Annulment of arbitral award challenging insolvency suspension, res judicata, and penalty reduction

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de arbitrare, înregistrată la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi A., la 24 mai 2018, reclamanta B. S.A. a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 1.417.351,95 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x din 4 noiembrie 2016, reprezentând penalităţi calculate pentru întârzierea înregistrată faţă de termenul de finalizare a lucrărilor convenit, emisă în cadrul contractului nr. x/AP din 5 aprilie 2013.

De asemenea, a solicitat şi contravaloarea tuturor cheltuielilor arbitrale generate de litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 550 C. proc. civ., art. 1.270, art. 1.949 şi următoarele C. civ., precum şi prevederile contractului încheiat între părţi.

Prin întâmpinare pârâta a invocat, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii, ca fiind introdusă faţă de o persoană fără legitimare procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, a solicitat exonerarea de la plata oricărei sume pretinse sau care ar putea fi pretinsă de reclamantă, întrucât, potrivit intenţiei concordante a pârâtei şi a societăţii D. S.R.L., părţi ale acordului de asociere nr. 2264 din 7 decembrie 2012, dar şi a beneficiarului, respectiv reclamanta B. S.A., execuţia lucrărilor aferente acordului contractual nr. x/AP din 5 aprilie 2013, privind obiectivul de investiţii Făget, a fost în responsabilitatea exclusivă a societăţii D. S.R.L.

Totodată, pârâta a depus, la aceeaşi dată, şi cerere reconvenţională, solicitând, în ceea ce priveşte pretenţiile sale, constatarea rezilierii contractului de asociere intervenit între C. S.A. şi D. S.R.L., din culpa exclusivă a acesteia din urmă, cu consecinţa exonerării de orice răspundere cu privire la modul de execuţie a acordului contractual nr. x/AP din 5 aprilie 2013; în situaţia în care se va considera că are legitimare procesuală, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 312.085,34 RON, reprezentând costuri asociate prelungirilor duratei de execuţie.

Referitor la sumele pretinse de reclamantă, pârâta a solicitat, în principal, exonerarea acesteia de la plata penalităţilor, în sumă de 1.417.351,95 RON; în subsidiar, reducerea acestui cuantum la suma de 61.092,46 RON şi compensarea creanţei reclamantei, în valoare de 61.092,46 RON, din creanţa pârâtei, în sumă de 312.085,34 RON, rezultând o diferenţă de 250.992,88 RON, la plata căreia urmează a fi obligată reclamanta.

La 30 august 2019, pârâta a depus o cerere prin care a renunţat la petitul privind constatarea rezilierii contractului de asociere intervenit între C. S.A. şi D. S.R.L., şi a recalificat acest capăt de cerere ca fiind o apărare de fond, solicitând ca argumentele invocate să fie analizate odată cu întâmpinarea.

Prin încheierea de şedinţă din 19 septembrie 2018, instanţa arbitrală a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, a disjuns cererea de arbitrare în privinţa societăţii D. S.R.L. şi a respins cererea de suspendare a arbitrării.

2. Prin sentinţa arbitrală nr. 8 din 29 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi A. a admis cererea de arbitrare, a obligat pârâta la plata sumei de 1.417.351,95 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi a respins cererea reconvenţională, ca nefondată.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 36.690,73 RON, cu titlu de cheltuieli de arbitraj, reprezentând 28.750,73 RON, taxă de arbitraj, 3.000 RON, onorariu expert judiciar E. şi 4.940 RON, onorariu expert judiciar F., precum şi la plata către dl. arbitru dr. G. a sumei de 7.500 RON, cheltuieli de transport.

Cererea de lămurire a sentinţei arbitrale, formulată de pârâtă, a fost respinsă prin sentinţa arbitrală nr. 19 din 9 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi A., ca inadmisibilă.

3. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2021, pârâta a solicitat anularea sentinţei arbitrale nr. 8 din 29 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi A., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În acest sens, a arătat că, în privinţa întregului raport obligaţional, indivizibil prin unicitatea prestaţiei şi a persoanei care a efectuat-o, prin raportare la necesitatea examinării raportului litigios, nu este posibilă disjungerea şi suspendarea/încetarea doar în raport cu C. S.A., execuţia efectivă aparţinând D. S.R.L., aspect statuat sub efectul prezumţiei de putere a lucrului judecat prin sentinţa judecătorului-sindic nr. 333 din 18 martie 2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 546 din 24 iunie 2019 a Curţii de Apel Timişoara.

Apoi, a mai arătat că, anularea hotărârii arbitrare, în tot, se impune şi ca urmare a constatării încălcării dispoziţiilor art. 1.448 alin. (2) C. civ. şi pierderii efectului subrogării, prin constatarea în acest sens de către judecătorul-sindic a neînscrierii reclamantei la masa credală a D. S.R.L.

