Validity of acceptance to bank public offer and scope of appellate review under non-identity principle

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu S.C. C. S.A.:

- în principal, constatarea acceptării de către reclamanţi la data de 31.07.2015 a ofertei publice a C. din 07.04.2015 în condiţiile art. 1197 alin. (1) C. civ. raportat la art. 1186 alin. (1) C. civ. obligarea pârâtei la semnarea actului adiţional de modificare a convenţiei de credit nr. x/18.06.2007 care să conţină clauzele cu privire la care s-a ofertat conform ofertei publice din 07.04.2015; obligarea pârâtei la suportarea costurilor aferente autentificării actului adiţional la contractul de credit; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

- în subsidiar, constatarea acceptării la data de 31.07.2015 a ofertei publice a pârâtei din 04.05.2015 în condiţiile art. 1197 alin. (1) C. civ. raportat la art. 1186 alin. (1) C. civ. obligarea pârâtei la semnarea actului adiţional de modificare a convenţiei de credit nr. x/18.06.2007 care să conţină clauzele cu privire la care s-a ofertat conform ofertei publice din 07.04.2015; obligarea pârâtei la suportarea costurilor aferente autentificării actului adiţional la contractul de credit; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civila nr. 223/16.02.2017, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A obligat pârâtă să încheie cu reclamanţii referitor la contractul nr. x/18.06.2007 o convenţie conform ofertei din 07.04.2015.

A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2380 RON – onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel C. S.A. în calitate de succesoare cu titlu universal a pârâtei S.C. D. S.A. solicitând, ca efect al admiterii apelului, respingerea cererii de chemare în judecată şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 756/03.11.2017, Curtea de Apel a admis apelul formulat de C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 223 din 16.02.2017, pe care a schimbat-o în tot.

A respins acţiunea formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A obligat intimaţii la plata către apelant a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 1523/27.09.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de A. şi B. împotriva deciziei nr. 756/2017 din 3 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 434 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă a admis apelul formulat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 223/2017 din 16.02.2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi –Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei să încheie actul adiţional de modificare a convenţiei de credit nr. x/18.06.2007 conform ofertei publice din data de 07.04.2015 şi a obligat pârâta să încheie cu reclamanţii actul adiţional de modificare a convenţiei de credit nr. x/18.06.2007 conform ofertei publice din data de 04.05.2015.

A menţinut dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată de la instanţa de fond.

A obligat intimaţii să plătească apelantei C. S.A. cheltuieli de judecată din apel în cuantum de 50 de RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenţii-reclamanţi B. şi A., cât şi recurenta-pârâtă C. S.A.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat incidenţa motivelor de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5); respectiv, când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

După un scurt istoric al cauzei şi referiri cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, în argumentarea cererii, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut, în esenţă, că prin decizia atacată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv cele prevăzute de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 397 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 445 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Recurenţii susţin că decizia recurată este nelegală întrucât soluţia de admitere în tot a apelului formulat de C. este incompatibilă cu admiterea acţiunii privind obligarea pârâtei să încheie actul adiţional conform ofertei publice din 04.05.2015 şi cu principiul disponibilităţii, manifestat în solicitările formulate de bancă prin cererea de apel şi în apel în general.

Aceasta având în vedere că prin apelul formulat, C. a solicitat "modificarea sentinţei primei instanţe în sensul respingerii cererii de chemare în judecată."

În opinia recurenţilor, soluţia legală ar fi fost, de admitere în parte a apelului formulat de C., raportat la limitele învestirii instanţei ca urmare a criticilor formulate de C..

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a încălcat prevederile legale ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a arătat în niciun fel problema cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi în primul ciclu procesual în apel, precum şi în recurs, în valoare de 1190 RON în apel şi respectiv 3.422,80 RON în recurs.

Raportat la soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de admitere a recursului declarat de reclamanţi şi de casare în tot a deciziei prin care apelul declarat de pârâta C. fusese admis, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii apreciază că erau îndreptăţiţi la recuperarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi în recurs în primul ciclu procesual.

Pe de altă parte, având în vedere ca apelul a fost în realitate admis în parte, în această situaţie cheltuielile se acordă potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., respectiv "când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Solicită compensarea sumei, în temeiul prevederilor art. 453 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., parţial, până la concurenţei sumei celei mai mici, cu suma cuvenită cu titlu de cheltuieli de judecată din apelul ulterior casării, conform celor mai sus detaliate.

Solicită admiterea recursului formulat şi casarea în parte a deciziei atacate.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului declarat de reclamanţi.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a considerat că este nejustificat refuzul băncii de a contracta, aşa cum aceasta s-a exprimat prin adresa nr. x/15.09.2015. Or, în realitate, refuzul băncii era întemeiat.

Astfel, arată recurenta, nu se poate considera că reclamanţii au acceptat oferta băncii din 04.05.2015, dar cu modificări, în condiţiile în care oferta băncii nu era negociabilă, deci nu se puteau aduce modificări, nu se puteau face contraoferte.

