. indică faptul că punerea în funcţiune s-a realizat de G., foloseşte aceste două adrese în contexte diferite, cauzând o vădită contradicţie în considerentele deciziei recurate.

În cele din urmă, recurenta arată că nu înţelege relevanţa pentru care Curtea a considerat că trebuia să facă dovada sumelor de bani cheltuite de E. cu G., toate acestea în condiţiile în care a făcut dovada că altcineva a pus în funcţiune echipamentele, fiind logic că, în lipsa executării acestei obligaţii contractuale, nu putea revendica de la E. preţul contractual al etapei de punere în funcţiune.

În încheiere, recurenta menţionează că motivele de recurs vizează atât soluţia Curţii de apel faţă de intimata D., cât şi faţă de intimata C., reiterând solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte apelul propriu, urmând a fi menţinută decizia în ceea ce priveşte apelul C..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

La 7 iunie 2021, aşa cum atestă dovezile de comunicare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte C. S.R.L. şi D. S.R.L.

La 28 iunie 2021, astfel cum atestă dovada de transmitere aflată Ia fila x, intimata-pârâtă C. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului (pentru încălcarea prevederilor art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.), iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionale de prezentul proces constând în onorariu de avocat pentru redactare acţiune şi onorariu pentru reprezentare în instanţă, sens în care a ataşat dovezi (a se vedea filele x).

La 7 iulie 2021, aşa cum atestă dovada de transmitere (prin poştă, aflată Ia fila x), intimata-pârâtă D. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care, pe cale de excepţie, a solicitat anularea recursului ca nemotivat, în temeiul art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei Ia plata cheltuielilor de judecată.

La 6 iulie 2021, aşa cum atestă procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, întâmpinarea C. S.R.L. a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 19 iulie 2021, aşa cum atestă procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, întâmpinarea D. S.R.L. a fost comunicată recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la niciuna din întâmpinările comunicate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 3 mai 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că pot depune un punct de vedere asupra recursului.

Intimata-pârâtă D. S.R.L. a depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 iunie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinări, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.., împotriva deciziei civile nr. 360/2021 din 1 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, şi a stabilit termen pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar CLI. B. a chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. şi D. S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtei nr. 1 la plata către reclamantă a sumei de 109.892,4 euro, echivalent a 491.383,86 RON (la cursul de la data deschiderii procedurii A., respectiv cursul de 4,4715 RON/1 euro), din care 13.818,5 euro, echivalent a 61.789,42 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform contractului x/30.10.2014, iar suma de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către pârâta nr. 1; obligarea pârâtei nr. 2 la plata către reclamantă a sumei de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către pârâta nr. 2.

Cu titlu preliminar, întrucât pretenţiile recurentei-reclamante izvorăsc din raporturi juridice diferite cu fiecare intimata-pârâtă, instanţa supremă apreciază că se impune cercetarea motivelor de recurs în mod separat, în raport de soluţia instanţei de apel faţă de fiecare intimată în parte.

Astfel, instanţa de recurs reţine că, la 14.07.2014, între pârâta D. S.R.L., în calitate de vânzător şi reclamanta A. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de livrare echipamente nr. C0703/14.07.2014, având ca obiect obligaţia vânzătorului de a vinde beneficiarului bunurile specificate în Anexa 1, în perioada convenită conform graficului de livrare cantitativă şi valorică (Anexa 2) şi obligaţia beneficiarului de a plăti un preţ de 565.994 euro.

Conform art. 14.3 din acest contract, intimatei-pârâte D. S.R.L. îi reveneau, pe lângă furnizarea efectivă a produselor la destinaţia finală, obligaţiile de punere în funcţiune, realizare şi participare la teste funcţionale şi de performanţă la locaţiile utilizatorului final – testul 72 ore (adică Locaţia 1. Instalaţie Procesare Gaze Madulari, E. S.A., judeţul Vâlcea, Romania şi Locaţia 2. Instalaţie Procesare Gaze Bucioaia, E. S.A., judeţul Vâlcea, Romania), precum şi de realizare de inspecţii.