Pârâta a mai solicitat şi anularea încheierilor din 5 august 2020 şi 2 noiembrie 2020, ca urmare a încălcării dreptului la apărare, prin respingerea obiectivelor la raportul de expertiză tehnică, solicitate în scopul demonstrării uzanţelor dintre părţi, ca izvoare de drept, în temeiul art. 1 C. civ., precum şi anularea hotărârii arbitrale pentru încălcarea art. 1.270 C. civ., respectiv art. 1.541 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C. civ., prin raportare la sub-clauza 8.7 din anexa la ofertă, greşita aplicare a clauzei penale şi încălcarea dispoziţiilor imperative privind reducerea cuantumului penalităţii, în contextul în care nu a fost avut în vedere faptul că obligaţia principală, la care s-a raportat procentul stabilit pentru clauza penală, a fost executată deja în cea mai mare parte, anterior datei la care a fost executată şi ultima obligaţie din partea antreprenorului.

S-a mai solicitat şi anularea încheierii din 19 septembrie 2018, pârâta susţinând că aceasta nu este motivată, reţinându-se sintetic doar că cererea de suspendare a arbitrării litigiului nu este fondată, având în vedere calitatea pe care pârâta o are în contractul încheiat cu reclamanta, precum şi în raport cu pârâta S.C. D. S.R.L., aceea de debitor principal, respectiv de lider al asocierii dintre cele două pârâte.

În drept, au fost invocate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. raportate la art. 75 alin. (1) teza finală şi art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu cele ale art. 1.447 alin. (2) ultima teză, art. 1.448 alin. (2), art. 1.456 alin. (2), art. 1.459 şi art. 1.541 C. civ. raportate la art. 435 C. proc. civ.

4. Prin sentinţa civilă nr. 16/PI din 19 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în anulare.

Pârâta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în vederea rejudecării acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, cu obligarea reclamantei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată din perspectiva respingerii cererii de administrare a unui probatoriu considerat relevant, în măsură a demonstra existenţa unei încălcări din partea B. S.A. a normelor imperative, fără ca această obligaţie să fie conjunctă sau indivizibilă, deoarece rezultă din două acte juridice diferite, a căror întindere însă nu se cunoaşte.

În opinia recurentei, B. S.A. nu se poate îndrepta împotriva C. pentru executarea obligaţiei aparţinând unui alt subiect de drept, într-o componentă a cărei întindere nu este cunoscută şi pe care reclamanta refuză să o expună.

De asemenea, a mai susţinut că pentru lămurirea acestui aspect, instanţa de control judiciar trebuia să încuviinţeze administrarea probatoriului propus, care era esenţial soluţionării cauzei. Prin această neîncuviinţare a administrării probatoriului solicitat, în accepţiunea recurentei, instanţa nu a putut verifica dacă a existat sau nu o încălcare a dispoziţiilor imperative privind regimul juridic al obligaţiei, pentru faptul că nu putea determina în sarcina cui a fost stabilită, la nivel contractual, obligaţia în sine.

Tot subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a precizat că, în speţă, considerentele privind fondul pretenţiilor formulate prin acţiunea arbitrală au fost reţinute de instanţă cu încălcarea normelor de drept procesual prevăzute la art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. care reglementează limitele judecăţii, raportat şi la prevederile art. 608 lit. h) C. proc. civ.. În acest sens, recurenta a învederat că a învestit instanţa de judecată şi cu verificarea soluţiei pronunţate de tribunalul arbitral asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat - dosar nr. x/2017, prin sentinţa civilă definitivă nr. 546 din 24 iunie 2019 a Curţii de Apel Timişoara.

Astfel, s-a arătat că în mod greşit instanţa a procedat la analizarea pe fond a raporturilor juridice dintre părţi, reţinând în considerente aspecte care depăşesc obiectul acţiunii, astfel cum acesta a fost fixat şi limitat de părţi, nesocotindu-se principiul disponibilităţii.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată este doar aparent motivată, în realitate, fiind preluate întocmai argumentele expuse de intimată în cuprinsul concluziilor scrise depuse în faţa tribunalului arbitral şi a Curţii de Apel, fără a efectua o analiză proprie şi fără a-i cerceta apărările. Astfel, s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. vizează împrejurarea că prin sentinţa recurată instanţa a aplicat greşit prevederile art. 430 - 431 C. proc. civ. recunoscând efectul puterii de lucru judecat unor chestiuni care nu au fost dezbătute şi dezlegate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2017, prin sentinţa civilă definitivă nr. 546 din 24 iunie 2019.

Prin urmare, în opinia recurentei, instanţa de recurs nu poate analiza pentru prima dată în calea extraordinară de atac dacă sunt îndeplinite elementele puterii de lucru judecat sau efectele sale asupra hotărârii ce face obiectul acţiunii în anulare, deoarece prima instanţă, Curtea a omis să analizeze lucrul judecat, ca o prezumţie legală absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, astfel cum este reglementată de C. civ. sau ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, conform C. proc. civ.

Totodată, s-a mai învederat că instanţa a omis să analizeze aspectul referitor la suspendarea soluţionării acţiunii în anulare, faţă de debitoarea D. S.R.L., conform Legii nr. 85/2014, text de lege prin care legiuitorul a urmărit ca realizarea tuturor creanţelor împotriva unui debitor să aibă loc în cadrul procedurii colective a insolvenţei. În accepţiunea recurentei, prima instanţă avea obligaţia să verifice dacă reclamanta arbitrală - intimată în cadrul acţiunii în anulare - mai justifică vreun interes în cadrul procedurii judiciare de a obţine şi a conserva un titlu ce îi constată o creanţă stinsă prin efectul legii.

