Exequatur of Belarusian judgment upheld; cassation appeal dismissed for lack of procedural nullity

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28.12.2020, petenta Societatea pe acţiuni de tip deschis "A." – societatea de administrare a holdingului "A.", societate înmatriculată în Belarus, a solicitat, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 28.12.2020 sub nr. x/2020 (aşa cum a fost completată la data de 22.01.2021, printr-o cerere depusă prin poştă la solicitarea instanţei), recunoaşterea hotărârii judecătoreşti pronunţate la data de 14.02.2019 de Curtea de Apel Economică din Regiunea Minsk în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu societatea înregistrată în România, intimata A..

Prin sentinţa civilă nr. 558/10.03.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020 a fost admisă cererea formulată de petenta Societatea pe acţiuni de tip deschis "A." – societatea de administrare a holdingului "A.", împotriva intimatei A.; s-au recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii judecătoreşti din data de 14.02.2019, pronunţate de Curtea Economică a Regiunii Minsk în dosarul nr. x/2018; a fost obligată intimata să plătească petentei suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri ambele părţi au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 184A/2022 din 4 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-intimată A. împotriva sentinţei civile nr. 558/10.03.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-petentă Societatea pe acţiuni de tip deschis "A." – societatea de administrare a holdingului "A.".

Totodată, a admis apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de apelanta-petentă Societatea pe acţiuni de tip deschis "A." – societatea de administrare a holdingului "A." în contradictoriu cu intimata A.; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a înlăturat menţiunea potrivit căreia: "Obligă intimata să plătească petentei suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată."; a menţinut dispoziţiile sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.

Pârâta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 184A/2022 din 4 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în subsidiar, art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi, reţinând cauza spre judecare conform dispoziţiilor art. 498 C. proc. civ., admiterea apelului său, cu obligarea intimatei la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanţa a încălcat (aplicat greşit) regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), susţinând că textul de lege vizat este art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., critica sa în apel vizând nemotivarea hotărârii de către instanţa de fond.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, cu privire la toate criticile privitoare la nemotivarea hotărârii tribunalului, că acesta ar fi motivat hotărârea, deci însăşi Curtea a aplicat greşit, la rândul ei, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. Actul de procedură lovit de nulitate este chiar hotărârea atacată, întrucât este dată cu aplicarea greşită a normei de procedură prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit textul de lege.

Concret, aplicând greşit articolul menţionat mai sus, instanţa de apel a reţinut că tribunalul ar fi motivat hotărârea, deşi, în opinia recurentei, acesta nu a arătat motivele pentru care a înlăturat următoarele apărări ale sale:

"Analiza competenţei instanţei de judecată nu se circumscrie exclusiv clauzei atributive de competenţă, ci şi modului de sesizare a instanţei. Or, aşa cum rezultă din toate piesele dosarului aceasta a fost sesizată de procuror. Nu a fost un demers al reprezentantului legal - Directorul General al A., nici un demers al acţionarului unic reprezentat prin Ministerul Industriei din Belarus, ci un demers al procurorului.

Nu poate fi primită ca o însuşire a acţiunii de către titularul dreptului (care să transforme cererea într-o sesizare legală, astfel cum ar rezulta din cuprinsul hotărârii) declaraţia reprezentantului convenţional al A. la instanţa de judecată că se menţine pretenţia dedusă judecăţii, deoarece această declaraţie nu este emisă liberă şi, deci, nu este valabilă. Aceasta deoarece este arhicunoscut că Belarus este un stat cu un regim autocrat-totalitar unde independenţa justiţiei lipseşte cu desăvârşire, iar un altfel de demers din partea A. ar fi însemnat practic încarcerarea imediată a persoanelor fizice care ar fi susţinut contrar acţiunii procurorului. Cu privire la lipsa de imparţialitate şi independenţă a instanţelor de judecată din Belarus arătăm că această afirmaţie nu necesită să fie probată acest fapt fiind notoriu, pe de o parte şi pe de altă parte Belarus fiind singurul stat din Europa care nu a aderat la Convenţia EDO, nici la Principiile directoare ale ONU privind afacerile".