În urma analizării probelor administrate, instanţa de apel a reţinut că, la 06.08.2015, dată la care s-a încheiat procesul-verbal de recepţie a produselor, reclamanta nu a făcut dovada plăţii facturii nr. x/31.12.2014 în valoare de 2.088.472,97 RON emisă în baza art. 13.1 lit. ii) din contract, ceea ce a îndrituit pârâta D. S.R.L. să invoce excepţia de neexecutare a contractului, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 124 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1556 C. civ., atât timp cât obligaţia de livrare a fost îndeplinită anterior deschiderii procedurii.

Totodată, instanţele devolutive au stabilit pe baza ansamblului probator pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, faptul că acordul contractual încheiat la 17.04.2014 între E. în calitate de beneficiar şi A. S.R.L., în calitate de contractor, a încetat 16.11.2015, ca urmare a împlinirii termenului contractual de 19 luni, calculat de la momentul semnării, potrivit art. 4 din convenţie.

Totodată, s-a reţinut şi faptul că, prin sentinţa nr. 1758/14.03.2016, pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti – secţia a VII-a Civilă, a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva societăţii A. S.R.L.

Instanţa supremă reţine că, pretenţia recurentei-reclamante faţă de intimata-pârâtă D. S.R.L. constă în obligarea acesteia din urmă la plata către reclamantă a sumei de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligaţiei contractuale de punere în funcţiune a echipamentelor vândute de către această intimată.

Critica, subscrisă de recurenta-reclamantă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei, este nefondată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se invocă faptul că instanţa de apel ar fi reţinut că ar fi întrunite condiţiile prevăzute de art. 1557 alin. (1) C. civ., dar acest text legal nu a fost invocat de vreuna dintre părţi şi nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor.

În ceea ce priveşte întemeierea soluţiei pe considerente străine de natura pricinii, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că o hotărâre poate fi casată dacă cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", astfel că, de principiu, existenţa pe lângă motivele consistente şi a unor temeiuri complet străine de natura pricinii nu poate justifica casarea hotărârii.

Analizând decizia recurată, instanţa supremă nu poate reţine prezenţa unei motivări străine de natura cauzei care să determine casarea hotărârii.

Astfel, recurenta încearcă să justifice existenţa unor motive străine de natura cauzei prin redarea unor considerente trunchiate din decizia recurată, fără a observa că paragraful nr. 170 reprezintă deducţia logică a instanţei derivată din paragraful anterior, nr. 169, în care instanţa de apel a reţinut faptul că, "La data de 06.08.2015, s-a încheiat procesul-verbal de recepţie a produselor, reclamanta nu a făcut dovada plăţii facturii nr. x/31.12.2014 în valoare de 2.088.472,97 RON emisă în baza art. 13.1 lit. ii), ceea ce a îndrituit pârâta D. S.R.L., să invoce excepţia de neexecutare a contractului, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 124 din Legea nr., 85/2014 raportat la art. 1556 noul C. civ., atât timp cât obligaţia de livrare a fost îndeplinită anterior deschiderii procedurii".

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că rezultă fără echivoc faptul că instanţa de apel şi-a fundamentat raţionamentul pe dispoziţiile art. 1556 alin. (1) C. civ., menţionarea în paragraful nr. 170 a art. 1557 alin. (1) C. civ. fiind o simplă eroare materială.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia cuprinde motive contradictorii. Astfel, a invocat recurenta faptul că, deşi instanţa de apel avea la dosar atât adresa prin care E. şi-a exprimat intenţia apelării la terţul G., cât şi adresa prin care E. indică faptul că punerea în funcţiune s-a realizat de către G., ar fi folosit aceste două adrese în contexte diferite, cauzând o vădită contradicţie în considerentele deciziei recurate. Totodată, recurenta susţine faptul că nu înţelege raţiunea pentru care instanţa de apel a considerat că trebuia să facă dovada sumelor de bani cheltuite de E. cu G., atât timp cât a făcut dovada că altcineva a pus în funcţiune echipamentele.

Instanţa supremă reţine că ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora.

Niciuna dintre cele două situaţii nu este invocată prin criticile recurentei-reclamante, ipoteza relevanţei pe care instanţa de apel a dat-o probelor nefiind susceptibilă de a fi subscrisă motivului de casare invocat.

Nu în ultimul rând, este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

O primă critică a recurentei-reclamante subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1556 alin. (1) C. civ., întrucât, susţine recurenta, odată cu intrarea în insolvenţă, debitorul este pus sub protecţia legii insolvenţei, iar orice creanţă pe care un creditor o are împotriva unui asemenea debitor, va putea fi valorificată numai în cadrul procedurii concursuale şi numai în urma parcurgerii etapelor prevăzute de Legea nr. 85/2014.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 1556 alin. (1) C. civ., "atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi".