Recurenta critică refuzul primei instanţe de a analiza apărarea relativă la incidenţa puterii de lucru judecat a sentinţei civile a judecătorului-sindic nr. 333/18.03.2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 546/24.06.2019 a Curţii de Apel Timişoara.

A arătat că instituţia puterii de lucru judecat poate fi invocată, conform prevederile art. 432 C. proc. civ., chiar înaintea instanţelor de recurs, întrucât este vorba de o instituţie de ordine publică, destinată să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi să dea eficienţă întregii activităţi judiciare.

De asemenea, recurenta a criticat examinarea sumară realizată de către Curtea de Apel Timişoara cu privire la argumentele pe care le-a formulat, încălcându-se astfel dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ., care reprezintă un principiu constituţional, consacrat în art. 24 din Constituţia României, fiind nesocotite totodată şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, precum şi alin. (6) care dispune că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Recurenta a mai susţinut că a fost încălcat şi art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Din această perspectivă, recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate, cu consecinţa analizării de către instanţă a acţiunii în anulare în limitele stabilite prin acţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 608 lit. h) C. proc. civ.. Totodată, respectarea garanţiilor date de art. 6.1 din CEDO, impune instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor.

S-a arătat că recurenta a dovedit împrejurarea că prin hotărârea pronunţată instanţa a recunoscut efectul puterii de lucru judecat unor chestiuni care nu au fost dezbătute şi dezlegate în procedura insolvenţei şi în acelaşi timp prin hotărârea pronunţată instanţa nu a recunoscut efectul puterii de lucru judecat unor chestiuni care au fost dezbătute şi dezlegate în procedura insolvenţei.

Prin urmare, în opinia recurentei, sentinţa atacată nu poate fi supusă exercitării controlului judiciar în privinţa criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 coroborate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa casării sentinţei civile nr. 16/PI din 19 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat maniera în care arbitrii şi prima instanţă de judecată au interpretat probele, precum raportul de expertiză efectuat în cauză ori declaraţia martorului, dar şi sentinţa judecătorului-sindic.

În accepţiunea recurentei, instanţele anterioare au stabilit greşit situaţia de fapt. Astfel, C. S.A. şi-a construit argumentele referitoare la înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 1.270 şi a art. 1.541 alin. (1) lit. a), alin. (3) C. civ., prin raportare la sub-clauza 8.7 din Anexa la Ofertă, textelor de lege dându-li-se o interpretare greşită, instanţele aplicând greşit însăşi norma de drept material.

Astfel, au fost aplicate şi interpretate greşit prevederile dispoziţiilor art. 1.459 C. civ. ce reglementează solidaritatea contractată în interesul unui codebitor, şi cele ale dispoziţiilor 1.352 C. civ., art. 36 pct. I lit. d) şi g), art. 36 pct. II lit. e) din Legea nr. 10/1995.

Prin întâmpinarea depusă la 4 martie 2022, intimata-reclamantă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, intimata a susţinut că argumentaţia adusă de recurentă în susţinerea motivelor de nelegalitate subsumate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. reprezintă critici aduse hotărârii arbitrale, fiind reiterate, în esenţă, susţinerile din acţiunea în anulare.

În accepţiunea acesteia, prin argumentaţia adusă în susţinerea cererii sale, recurenta urmăreşte, în realitate, o reexaminare pe fond a litigiului, prin reanalizarea unor prevederi legale dispozitive şi prin stabilirea unei alte situaţii de fapt.

La 25 martie 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de partea adversă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 aprilie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 18 octombrie 2022.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu prealabil trebuie precizat, cu referire la limitele controlului de legalitate ce urmează a se exercita în cauză, că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o hotărâre judecătorească prin care a fost soluţionată o acţiune în anulare a unei hotărârii arbitrale.

Înalta Curte reţine că acţiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru unul din motivele strict şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

Apoi, trebuie menţionat că efectuarea controlului judecătoresc asupra hotărârii arbitrale presupune verificarea conformităţii hotărârii arbitrale cu convenţia arbitrală, precum şi cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, astfel cum acestea sunt consacrate de art. 575 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, niciunul dintre motivele prevăzute de art. 608 C. proc. civ. nu priveşte controlul temeiniciei hotărârii arbitrale sub aspectul soluţionării fondului litigiului arbitral.

Mai departe, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor imperative ale 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488, menţionat mai sus.

Or, în cauză, după o amplă expunere a situaţiei de fapt şi a modului de desfăşurarea a raporturilor contractuale, inclusiv a modului de derulare a procesului arbitral pe aspecte de fond, cu prezentarea şi analizarea probelor administrate, recurenta a formulat critici pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cea mai mare parte, argumentaţia adusă de recurentă în susţinerea motivelor de recurs se constituie în critici de netemeinicie aduse hotărârii arbitrale şi nu în critici de nelegalitate aduse sentinţei ce face obiectul acestui recurs. Astfel, au fost reiterate susţinerile din acţiunea în anulare, cu privire la respingerea obiectivelor propuse de parte pentru expertiza tehnică, acestea fiind apreciate de recurentă ca fiind necesare probării uzanţelor dintre părţi, precum şi cu privire la raporturile contractuale dintre societatea D. şi recurenta din prezenta cauză, potrivit cărora executarea obligaţiilor contractuale îi incumba exclusiv societăţii D., împrejurare care ar face imposibilă, în aprecierea recurentei, analiza în acest cadru procesual a calităţii prestaţiilor executantului de fapt.