Totodată, acceptarea de către clienţii D. a ofertei din 04.05.2015 trebuia însoţită de declaraţii ale clienţilor (în speţă ale reclamanţilor), declaraţii care erau esenţiale pentu ofertantul bancă.

Acceptarea transmisă de reclamanţi prin fax la 31.07.2015 era incompletă, lipsind tocmai declaraţiile esenţiale la includerea operaţiunii de novaţie.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1188 alin. (1) raportat la art. 1189 şi la art. 1191 C. civ.

Se subliniază că dispoziţiile legale nu fac referire la oferta negociată, ci la oferta acceptată, aşa cum a fost ea transmisă de către clienţi.

În acest context, apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale considerând că oferta băncii din 04.05.2015 a fost acceptată de clienţi, cu modificări.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., în raport cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi cu art. 489 din acelaşi cod.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 26.01.2022, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 18.05.2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pârâtei C. S.A. şi admis în principiu recursurile, fiind stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică.

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată că acestea au caracter nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

1. Recursul recurenţilor-reclamanţi A. şi B.

Critica recurenţilor-reclamanţi privind încălcarea principiului disponibilităţii raportat la limitele învestirii instanţei ca urmare a criticilor formulate în apel de pârâta C. S.A. şi a limitelor efectului devolutiv al apelului, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau principii de drept.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

De asemenea, conform art. 397 alin. (1) Cod "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

În conformitate cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată."

Înalta Curte constată că şi în etapa căilor de atac procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, astfel că instanţa de apel nu putea proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant prin cererea de apel, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum.

Deşi limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, alin. (2) al art. 477 C. proc. civ. prevede că devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv, ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Verificând conţinutul cererii de apel, Înalta Curte reţine că pârâta a criticat soluţia prin care instanţa de fond a obligat-o să încheie cu reclamanţii referitor la contractul nr. x/18.06.2007 o convenţie conform ofertei din 07.04.2015 şi a arătat, în mod expres, că, banca nu a lansat două oferte publice, ci numai una singură, anume cea din 04.05.2015, însă acceptarea acestei oferte de care se prevalează reclamanţii nu are decât caracterul unei contraoferte, întrucât nu cuprinde toate elementele transmise de către bancă, mai ales cu privire la modul de calcul al reducerii oferite cu ocazia încheierii novaţiei, motiv pentru care a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În soluţionarea cauzei în rejudecare, instanţa de apel a ţinut seama de îndrumările obligatorii stabilite prin decizia de casare, analizând dacă (şi în ce măsură) fiecare dintre cele două comunicate de presă invocate de recurenţii-reclamanţi conţin suficiente elemente pentru formarea contractului, astfel încât să constituie veritabile oferte de a contracta, în sensul art. 1188 C. civ., şi respectiv dacă din perspectiva elementelor conţinute exprimă intenţia ofertantului, respectiv a intimatei C. S.A., de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

Pentru a fi atrasă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este necesară întrunirea cerinţei, impuse de art. 175 din acelaşi cod – care prevede că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, iar în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Curtea de apel a admis apelul formulat de C. S.A. şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, respingând, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei să încheie actul adiţional de modificare a convenţiei de credit nr. x/18.06.2007 conform ofertei publice din data de 07.04.2015 şi obligând pârâta să încheie cu reclamanţii actul adiţional de modificare a convenţiei de credit nr. x/18.06.2007 conform ofertei publice din data de 04.05.2015; totodată a menţinut dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată de la instanţa de fond şi a obligat intimaţii să plătească apelantei C. S.A. cheltuieli de judecată din apel în cuantum de 50 de RON.

Soluţia instanţei de apel este legală, de vreme ce legiuitorul a consacrat în mod implicit caracterul unitar al apelului, prin dispoziţiile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., apelul putând fi admis doar în tot, cu consecinţa schimbării în tot sau în parte a sentinţei atacate.

Pentru acelaşi motiv, împrejurarea că apelanta – pârâtă C. a solicitat "modificarea sentinţei primei instanţe în sensul respingerii cererii de chemare în judecată" nu putea conduce la o soluţie de admitere în parte a apelului, aşa cum pretind recurenţii-reclamanţi, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată fiind doar cele prevăzute de lege.

Aşa fiind, judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză chiar dispoziţiile legale pe care recurenţii le invocă drept incidente cauzei, iar decizia pronunţată nu a încălcat principiile evocate, fiind în concordanţă cu motivele invocate în apel şi cu îndrumările deciziei de casare, care au făcut obiectul dezbaterilor şi care au condus la pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la cheltuielile de judecată, încadrată de recurenţii-reclamanţi în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece se pretinde că decizia instanţei de apel a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., prin care sunt reglementate condiţiile privind acordarea cheltuielilor de judecată în cadrul unui litigiu (norme de drept procedural şi nu norme de drept material).