Recurenta a apreciat că lipsa oricărei motivări cu privire la aceste apărări, care cel puţin trebuia tangenţial atinsă de tribunalul, dovedeşte nerespectarea întrutotul a drepturilor sale procesuale în ce priveşte accesul la o instanţă independentă şi imparţială, fiindu-i încălcat şi dreptul la apărare.

Aceste susţineri au fost arătate şi în faţa instanţei de apel, anume că prin modul de soluţionare a speţei prima instanţă, nearătând de ce a înlăturat apărările descrise mai sus, a pronunţat o hotărâre nemotivată; nici instanţa de apel nu a răspuns în vreun fel acestor critici, de unde rezultă că a aplicat greşit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ce impun motivarea hotărârii: "motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În aceste condiţii, a susţinut recurenta, hotărârea nu cuprinde o analiză reală a susţinerilor şi apărărilor sale, şi, deci, o motivare corespunzătoare a motivelor pentru care instanţa le-a înlăturat. Oricât de generală ar fi fost motivarea sentinţei, instanţa era obligată să se pronunţe asupra apărărilor invocate, ceea ce nu s-a realizat. Rezultă, deci, că instanţa de apel, analizând motivul de apel referitor la încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a aplicat ea însăşi greşit acest text de lege.

Recurenta a mai susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material (instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.).

Astfel, recurenta a susţinut că normele de drept care reglementează instituţia recunoaşterii hotărârilor străine au un dublu caracter, fiind atât norme de drept material, cât şi norme de drept procedural.

Din conţinutul art. 1090-1097 C. proc. civ. se deduce caracterul de drept substanţial al normei juridice, întrucât determină conţinutul instituţiei recunoaşterii hotărârilor străine. Normele ulterioare, respectiv cele conţinute în art. 1098-1102 sunt norme de drept procedural, reglementând modalitatea în care se aplică instituţia recunoaşterii. Aşadar, dispoziţiile legale reglementate de art. 1090-1097 C. proc. civ. trebuie privite ca norme de drept material.

S-a reţinut de instanţa de apel, cu privire la verificarea condiţiilor prevăzute de art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că tribunalul era dator să verifice doar formal existenţa condiţiilor prevăzute de textul de lege indicat.

In opinia recurentei, art. 1096 C. proc. civ. nu trebuie privit şi interpretat într-o manieră exclusiv formală, ci verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de acest text trebuie să aibă în vedere şi substanţa dreptului - inclusiv în ce măsura a fost respectat, în materialitatea lui, dreptul la apărarea în faţa instanţei străine. O verificare de substanţă nu echivalează sub nici o formă cu examinarea în fond a hotărârii străine.

Or, instanţa de apel a considerat, contrar textului de lege citat, că ar fi suficientă verificarea formală a îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 1096 C. proc. civ., acest lucru echivalând cu asumarea exclusiv a rolului de funcţionar care observă dacă sunt corect aplicate ştampilele de către instanţa competentă din ţara străină.

Aşa cum s-a arătat mai sus, analiza competenţei instanţei de judecată nu se circumscrie exclusiv clauzei atributive de competenţă, ci şi modului de sesizare a instanţei, de respectare efectivă a dreptului la apărare, în condiţiile concrete date, luând în considerare şi negocierile părţilor, a căror dovadă contrazice sesizarea de către procurorul din Belarus a instanţei din Minsk. Or, faptul că instanţa a cărei hotărâre s-a cerut a fi recunoscută a fost sesizată de către procuror (deci abuziv şi peste voinţa însăşi a reclamantei) echivalează cu necompetenţa acesteia de a judeca pricina, nefiind deci îndeplinită condiţia impusă de art. 1096 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

Recurenta a arătat, în esenţă, că, în contextul în care Belarus sprijină actele de război ale Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei, este şi era neverosimil ca reprezentantul legal al intimatei-reclamante să se opună acţiunii intentate peste voinţa sa de către procuror, concluzionând că opoziţia sa l-ar fi costat nu doar funcţia, ci şi însăşi libertatea; acelaşi lucru se poate afirma şi în ceea ce priveşte judecătorii din Belarus care au soluţionat cauza la Curtea Economică din Minsk. Deşi aceste aspecte erau cunoscute, totuşi nu au fost nici analizate şi nici valorificate de către instanţa de apel, ceea ce reprezintă o nelegalitate a hotărâri atacate.