Or, neadministrarea probei cu expertiza judiciară de către instanţa arbitrală este o critică ce vizează hotărârea arbitrală şi nu sentinţa ce face obiectul prezentului recurs, astfel că încălcarea dreptului la apărare prin respingerea acestei probe vizează tot hotărârea arbitrală, instanţa de control judecătoresc examinând modul în care au fost aplicate principiile de drept şi dispoziţiile legale de instanţa arbitrală cu privire la acest aspect, concluzionând în sensul respectării lor. Recurenta nu a formulat critici de nelegalitate privitoare la aceste statuări ale instanţei de control judecătoresc, susţinând pe de o parte că instanţa nu s-a pronunţat în mod concret pe acest aspect, iar pe de altă parte arătând doar că prin respingerea criticilor reclamantei instanţa a refuzat să judece efectiv cauza.

Se cuvine a menţiona că prin răspunsul la întâmpinare recurenta a solicitat ca instanţa de recurs să analizeze exclusiv şi cu prioritate aspectele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs, cu referire la dispoziţiile imperative ale legii ce au fost indicate în cadrul acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, arătând că toate referirile la probele administrate în faţa instanţei arbitrale şi la situaţia de fapt sunt menite exclusiv să asigure un context criticilor de nelegalitate.

Înalta Curte mai constată că prin sentinţa recurată instanţa s-a pronunţat exclusiv pe aspectul admisibilităţii acţiunii în anulare. Nefiind admisă acţiunea în anulare, curtea de apel nu s-a pronunţat în fond în limitele convenţiei arbitrale, în condiţiile art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., astfel că nu a aplicat norme de drept substanţial situaţiei de fapt deduse judecăţii şi nici nu a dat o interpretare greşită vreunei norme de drept material corespunzătoare situaţiei de fapt. Instanţa de control judecătoresc s-a limitat la analiza respectării de către instanţa arbitrală a normelor imperative şi principiilor de drept şi a constatat respectarea acestora. Astfel, criticile invocate în susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi respinse din considerentele expuse mai sus, aşa cum vor fi detaliate în continuare.

Se reţine că recurenta a criticat înlăturarea incidenţei dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în privinţa întregului raport obligaţional, curtea de apel calificând greşit aceste apărări ca fiind fundamentate pe aspecte de oportunitate şi nu de legalitate.

În dezvoltarea acestui motiv, s-a arătat prin sentinţa civilă nr. 333/18.03.2019 pronunţată de judecătorul – sindic, rămasă definitivă prin decizia nr. 546/24.06.2019 a Curţii de Apel Timişoara, s-a constatat că execuţia efectivă a lucrărilor aferente contractului a aparţinut societăţii D., astfel că era obligatoriu ca, pentru o bună administrare a justiţiei şi a respectării garanţiilor procesuale esenţiale, să fie soluţionată cauza şi în contradictoriu cu D., în calitate de prestator al lucrărilor considerate deficiente de către beneficiarul B., D. fiind singura parte care putea exhiba probatoriile privind conformitatea lucrărilor.

Aceste critici sunt nefondate.

Prioritar, trebuie menţionat că reclamanta şi-a exprimat nemulţumirea privitor la disjungerea cauzei faţă de debitoarea D. susţinând că aceasta este executantul principal şi cea care deţine probele necesare stabilirii situaţiei de fapt, criticând cadrul procesual stabilit de instanţa arbitrală prin respingerea cererii de suspendare a judecăţii cu privire la reclamanta C., cerere fundamentată pe deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea D..

Examinând procedura desfăşurată în faţa instanţei arbitrale, curtea a acceptat argumentul de oportunitate subliniat de către reclamanta C., conform căruia, în cazul raporturilor obligaţionale complexe, o bună administrare a actului de justiţie reclamă o rezolvare a tuturor diferendelor generate de acel raport juridic complex de către acelaşi organ jurisdicţional. Însă, verificând dispoziţiile legale, instanţa a constatat că art. 1443 şi art. 1447 C. civ. prevăd posibilitatea unui creditor de a urmări exclusiv pe unul din debitorii obligaţi în solidar pentru întreaga datorie, creditorul putând cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune.

Apoi, instanţa a examinat şi incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de pre-insolvenţă şi de insolvenţă, arătând că în art. 75 alin. (1) statuează în mod expres suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare ori a măsurilor de executare silită, îndreptate împotriva debitorului, din momentul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de acesta, însă în cuprinsul alin. (2) lit. b) stabileşte că acţiunile judiciare împotriva codebitorilor şi/sau a terţilor garanţi nu sunt supuse suspendării de drept.