Totodată, reţine că, potrivit art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. şi ale C. civ..".

Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiilor ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii, partea care o invocă obţinând, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până la momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin şi de îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează. Această excepţie are ca temei juridic interdependenţa obligaţiilor reciproce din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre aceste obligaţii constituie cauza juridică a obligaţiei corelative, fiecare dintre obligaţiile reciproce fiind cauza juridică a celeilalte, implicând astfel simultaneitatea de executare a acestor obligaţii, deci posibilitatea de invocare a excepţiei de neexecutare, în cazul în care simultaneitatea nu este respectată.

Prin urmare, în mod contrar susţinerilor recurentei-reclamante, invocarea excepţiei de neexecutare a contractului nu reprezintă o modalitate de satisfacere a creanţei, care, fiind invocată împotriva unei societăţi aflate în insolvenţă, să intre sub incidenţa dispoziţiilor procedurale ale Legii nr. 85/2014, ci reprezintă un mijloc de apărare prin care partea căreia i se pretinde executarea unei obligaţii, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii, să poată obţine o suspendare a executării propriilor obligaţii, până la momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin.

Totodată, instanţa supremă constată că, la data reţinută de instanţa de apel, în urma verificării probelor, ca fiind data livrării produselor şi data la care plata facturii nr. x/31.1.22014 trebuia făcută, respectiv 06.08.2015, reclamanta A. S.R.L. nu era în procedura insolvenţei, astfel că, la această dată, recurenta nu se afla sub protecţia Legii nr. 85/2014, criticile sale fiind nefondate din acest punct de vedere.

În ce priveşte recuperarea efectivă a creanţei deţinută împotriva sa, chiar recurenta-reclamantă arată că intimata-pârâtă D. s-a înscris ulterior la masa credală a debitoarei A. S.R.L. cu o creanţă în cuantum de 3.561.950.04 RON.

Instanţa supremă nu poate primi criticile recurentei privind faptul că prima instanţă de control judiciar nu ar fi observat faptul că factura nr. x/31.12.2014, în temeiul căreia a fost invocată excepţia de neexecutare de către intimata-pârâtă D., nu era scadentă conform contractului dintre părţi, şi nici pe cele privind stabilirea părţii culpabile pentru neexecutarea obligaţiilor, întrucât aceste aspecte vizează aspecte de netemeinicie, de stabilire a situaţiei de fapt în urma verificării probatoriului administrat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare şi procesele-verbale la care recurenta face referire, incompatibile cu cercetarea pe care o poate realiza instanţa de recurs în această etapă procesuală în care se verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept incidente.

Totodată, nu pot fi primite nici criticile privind stabilirea ordinii executării obligaţiilor părţilor contractuale. În susţinerea acestei critici, recurenta se raportează la susţinerile intimatei-pârâte D. S.R.L. din cadrul întâmpinării depusă la prima instanţă, care ar reprezenta, potrivit recurentei, o "mărturisire" a neexecutării cu rea-credinţă a obligaţiei sale contractuale, mărturisire de care instanţa de apel nu ar fi ţinut cont la verificarea condiţiilor invocării excepţiei de neexecutare, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1170 C. civ.

Instanţa supremă aminteşte că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului-reclamant cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În plus, recurenta-reclamantă ignoră faptul că, potrivit stării de fapt necontestate de părţi, la 06.08.2015, dată la care s-a încheiat procesul-verbal de recepţie a produselor, reclamanta, împotriva căreia nu era deschisă procedura insolvenţei la acea dată, nu făcuse dovada plăţii facturii nr. x/31.1.22014, în valoare de 2.099.472,97 RON, emisă în baza art. 13.1. lit. ii) din contract.

În acest context, instanţa supremă reţine că este nefondată şi critica recurentei-reclamante privind faptul că instanţa de apel nu ar fi dat efect dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014, în sensul de a reţine că, intimata-pârâtă nu putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, întrucât, la momentul refuzului de executare a obligaţiei, reclamanta A. era în insolvenţă, iar administratorul judiciar de la acea vreme, C.I.I. B., notificase intimatei D. intenţia de continuare a raportului contractual.