În situaţia în care se va aprecia că dispoziţiile legale prevăzute de art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu ar fi norme de drept material, recurenta a susţinut că hotărârea atacată este criticabilă prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere criticile de invocate mai sus.

De asemenea, a susţinut recurenta, se impune a observa că invocarea efectului pozitiv a autorităţii de lucru judecat este străină de pricină, neavând vreo minimă valenţă pentru cauza de faţă. Este adevărat că în dosarul civil nr. x/2020 s-a recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii arbitrare pronunţate de Tribunalul de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie din Belarus în dosarul nr. x, cu toate acestea efectele nu se produc asupra speţie pendinte. Aceasta, întrucât sunt cauze diferite şi jurisdicţii diferite, ceea ce înseamnă că nu pot fi confundate şi asimilate, cum a făcut instanţa de apel. Această reprezintă o altă încălcare a normelor de drept procesul, prevăzute sub sancţiunea nulităţii, respectiv a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., invocate de Curtea de Apel Bucureşti în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat. Nu există o astfel de autoritate, nefiind vorba despre tripla identitate de cauză obiect şi părţi şi nici a chestiunii litigioase similare/identice.

Astfel, recurenta a solicitat a se reţine ca motiv de recurs şi art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Intimata a transmis întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în sinteză, respingerea apărărilor intimatei-reclamante şi admiterea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că din expunerea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii de recurs rezultă critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În cuprinsul recursului, deşi au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., au fost redate, în mod expres, dispoziţiile punctelor 5 şi 8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cărora le-au fost subsumate mai multe critici.

Astfel, un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest prim motiv de casare vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta afirmă, în esenţă, că, deşi a criticat sentinţa pronunţată de prima instanţă sub aspectul nemotivării ei, în mod greşit curtea de apel a reţinut că tribunalul ar fi motivat hotărârea, deşi acesta nu a arătat argumentele pentru care a înlăturat apărările sale, prin care s-a susţinut că analiza competenţei instanţei de judecată nu se circumscrie exclusiv clauzei atributive de competenţă, ci şi modului de sesizare a instanţei; de altfel, nici instanţa de apel nu a răspuns în vreun fel acestor susţineri ale sale arătate în faţa tribunalului şi reluate în apel, de unde rezultă că a aplicat greşit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ce impun motivarea hotărârii.

Este adevărat că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătoreşti obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 175 C. proc. civ., însă, în speţă, instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea motivării unei hotărâri constă în capacitatea de analiză şi sinteză a judecătorului, în stabilirea corectă a situaţiei de fapt, cu argumentarea probelor avute în vedere, în calitatea concluziilor desprinse din actele şi lucrările dosarului şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia dată în cauză.

În speţă, instanţa de prim control judiciar, răspunzând criticii formulate în apel relativ la nemotivarea hotărârii primei instanţe, a reţinut că tribunalul şi-a expus argumentat punctul de vedere cu privire la pretinsa necompetenţă a instanţei de judecată din Belarus, invocată prin întâmpinare de către intimata A.. Totodată, a reţinut curtea de apel, simplul fapt că prima instanţă nu a achiesat la consecinţele trase de apelanta-intimată din exercitarea acţiunii în faţa instanţei străine de către procuror nu înseamnă că sentinţa pronunţată în prezenta cauză este nemotivată.