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Totodată, dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., statuează că atunci când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Din interpretarea gramaticală, logică şi juridică a textului supus analizei (mai ales a sintagmelor vor stabili măsura în care, poate fi obligată) rezultă că aprecierea asupra proporţiei suportării cheltuielilor de judecată aparţine exclusiv instanţei care a stabilit măsura în discuţie, fiind un act subiectiv, necenzurabil prin prisma vreunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte nu reţine nici în privinţa soluţiei privind cheltuielile de judecată, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu trimitere la norma art. 453 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că, în circumstanţele procesuale date, reclamanţii nu puteau fi îndreptăţiţi la acordarea integrală a cheltuielilor de judecată din apel şi recurs în primul ciclu procesual.

Soluţia instanţei de apel de admitere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în apel a fost dată cu respectarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că instanţa a admis apelul pârâtei, iar reclamanţii nu au declarat apel, astfel că C. S.A. nu era parte căzută în pretenţii în calea de atac.

Înalta Curte reţine că, faţă de menţinerea soluţiei instanţei de fond de admitere a acţiunii reclamanţilor, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., menţinând dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată de la instanţa de fond.

Totodată, are în vedere că cenzurarea proporţiei de reducere a cheltuielilor apreciate ca fiind cuvenite părţii, corespunzător proporţiei din proces câştigate şi complexităţii acesteia, ţine de puterea de apreciere a circumstanţelor procesului de către instanţa de fond şi nu intră în atribuţiile instanţei ce realizează un control în legalitate a soluţiei astfel pronunţate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul reclamanţilor ca nefondat.

2. Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decizia atacată cuprinzând pe larg considerentele care au condus instanţa de apel la pronunţarea deciziei atacate, de o manieră clară şi precisă de natură a înţelege integral silogismul instanţei.

Recurenta-pârâtă invocă, pe de o parte, faptul că acceptarea transmisă de reclamanţi la 31.07.2015 nu poate fi calificată drept o acceptare a ofertei întrucât ar reprezenta, de fapt, o contraofertă, iar pe de altă parte că, raportat la aceeaşi acceptare, refuzul băncii este justificat întrucât acceptarea era incompletă, lipsind tocmai declaraţiile esenţiale la încheierea operaţiunii de novaţie.

Din susţinerile recurentei nu reiese care ar fi contradicţia existentă în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că nu subzistă niciun temei real pentru a considera motivarea instanţei ca fiind contradictorie, recurenta invocând în realitate netemeinicia reţinerii de către instanţa de apel a faptului că este nejustificat refuzul băncii de a contracta, fapt inadmisibil din punct de vedere procedural.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conţinut clar şi concret cu referire la actele din dosar, precum şi la argumentele şi apărările părţilor. Conţinutul considerentelor este lipsit de ambiguităţi ori contradicţii şi permite relevarea raţionamentului care a condus la soluţia pronunţată.

Prin urmare, soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată.

Simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1188 alin. (1) raportat la art. 1189 C. civ. şi art. 1191 C. civ.

Conform art. 1188 alin. (1) C. civ., o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

Acceptarea reprezintă manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei în sensul încheierii contractului, în limitele şi condiţiile stabilite de ofertant. Ea reprezintă cea de-a doua latură a consimţământului, motiv pentru care ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele necesare valabilităţii acestuia. În acelaşi timp, trebuie să fie neechivocă, adică să exprime în mod neîndoielnic acordul cu privire la ofertă, exact aşa cum a fost ea formulată.

Instanţa de apel a considerat că adresa de acceptare nr. x/31.07.2015 transmisă de intimaţii-reclamanţi, depusă în termenul de valabilitate a ofertei, îmbracă forma unei acceptări a ofertei băncii din data de 04.05.2015, neputând fi reţinute criticile recurentei-pârâte.

În baza situaţiei de fapt stabilite în urma probelor administrate, instanţa de apel a constatat corect că oferta băncii din 04.05.2015 a fost acceptată neîndoielnic şi necondiţionat de către recurenţii-reclamanţi prin adresa nr. x/31.07.2015, în termenii în care a fost propusă. În acest sens, s-a reţinut că menţionarea de către reclamanţi a faptului că între cele două anunţuri ale Băncii există o diferenţă în privinţa modalităţii de calcul a reducerii de 22,5% nu face ca, în lipsa oricărei menţiuni exprese, să se considere că aceştia ar fi acceptat oferta din data de 04.05.2015, însă cu propunerea de modificare a acestei clauze.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-pârâte privind încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material prevăzute de art. 1189 şi art. 1191 C. civ., întrucât se tinde la o reapreciere a valorii probatorii a acestor înscrisuri şi, implicit, la restabilirea situaţiei de fapt, aspecte care nu pot face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

Aşadar, faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu cuprinde motivele contradictorii, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor factuale ale cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 30 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 30 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2022.