Instanţa de recurs observă, pe de o parte, că ambele instanţe anterioare au dat eficienţă textului art. 123 din Legea nr. 85/2014, reţinând că, deşi intimata-pârâtă D. S.R.L. a precizat că a denunţat contractul în temeiul art. 18.1 lit. b) din contract, această prevedere contractuală este nulă, potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform căruia orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii insolvenţei sunt nule.

Pe de altă parte, cercetând raporturile juridice dintre părţi în contextul menţinerii contractului de vânzare-cumpărare, în urma analizării probatoriului administrat şi pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua oricât de nemulţumită ar fi recurenta-reclamantă de soluţia instanţei de apel, instanţa de apel a reţinut faptul că intimata-pârâtă D. nu a fost notificată de A. S.R.L., potrivit clauzei 14.5 din contract, să participe la punerea în funcţiune a echipamentelor livrate, respectivele obligaţii fiind preluate de G..

Prin urmare, în mod nefondat se prevalează recurenta de dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014, susţinând că intimata-pârâtă D. S.R.L. era ţinută să îşi execute obligaţiile independent de plata/neplata obligaţiilor anterioare procedurii, cât timp chiar recurenta a omis să parcurgă procedura contractuală prevăzută de art. 14.5 din contract, în sensul convocării intimatei-pârâte la punerea în funcţiune a echipamentelor.

În acest context, se reţine faptul că recurenta-reclamantă a invocat şi aplicarea/interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 şi art. 1532 C. civ., apreciind că instanţa de apel, în mod greşit ar fi reţinut faptul că lipseşte caracterul cert al prejudiciului.

Astfel, a susţinut recurenta-reclamantă că, în cauză, ar fi dovedit atât faptul că intimata-pârâtă D. S.R.L. nu şi-a executat obligaţia contractuală de punere în funcţiune a echipamentelor, cât şi existenţa prejudiciului cauzat de neîncasarea preţului contractual aferent etapei de punere în funcţiune a echipamentelor.

Criticile recurentei sunt pe de o parte, nefondate, având în vedere că nu se poate reţine o neexecutare a obligaţiei contractuale de punere în funcţiune cât timp din probe a rezultat că A. S.R.L. nu a convocat intimata-pârâtă D. S.R.L. la punerea în funcţiune a echipamentelor, potrivit art. 14.5 din contract, iar pe de altă parte, netemeinice, întrucât deşi invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1532 C. civ., în realitate, recurenta-reclamantă urmăreşte readministrarea şi reinterpretarea probei cu înscrisuri, constând în adresele primite din partea E., în scopul demonstrării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, cu privire la inexistenţa prejudiciului.

Or, Înalta Curte reţine că interpretarea probelor – elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii – ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, devolutive, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În ce priveşte criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., dar şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1532 C. civ., instanţa de recurs constată că acestea au fost invocate pentru prima dată direct prin memoriul de recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, fiind invocate omisso medio direct în recurs, aceste critici nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Totodată, nu pot fi analizate nici criticile privind inaplicabilitatea art. 1556 în raport de inexistenţa majorării expunerii D. întrucât, pe de o parte, argumentele recurentei au în vedere ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 1556 alin. (2) C. civ., reţinute ca fiind invocate omisso medio, iar pe de altă parte, vizează aspecte factuale ale cauzei privind eventuale predicţii financiare, ce nu pot face obiectul recursului, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă apreciază că reprezintă o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate, susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., în sensul reţinerii datei de 16.11.2015 ca fiind data încetării contractului nr. x/14.07.2014.

În primul rând, instanţa remarcă faptul că argumentele recurentei-reclamante în susţinerea acestei critici pornesc de la premisa greşită în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că acordul contractual dintre A. S.R.L. şi D. S.R.L., anume contractul nr. x/14.07.2014, ar fi încetat la 16.11.2015, în vreme ce, în decizia recurată, instanţa de apel precizează expres, la paragraful nr. 167, faptul că, la 16.11.2015 a încetat contractul încheiat la 17.04.2014 între A. S.R.L., în calitate de contractor şi E., în calitate de beneficiar.

În al doilea rând, departe de a formula o critică de nelegalitate ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă antamează netemeinicia deciziei atacate, urmărind reanalizarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, cu privire la data încetării contractului încheiat cu intimata D. S.R.L.