De altfel, a subliniat instanţa de apel, constatarea Curţii de Apel Economice din Regiunea Minsk în considerentele hotărârii sale pronunţate în dosarul nr. x/2018, în sensul că este "competentă raportat la art. 10.5 din Contract", aşa încât raporturile juridice litigioase dintre părţi "sunt guvernate de legislaţia Republicii Belarus şi de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Contractele de Vânzare Internaţională de Mărfuri din 11.04.1980", nu poate fi infirmată de instanţele judecătoreşti din România, chemate să procedeze la recunoaşterea în România a efectelor hotărârii judecătoreşti străine antereferite, în acest sens, statuând foarte clar prevederile art. 1098 C. proc. civ.

S-a mai reţinut că prima instanţă şi-a expus argumentat raţionamentul juridic care a fundamentat soluţia adoptată în prezenta pricină şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare, existând în considerentele sentinţei atacate menţiuni cu privire la situaţia de fapt apreciată relevantă, la cadrul legal aplicabil, precum şi la analiza îndeplinirii în speţă a cerinţelor impuse de art. 1096 şi art. 1097 C. proc. civ. pentru a se dispune recunoaşterea hotărârilor străine.

Afirmaţiile recurentei prin care se arată că nici instanţa de apel nu a răspuns în vreun fel susţinerilor arătate în faţa tribunalului, reluate în apel şi, de altfel, redate în cuprinsul cererii de recurs, nu sunt fondate, în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat anterior, instanţa de prim control judiciar a răspuns argumentat, printr-un raţionament de sinteză, criticilor apelantei.

Înalta Curte arată că motivarea este suficient de concisă pentru a oferi părţilor certitudinea unei analize reale a cererii, iar eventuala nemotivare a hotărârii, aşa cum este clamată de către recurentă, precum şi omisiunea analizării unei realităţi faptice esenţiale, în opinia acesteia, nu pot fi asimilate unei nemotivări astfel cum aceasta susţine.

Faptul că recurenta nu a fost în acord cu raţionamentul judecătorilor fondului şi apelului nu poate echivala cu o nemotivare.

Analiza hotărârii relevă observarea şi examinarea concretă de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor recunoaşterii hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa belorusă, pe teritoriul României, cu prezentarea atât a susţinerilor părţilor, cât şi a raţiunilor pentru care acestea au fost primite sau, dupa caz, înlăturate.

În aceste condiţii, raportat la considerentele hotărârii criticate, în mod corect instanţa de apel a reţinut că ipotezele nemotivării hotărârii nu se confirmă, nefiind întemeiat primul motiv de apel invocat de apelanta-intimată A., întrucât considerentele sentinţei atacate au respectat întrutotul exigenţele impuse de art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte apreciază că modul în care a fost motivată hotărârea ce face obiectul recursului răspunde exigenţelor cerute de lege cu privire la acest aspect, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

Subsumat motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

S-a arătat că normele de drept care reglementează instituţia recunoaşterii hotărârilor străine au un dublu caracter, fiind atât norme de drept material, cât şi norme de drept procedural; astfel, din conţinutul art. 1090-1097 C. proc. civ. se deduce caracterul de drept substanţial al normei juridice, întrucât determină conţinutul instituţiei recunoaşterii hotărârilor străine. Normele ulterioare, respectiv cele conţinute în art. 1098-1102 sunt norme de drept procedural, reglementând modalitatea în care se aplică instituţia recunoaşterii. Aşadar, dispoziţiile legale reglementate de art. 1090-1097 C. proc. civ. trebuie privite ca norme de drept material.

Înalta Curte constată că, în speţă, prima instanţă a fost învestită cu o cerere de recunoaştere, pe teritoriul României, a actului jurisdicţional reprezentat de hotărârea judecătorească pronunţată la data de 14.02.2019 de Curtea de Apel Economică din Regiunea Minsk în dosarul nr. x/2018 în contradictoriu cu societatea înregistrată în România, A..

Cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti pronunţate în Bielorusia pe teritoriul României se soluţionează în conformitate cu prevederile art. 1095 – 1102 C. proc. civ.

Recunoaşterea hotărârilor străine este o procedură în cadrul căreia se verifică îndeplinirea condiţiilor de regularitate a hotărârilor judecătoreşti provenite dintr-un alt stat, pentru recunoaşterea acestora în ţara noastră.

În această privinţă, Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". C. proc. civ. este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză ş.a.m.d., nu şi a normelor de drept procesual.

Trebuie menţionat, în ceea ce priveşte C. proc. civ., că acesta nu cuprinde norme de drept material, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept procesual, adică norme juridice care determină ordinea firească a judecăţii, potrivit etapelor şi fazelor pe care le parcurge procesul civil, sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil.

Aşa fiind, normele care se referă la procedura de exequatur (recunoaşterea înscrisurilor şi hotărârilor străine), reglementată prin C. proc. civ., nu sunt norme de drept material, ele având legătură cu procedura de judecată derulată în faţa instanţei, iar criticile recurentei nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Fiind vorba de norme de drept procesual, Înalta Curte va proceda la analizarea deciziei recurate, exclusiv sub aspectul incidenţei motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (în care se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural), invocat de recurentă, în subsidiar.

Verificarea indeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1096 din C. proc. civ. nu trebuie să fie una una formală, ci de substanţă, iar acest tip de verificare nu echivalează sub nicio formă cu examinarea in fond a hotărârii străine, a arătat recurenta într-una din criticile formulate.

Or, această susţinere nu este fondată, în condiţiile în care, conform art. 1098 C. proc. civ., cu excepţia verificării condiţiilor prevăzute la art. 1096 şi 1097, instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile recurentei, nuanţate prin răspunsul la întâmpinare, referitoare la neregulile de procedură, aduse deciziei pronunţate de instanţa de apel prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de judecată se pronunţă prin hotărâre asupra cererii de recunoaştere după verificarea îndeplinirii condiţiilor impuse de prevederile art. 1096 şi următoarele din C. proc. civ. în raport de înscrisurile depuse în dovedire.

Astfel, procedura recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine este reglementată, aşa cum s-a arătat, de dispoziţiile art. 1095 şi urm. C. proc. civ. şi reprezintă o formalitate prealabilă executării silite pornită pe teritoriul Romaniei.

Această procedură presupune ca un judecător din România să verifice dacă sunt îndeplinite anumite condiţii de natură formală a hotărârii străine, astfel că judecătorul nu rejudecă efectiv cauza şi nici nu modifică hotărârea străină. Prin procedura de recunoaştere (exequatur), se analizează regularităţile internaţionale în vederea recunoaşterii şi executării acesteia.

Potrivit art. 1096 din C. proc. civ., hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 1095 pot fi recunoscute în România spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul şi c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională prevăzute de art. 1096 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat a fi îndeplinită cerinţa ca hotărârea străină să fie definitivă potrivit legii statului în care a fost pronunţată; de asemenea, s-a constatat a fi îndeplinită şi cea de a doua condiţie de regularitate internaţională ce vizează competenţa instanţei străine de a soluţiona litigiul, având în vedere că, în speţă, constatarea Curţii de Apel Economice din Regiunea Minsk în considerentele hotărârii sale, în sensul că este "competentă raportat la art. 10.5 din Contract", aşa încât raporturile juridice litigioase dintre părţi "sunt guvernate de legislaţia Republicii Belarus şi de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Contractele de Vânzare Internaţională de Mărfuri din 11.04.1980", nu poate fi infirmată de instanţele judecătoreşti din România, chemate să procedeze la recunoaşterea în România a efectelor hotărârii judecătoreşti menţionate, în acest sens, statuând foarte clar prevederile art. 1098 C. proc. civ.