În urma acestei evaluări, a conchis instanţa de control judecătoresc că aceste dispoziţii legale combat fără echivoc susţinerea reclamantei, conform căreia, dacă analiza prestaţiei unui debitor trebuie realizată faţă de cel care a efectuat-o, iar acesta este în insolvenţă, ar opera o prorogare de competenţă în favoarea uneia şi aceleaşi instanţe cu privire la întreg raportul juridic complex. Contrar susţinerilor reclamantei C. S.A., s-a reţinut că raţiunea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014 este aceea de a nu bloca dreptul creditorului de a-şi recupera creanţa de la debitorul solidar care nu se află în insolvenţă, adică de a demara sau a putea continua acţiunea ori executarea silită declanşată împotriva acestuia dacă faţă de un alt debitor solidar s-a deschis procedura insolvenţei.

Prin urmare, prima instanţă a înlăturat susţinerea reclamantei conform căreia hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri sau vreo dispoziţie expresă şi imperativă a legii din această perspectivă.

Se constată, de asemenea, că au fost analizate de curtea de apel şi susţinerile reclamantei C. S.A. referitoare la nerespectarea de către instanţa arbitrală a dispoziţiilor legale privitoare la solidaritatea acesteia cu debitoarea D. şi la extinderea analizei răspunderii civile cu privire la această debitoare şi s-a stabilit în mod judicios că nu a fost indicat niciun text legal sau vreun principiu general de drept care ar fi fost încălcat de către tribunalul arbitral prin încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2018, prin care s-a dispus respingerea cererii de suspendare a judecării litigiului arbitral faţă de C. ca efect al demarării procedurii insolvenţei faţă de debitoarea D..

Înalta Curte, constatând că au fost analizate de curtea de apel alegaţiile reclamantei privitoare la încălcarea de către instanţa arbitrală a dispoziţiilor imperative ale art. 1143, art. 1147 C. civ. şi ale art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi că acestea au fost înlăturate în temeiul normelor de drept menţionate mai sus, va respinge argumentele vizând nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect ca fiind neîntemeiate.

Recurenta a mai criticat ca fiind nelegală interpretarea primei instanţe, conform căreia dreptul de regres al C. a fost deja asigurat prin demersurile realizate de aceasta, susţinând că prevederile art. 2312 C. civ. permit regresul anticipat, respectiv subrogarea C. în toate drepturile B., numai în cazul în care aceasta ar fi ieşit din pasivitate şi ar fi realizat propriile demersuri de înscriere a creanţei la masa credală a D..

De asemenea, a mai arătat că se face confuzie între reglementarea creanţelor bugetare conform dreptului comun, Codul fiscal, respectiv reglementarea dată de Legea nr. 85/2074, aceasta din urmă fiind dreptul special aplicabil în cauză creditorilor înscrişi şi recunoscuţi într-o procedură de insolventă. În consecinţă, prin subrogarea în drepturile B., în calitate de creditor bugetar recunoscut în cadrul procedurii insolvenţei D., recurenta ar fi avut şanse mai ridicate de recuperare a prejudiciului cauzat.

Înalta Curte reaminteşte că motivele acţiunii în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., astfel că ele sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie. Ele vizează, în ansamblu, condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea părţilor concretizată prin convenţia arbitrală şi cauze de nelegalitate expres stabilite. Invocarea motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. presupune că hotărârea arbitrală nu satisface ea însăşi exigenţele legale.

Or, referitor la dreptul de regres, calitatea şi natura creanţei cu care s-ar fi înscris la masa credală a debitoarei D., reclamanta a arătat în acţiunea în anulare că prin neînscrierea la masa credală creditorul B. nu a conservat pentru reclamantă dreptul de a se înscrie la masa credală în aceeaşi poziţie în tabelul de creanţe şi nici natura creanţei cu care se putea înscrie.

Nu rezultă însă din aceste critici cum încălcă hotărârea arbitrală dispoziţii legale imperative în legătură cu acest aspect, reclamanta nefăcând precizări în acest sens, fapt reţinut corect şi de curtea de apel.

Cu toate acestea, analizând modul de aplicare a prevederilor imperative ale art. 1448 alin. (2) C. civ. prin hotărârea arbitrală, coroborate cu dispoziţiile art. 1459 C. civ., ce reglementează solidaritatea contractată în interesul unui codebitor, prima instanţă a arătat că nu au fost încălcate norme imperative de drept prin hotărârea arbitrală, întrucât, chiar dacă faţă de creditorul comun codebitorii îşi păstrează această calitate, în raporturile dintre ei, cel în interesul exclusiv al căruia s-a contractat şi s-a stipulat solidaritatea păstrează calitatea de debitor, în timp ce ceilalţi codebitori dobândesc calitatea unor veritabili fidejusori. Aceştia se pot prevala, de dispoziţiile legale ce reglementează efectele fideiusiunii între debitor şi fideiusor. A concluzionat instanţa că, astfel fiind, reclamanta era liberă să acţioneze în limitele conferite de art. 2312 C. civ. privind regresul anticipat şi, constatând starea de insolvabilitate a codebitorului D. pentru care a garantat, să promoveze un regres anticipat, adică să solicite înscrierea la masa credală a debitoarei, sub condiţie suspensivă cât timp nu s-a făcut vreo plată, a întregii creanţe ce putea fi solicitată de către creditorul B. S.A. de la oricare dintre debitori. Instanţa a constatat şi faptul că reclamanta şi-a conservat dreptul de regres, fapt rezultat din înscrierea creanţei sale la masa credală a debitoarei D. sub condiţia suspensivă a efectuării vreunei plăti către creditorul B. S.A.