În al treilea rând, având în vedere că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, faptul că acest contract de vânzare-cumpărare nu a încetat ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei împotriva recurentei şi pe de altă parte, că în cauză este operantă excepţia de neexecutare a contractului invocată de intimata D. S.R.L., determinarea datei la care a încetat contractul nr. x/14.07.2014 nici nu prezintă relevanţă pentru stabilirea dreptului recurentei la despăgubirile solicitate.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine faptul că, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că înţelege să invoce aceleaşi motive de recurs şi faţă de soluţia instanţei de apel în raport de intimata-pârâtă C. S.R.L.

În acest context, instanţa de recurs reţine, în primul rând, faptul că pretenţiile recurentei-reclamante faţă de intimata-pârâtă C. S.R.L. derivă din contractul de livrare produse nr. C1003/30.10.2014, prin care intimata-pârâtă, în calitate de vânzătoare s-a obligat să vândă recurentei-reclamante bunurile specificate în Anexa 1 a contractului, în perioada convenită conform graficului de livrare cantitativă şi valorică, menţionat în anexa 2, în schimbul unui preţ de 45.000 euro.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 109.892,4 euro, echivalent a 491.383,86 RON (la cursul de la data deschiderii procedurii A., respectiv cursul de 4,4715 RON/1 euro), din care 13.818,5 euro, echivalent a 61.789,42 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform contractului x/30.10.2014, iar suma de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către intimata-pârâtă.

Prin sentinţa primei instanţe, a fost admisă în parte cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 13.818,5 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere, fiind respinse celelalte pretenţii formulate în contradictoriu cu această pârâtă ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluţii, atât reclamanta, cât şi intimata-pârâtă C. au formulat apeluri, care au fost respinse ca nefondate.

Pentru soluţionarea recursului de faţă, prezintă relevanţă doar soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra apelului reclamantei, ce a vizat acordarea daunelor interese ce ar fi fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către intimata-pârâtă C..

Prin decizia recurată s-a reţinut faptul că, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1350 C. civ., temei juridic invocat de apelanta-reclamantă cu privire la pretenţiile fundamentate pe clauza 11.4 pct. iii) din contract, care consemnează obligaţia vânzătorului de a presta, pe lângă furnizarea efectivă a produselor, asistenţă tehnică la montaj, punerea în funcţiune şi testul de performanţă la destinaţia finală (definitivă, prin art. 2.1.14).

În concret, instanţa de apel a reţinut că apelanta-reclamantă nu a probat, prin dovezile administrate în cauză existenţa unui prejudiciu cert, pentru a se putea angaja răspunderea civilă contractuală a intimatei pârâte C..

Raportând motivele de recurs la considerentele instanţei de apel care au dus la fundamentarea soluţiei în raport de intimata C. S.R.L., instanţa supremă constată că, în cuprinsul memoriului de recurs nu au fost invocate sau dezvoltate critici cu privire la această soluţie, recurenta-reclamantă cantonându-se a invoca critici exclusiv şi punctual cu privire la considerentele instanţei de apel care au dus la pronunţarea soluţiei în raport cu intimata D. S.R.L.

Totodată, se constată că temeiurile de drept care au dus la adoptarea celor două soluţii, respectiv reţinerea incidenţei excepţiei de executare a contractului invocată de D. în raport de art. 1556 alin. (1) C. civ., pe de o parte, şi reţinerea neîndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 1350 C. civ. pentru atragerea răspunderii C., pe de altă parte, sunt diferite, astfel încât instanţa de recurs nu poate analiza prin analogie soluţia instanţei de apel în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă cu privire la soluţia pronunţată în raport cu intimata-pârâtă D. S.R.L.

Pe de altă parte, chiar dacă instanţa de apel a reţinut lipsa dovedirii certitudinii prejudiciului în raport cu ambele intimate, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, criticile recurentei privind acest aspect nu pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de recurs reaminteşte faptul că motivarea recursului se face prin memoriul de recurs şi în interiorul termenului de recurs, potrivit art. 487 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate primi spre analiză criticile noi invocate la termenul din 25.10.2022, privind natura juridică a contractului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă D. S.R.L. a sumei de 5.888,24 RON şi către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.., împotriva deciziei civile nr. 360/2021 din 1 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă D. S.R.L. a sumei de 5.888,24 RON şi către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.