Referitor la cea de a treia condiţie de care depinde eficacitatea hotărârii străine, aceasta vizează existenţa reciprocităţii cu privire la efectele hotărârii străine între România şi Republica Belarus. În această privinţă este suficientă o reciprocitate de fapt a cărei existenţă este prezumată de lege până la dovada contrară, conform art. 2561 C. civ., aşa cum a reţinut instanţa de apel.

De altfel, trebuie arătat că, deşi recurenta a susţinut nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în motivarea recursului, cu nuanţările din răspunsul la întâmpinare, aceasta s-a rezumat, în cea mai mare parte, la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la modul de analiză a cerinţelor impuse de prevederile art. 1096 din C. proc. civ. în raport de înscrisurile depuse în dovedire şi de situaţia de fapt reţinută, aspecte ce nu pot fi examinate în recurs, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanţele cauzei, aceste condiţii.

Astfel, recurenta a susţinut că analiza competenţei instanţei de judecată nu se circumscrie exclusiv clauzei atributive de competenţă, ci şi modului de sesizare a instanţei, de respectare efectivă a dreptului la apărare, în condiţiile concrete date, luând în considerare şi negocierile părţilor, a căror dovadă contrazice sesizarea de către procurorul din Belarus a instanţei din Minsk. Or, faptul că instanţa a cărei hotărâre s-a cerut a fi recunoscută a fost sesizată de către procuror (deci abuziv şi peste voinţa însăşi a reclamantei) echivalează cu necompetenţa acesteia de a judeca pricina, nefiind deci îndeplinită condiţia impusă de art. 1096 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a arătat, în esenţă, că, în contextul în care Belarus sprijină actele de război ale Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei, este şi era neverosimil ca reprezentantul legal al intimatei-reclamante să se opună acţiunii intentate peste voinţa sa de către procuror, concluzionând că opoziţia sa l-ar fi costat nu doar funcţia, ci şi însăşi libertatea; acelaşi lucru se poate afirma şi în ceea ce priveşte judecătorii din Belarus care au soluţionat cauza la Curtea Economică din Minsk. Deşi aceste aspecte erau cunoscute, totuşi nu au fost nici analizate şi nici valorificate de către instanţa de apel, ceea ce reprezintă o nelegalitate a hotărâri atacate.

A mai invocat recurenta ignorarea prevederilor legale europene prin neluarea în considerare a schimbării situaţiei de fapt, precizând că situaţia de fapt avută în vedere la formularea cererii de exequatur s-a schimbat făcând inoperabilă nu numai prezumţia de reciprocitate (faţă de care nu s-au produs niciun fel de probe care să dovedească existenţa hotărârilor judecătoreşti recunoscute în baza prezumţiei), ci însăşi admisibilitatea recunoaşterii hotărârii în Belarus.

Or, aceste critici au în vedere aspecte de netemeinicie care nu pot fi supuse analizei în această etapă procesuală faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, in conditiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aspectele de nelegalitate, susţinute prin aceste critici, din perspectiva neanalizării corecte a condiţiilor impuse de art. 1096 alin. (1) C. proc. civ., cu deosebire lit. b), nu pot fi reţinute. Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării instanţei de apel asupra criteriilor impuse de acest text de lege, din perspectiva aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Nu în ultimul rând, critica recurentei prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. (invocate de instanţa de apel), în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, deoarece nu există o astfel de autoritate, nefiind vorba despre tripla identitate de cauză, obiect şi părţi şi nici a chestiunii litigioase similare/identice, este nefondată.

Astfel, textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Faţă de reglementarea legală a acestei instituţii, instanţa de prim control judiciar, în soluţionarea apelului formulat de reclamantă, a avut în vedere, în mod corect, incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, la care se referă art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reţinându-se că între prezentul dosar şi cel soluţionat, prin hotărâre definitivă, având nr. x/2020, există identitate de părţi, precum şi identitate de chestiune litigioasă.

Aşa fiind, instanţa de apel nu a încălcat nicio normă de drept procesul, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind nefondat.

În considerarea celor ce preced, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 184A/2022 din 4 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 184A/2022 din 4 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2022.