În continuare, a reţinut prima instanţă că nu rezultă din criticile formulate de reclamantă cum încălcă hotărârea arbitrală dispoziţii legale imperative în legătură cu natura creanţei creditorului B., pentru putea fi incident cazul de anulare prev. de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ... Chiar şi aşa, instanţa a prezentat motivele pentru care creanţa acestui creditor este o creanţă chirografară şi nu bugetară.

Recurenta nu a combătut concluziile primei instanţe potrivit cărora nu au fost prezentate critici care se releve încălcarea dispoziţiilor legale imperative în legătură cu conservarea dreptului de regres sau cu natura creanţei, care să fie apte să ducă la admiterea acţiunii în anulare în condiţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Motivele de recurs prezentate de recurentă vizează numai concluzia instanţei rezultată din evaluarea efectelor juridice ale participării acestei părţi în procedura de insolvenţă a debitoarei D. ca urmare a înscrierii la masa credală, în condiţiile art. 2312 C. civ., precum şi calificarea creanţei ca nefiind bugetară. Aceste aspecte sunt însă subsidiare celor privitoare la identificarea motivelor de nelegalitate a hotărârii arbitrale, respectiv a dispoziţiilor imperative ale legii încălcate prin hotărârea arbitrală.

Or, în lipsa formulării unor veritabile critici de nelegalitate a hotărârii arbitrale, care să releve încălcarea dispoziţiilor legale imperative în legătură cu conservarea dreptului de regres sau cu natura creanţei, în mod judicios a procedat instanţa de control judiciar respingând susţinerile reclamantei sub acest aspect.

În continuare, cu referire la critica privind anularea hotărârii arbitrale şi a încheierilor de şedinţă din data de 05.08.2020 şi 02.11.2020, ca urmare a încălcării dreptului la apărare, prin respingerea obiectivelor la raportul de expertiză tehnică, solicitate în scopul demonstrării uzanţelor dintre părţi, ca izvor de drept, în temeiul art. 1 C. civ., recurenta a susţinut, contrar aprecierii curţii de apel, că încălcarea dreptului la apărare a produs efecte pe parcursul cauzei ducând la o încălcare a garanţiilor procesuale. A mai arătat că este incorectă reţinerea instanţei în sensul că proba uzanţelor se putea face prin alte mijloace de probă, nefiind necesară expertiza, întrucât domeniul în care au fost aplicate aceste uzanţe este unul foarte tehnic, fiind dificil de înţeles pe deplin. A conchis în sensul că numai un expert tehnic ar fi putut analiza evoluţia a două contracte de antrepriză de construcţii şi constata similitudinea/identitatea dintre incidentele apărute în cele două proiecte, dar şi modul diferit de gestionare a acestora de către inginer/beneficiar în cele două cauze.

Înalta Curte, examinând criticile redate mai sus constată că acestea nu vizează nelegalitatea sentinţei recurate, recurenta expunându-şi propria convingere cu privire la necesitatea administrării probei cu expertiza tehnică pentru lămurirea pe deplin a situaţie de fapt privitoare la uzanţe, opinie care este contrară statuărilor instanţei de control judecătoresc, pe care recurenta le apreciază a fi incorecte şi nu nelegale. Aceasta nu prezintă nici un motiv de nelegalitate a sentinţei recurate privitor la reţinerea condiţiilor legale de admisibilitate a probei cu expertiza şi nici cu privire la modul de probare a uzanţelor. Aprecierile recurentei referitoare la utilitatea probării uzanţelor exced criticilor de nelegalitate.

În consecinţă, în lipsa unor veritabile critici de nelegalitate a sentinţei recurate sub acest aspect, Înalta Curte reţinând că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constată că susţinerile recurentei expuse mai sus nu pot fi analizate în cadrul recursului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430- 431 C. proc. civ., prin recunoaşterea puterii de lucru judecat unor chestiuni care nu au fost dezbătute şi dezlegate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2017, prin sentinţa civilă nr. 546/24.06.2019. Dezvoltând această critică, recurenta a susţinut că s-a omis de către curtea de apel analizarea lucrului judecat, ca o prezumţie legală, absolută şi irefragabilă sau ca excepţie de fond, astfel că instanţa de recurs nu poate analiza pentru prima dată aceste aspecte.

Se constată că dezvoltarea acestui motiv de recurs este neclară, fiind în contradicţie cu susţinerea aplicării greşite a dispoziţiilor art. 430- 431 C. proc. civ., de vreme ce pe de o parte se invocă greşita recunoaştere a puterii de lucru judecat unor chestiuni care nu au fost dezbătute şi dezlegate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2017 iar pe de altă parte se susţine că instanţa nu a analizat lucrul judecat, nici ca o prezumţie legală, absolută şi irefragabilă şi nici ca excepţie de fond.

De asemenea, argumentele dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs sunt în contradicţie şi cu cele subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. În susţinerea acestui din urmă motiv de casare, recurenta a precizat că au fost încălcate normele de drept procesual prevăzute la art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., întrucât a învestit instanţa de judecată şi cu verificarea soluţiei pronunţate de tribunalul arbitral asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat faţă de soluţia pronunţată prin decizia civilă nr. 546/24 iunie 2019 de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2017, însă, instanţa în mod greşit a procedat la analizarea pe fond a raporturilor juridice dintre părţi.

Dincolo de caracterul contradictoriu al acestor motive, Înalta Curte constată că mai sus s-au precizat argumentele pentru care, referitor la dreptul de regres, calitatea şi natura creanţei cu care s-ar fi înscris la masa credală a debitoarei D., s-a reţinut că reclamanta nu a formulat critici din care să rezulte cum încălcă hotărârea arbitrală dispoziţiile legale imperative în legătură cu acest aspect.

Or, în măsura în care s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii în anulare, întrucât nu s-au identificat norme imperative care să fi fost încălcate prin hotărârea arbitrală, instanţa de control judecătoresc în mod corect nu a procedat la verificarea criticilor reclamante vizând fondul pretenţiilor, aplicând întocmai dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi ale art. 613 C. proc. civ.

Aşa cum s-a precizat mai sus, aspectele privitoare la conservarea dreptului de regres, fapt rezultat din înscrierea creanţei sale la masa credală a debitoarei D. sub condiţie suspensivă, aspect consemnat în decizia civilă nr. 546/24 iunie 2019 de Curtea de Apel Timişoara, sunt subsidiare celor privitoare la identificarea motivelor de nelegalitate a hotărârii arbitrale, respectiv a dispoziţiilor imperative ale legii încălcate prin hotărârea arbitrală, astfel că devin relevante numai în măsura în care ar fi fost admisă acţiunea în anulare şi anulată hotărârea arbitrală.

Ultima critică formulată de recurentă vizează omisiunea instanţei de control judecătoresc de a analiza excepţia de neexecutare a contractului invocată în faţa instanţei arbitrale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 şi ale art. 1541 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C. civ., din perspectiva nelegalei aplicări a clauzei penale cât şi a încălcării dispoziţiilor legale privitoare la reducerea cuantumului penalităţilor, în contextul în care instanţa nu a avut în vedere faptul că obligaţia principală a fost executată în cea mai mare parte.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta a precizat că din redarea criticilor luate în analiză de instanţă, rezultă că nu au fost examinate trimiterile recurentei la prevederile art. 1.270 C. civ. în legătură cu înlăturarea de către tribunalul arbitral a înţelegerii părţilor privind clauza alternativă de aplicare a clauzei penale, stabilită la sub-clauza 8.7 din Anexa la Ofertă. Arată că prevederile art. 1.541 C. civ. reprezentau un alt temei pe care recurenta l-a invocat, însă instanţa s-a pronunţat numai asupra acestuia. A mai precizat recurenta că instanţa arbitrală a înlăturat înţelegerea părţilor manifestată prin clauza penală alternativă şi a ales ea însăşi, contrar voinţei părţilor, o modalitate de calcul a penalităţilor pe care părţile nu au convenit-o ca fiind aplicabilă.

Or, deşi ignorarea prevederilor imperative stabilite prin convenţia părţilor atrage anularea hotărârii arbitrale în temeiul prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h), Curtea de Apel Timişoara nu s-a pronunţat pe aceste critici esenţiale invocate în acţiunea în anulare.

Aceste critici ale recurentei care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate şi vor fi respinse din următoarele considerente:

Prin acţiunea în anulare, la punctul H, reclamanta a invocat încălcarea prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., prin raportare la sub- clauza 8.7 din Anexa la Ofertă, susţinând greşita aplicare a clauzei penale şi încălcarea dispoziţiilor imperative privind reducerea cuantumului clauzei penale în contextul în care obligaţia principală era deja executată în mare parte. A criticat reclamanta concluziile instanţei arbitrale în sensul că lucrările recunoscute de inginer în Certificate Interimare de Plată emise anterior datei scadente, au fost acceptate ca obligaţii îndeplinite de către reclamantă numai în măsura în care gradul de realizare al întregului contract este de 100%, ignorându-se solicitarea de reducere a penalităţilor.

După prezentarea modului concret în care au fost calculate penalităţile, reclamanta a arătat că instanţa arbitrală a încălcat prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., ignorând situaţia de fapt, respectiv lucrările parţial executate şi datele diferite de finalizare a lucrărilor. De asemenea, a susţinut că au fost ignorate şi prevederile contractuale potrivit cărora calculul penalităţilor trebuia să respecte formula 0,1% pe zi din valoarea obligaţiilor neîndeplinite la data scadenţei, arătând că instanţa arbitrală nu a luat în considerare proporţia în care lucrările au fost deja efectuate de antreprenor, precum şi datele diferite de finalizare a execuţiei lucrărilor, în pofida solicitărilor reclamantei de reducere a penalităţilor potrivit art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. Reclamanta a mai criticat metoda de clacul a penalităţilor, arătând că tribunalul arbitral trebuia să individualizeze fiecare obligaţie în parte şi să calculeze penalităţi raportate la fiecare întârziere, după care să însumeze penalităţile fiecărei obligaţii.

Din cele expuse mai sus, rezultă că reclamanta a criticat prin acţiunea în anulare refuzul instanţei arbitrale de a reduce penalităţile, potrivit 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., şi nu aplicarea greşită a unei clauze contractuale, proporţia în care au fost executate lucrările fiind menţionată pentru a argumenta temeinicia cererii sale de reducere a penalităţilor în condiţiile art. 1541 C. civ.

În aceste limite, corect a analizat instanţa de control judecătoresc legalitatea hotărârii arbitrale prin prisma aplicării dispoziţiilor art. 1270 C. civ. rap. la art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. la cererea reclamantei de reducere a penalităţilor. De altfel, aspectele referitoare la proporţia în care au fost executate în concret lucrările, la stabilirea datei de finalizare a fiecărei lucrări şi modul efectiv de calculare şi însumare a penalităţilor nu vizează nelegalitatea hotărârii arbitrale, fiind aspecte de fapt, stabilite de instanţa arbitrală pe baza evaluării probelor administrate în cauză, care nu intră în sfera de control a instanţei sesizată cu acţiunea în anulare.

Constatând că reclamanta nu a criticat prin acţiunea în anulare aplicarea greşită a art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., în loc de aplicarea clauzei contractuale referitoare la cuantumul penalităţilor, aşa cum încearcă aceasta să sugereze în răspunsul la întâmpinare formulat în recurs, ci că reclamanta a solicitat reducerea penalităţilor potrivit dispoziţiilor art. 1541 C. civ. coroborate cu prevederile contractuale, prin luarea în considerare a procentului de lucrări executate, Înalta Curte constată că aceste critici de nelegalitate sunt neîntemeiate şi le va respinge.

Recurenta a criticat şi argumentul primei instanţe potrivit căruia, dispoziţia art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. care permite instanţei să reducă penalitatea nu este nici imperativă şi nici ocrotitoare a ordinii publice, de vreme ce urmăreşte protejarea interesului privat al uneia din părţile contractante, astfel că nu se încadrează în ipoteza art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., neputând atrage anularea hotărârii arbitrale.

În dezvoltarea criticii, care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că norma imperativă nu trebuie să fie de ordine publică, această cerinţă nefiind impusă de legiuitor, scopul normei imperative putând viza şi protejarea ordinii private, astfel că în mod greşit instanţa nu a analizat aplicarea art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. de către instanţa arbitrală.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată. Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei recurate redate mai sus, instanţa a reţinut că dispoziţia cuprinsă în art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. nu este o normă imperativă şi nici o normă de ordine publică, neîncadrându-se în niciuna dintre cele două ipoteze alternative prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) C .proc.civ. Argumentând de ce nu este o normă care vizează ordinea publică, instanţa a reţinut că se urmăreşte protejarea interesului privat al uneia din părţile contractante, considerent care este corect, întrucât norma de drept este de ordine publică dacă depăşeşte cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând şi un interes general, public.

Prin urmare, instanţa nu a impus ca norma imperativă să vizeze şi ordinea publică, ci a arătat că norma în discuţie nu vizează nici ordinea publică şi nici nu este o normă imperativă.

Recurentul a mai criticat hotărârea primei instanţe invocând nemotivarea corespunzătoare a acesteia, motiv încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv, recurenta a susţinut că nu au fost precizate argumentele pentru care nu a fost analizată incidenţa în cauză a altor norme legale imperative indicate în cuprinsul acţiunii în anulare. În acest sens a indicat dispoziţiile art. 1352 C. civ., art. 36 pct. I şi II din Legea nr. 10/1995.

Înalta Curte constată netemeinicia acestui motiv de recurs, faţă de limitele învestirii instanţei stabilite de reclamantă prin acţiunea în anulare. Astfel, din cuprinsul acesteia nu rezultă formularea vreunei critici de nelegalitate a hotărârii arbitrale fundamentată pe dispoziţiile art. 1352 C. civ., art. 36 pct. I şi II din Legea nr. 10/1995.

De altfel, se remarcă faptul că prin memoriul de recurs, recurenta a invocat omisso medio şi alte temeiuri de drept (fila x), neprecizate în acţiunea în anulare, susţinând că prima instanţă nu a verificat problemele dezvoltate din perspectiva încadrării acestora în criticile de legalitate subsumate regimului juridic al acţiunii în anulare, indicând o serie de norme juridice. Aceste critici nu pot fi analizate de instanţa de recurs, excedând limitelor controlului de legalitate a hotărârii recurate.

A mai susţinut recurenta nemotivarea sentinţei recurate şi din perspectiva neanalizării opiniei separate din hotărârea arbitrală. Această critică este, de asemenea, neîntemeiată întrucât controlul de legalitate se limitează la evaluarea considerentelor decizorii care susţin hotărârea arbitrală, argumentele menţionate în opinia separată nefiind apte de a conduce la soluţionarea cauzei.

Critica invocată în susţinerea motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi care vizează nepronunţarea în privinţa administrării probatoriului, nu poate face obiectul analizei în recurs, întrucât, prin sentinţa recurată, instanţa s-a pronunţat exclusiv pe aspectul admisibilităţii acţiunii în anulare. De altfel, motivat de aceleaşi considerente, nu pot face obiectul analizei nici criticile invocate în susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aşa cum deja s-a arătat mai sus.

În consecinţă, constatând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 16/PI din 19 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 16/PI din 19 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.