Limitation period start for contractual liability arising from defective appraisal reports and the irrelevance of supervisory audit acts to prescriptive deadlines.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 02.06.2021 pe rolul Tribunalului Gorj – secţia a II-a Civilă sub nr. x/2021, reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (A.N.P.R.), în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea - Titlului de plată nr. x/17.08.2009, emis de A.N.R.P. în favoarea domnului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, H.G. nr. 572/2013 şi contractul de prestări servicii.

Prin sentinţa nr. 102 din 21 septembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare; s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), în contradictoriu cu pârâtul A.; a fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a formulat apel solicitând admiterea apelului, şi, judecând fondul, admiterea acţiunii.

Prin decizia nr. 57/2022 din 27 ianuarie 2022, Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 102 din 21 septembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. x/2021 şi a fost obligată apelanta la 500 RON cheltuieli de judecată.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs.

Sub un prim aspect, în argumentarea cererii de recurs, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel, în mod greşit, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată de la care recurenta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Aceasta întrucât, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că: "Nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării". Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului ANRP o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.

Reiterând cele susţinute în cuprinsul cererii de apel, arată că la măsura I. - 3.3 din Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea dispune că: "Plăţile aferente rapoartelor de evaluare neîntocmite în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru care se vor lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale şi clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor respective ".

Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, iniţial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, datorită dificultăţilor întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape. Astfel, ultima oară termenul a fost modificat prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018 (depusă la dosar), fiind prelungit până la data de 28.06.2019.

Potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată: "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă".

În condiţiile date, ANRP este obligată să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie şi autoritatea deciziilor Curţii.

Având în vedere aspectele prezentate rezultă, fără echivoc, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când ANRP a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtul A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârât prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

Cu toate acestea, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că "în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că momentul la care apelanta-reclamantă avea posibilitatea să cunoască paguba a fost momentul la care beneficiarul lucrării a luat cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care ANRP avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, având un termen de 3 ani în care putea să constate şi să acţioneze, în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului, respectiv a pârâtului A.."

De asemenea, instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că: "faptul că după emiterea deciziei Curţii de Conturi reclamanta a derulat o procedură de angajare a unui alt evaluator sau că a întâmpinat dificultăţi în aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse nu are valoarea unui moment obiectiv în stabilirea datei de început a prescripţiei."

Curtea a reţinut că, "cum actul de control al Curţii de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripţie."

Sub un alt aspect, recurenta critică decizia atacată motivat de împrejurarea că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal, a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, fără a avea în vedere prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi s-ar părea că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. intră în conflict cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform cărora: "contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului", conflictul, susţine recurenta, este numai aparent. Făcând aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit.

În schimb, apreciază recurenta, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanţă.

O asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.P.R.).

Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare prin a solicitat, în esenţă, respingerea recursului şi cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările intimatului A., formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul când s-a luat cunoştinţă de rapoartele de evaluare întocmite iniţial de către pârât, deşi termenul legal de prescripţie începea să curgă de la data de 28 iunie 2019, când reclamanta a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtul A. în dosarul de despăgubire nr. x, respectiv prin raportul de evaluare întocmit de C. S.R.L., care a constatat că pârâtul a supraevaluat imobilul.

În argumentarea soluţiei de respingere a apelului reclamantei, instanţa de apel a apreciat că în mod corect s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantă, în cauză nefiind dovedită existenţa vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, reţinând totodată şi considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, care a stabilit că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Înalta Curte reţine că autoarea recursului critică decizia recurată din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în răspundere contractuală.

Astfel, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripţie coincide cu data la care a luat cunoştinţă de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

Stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că momentul la care apelanta-reclamantă avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care A.N.R.P. avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, având la dispoziţie un termen de 3 ani în care putea să constate şi să acţioneze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.

Instanţa supremă constată că, în etapele anterioare ale cauzei, s-a reţinut, aspect necontestat de recurentă, că, raportat la momentul naşterii raportului juridic dintre părţi, prin Contractul de prestări servicii nr. x/2007, prescripţia este guvernată de dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958. Totodată, s-a reţinut că acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală.

În acest context, Înalta Curte reţine că momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune a fost determinat de instanţa de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie vizând o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea recurentei, potrivit cu care avea obligaţia de a se conforma dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi, respectând prevederile legale în materie şi autoritatea deciziilor acesteia, Înalta Curte constată că, prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reţinut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57) şi că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62).

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări de drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii, în mod judicios instanţa de apel a reţinut că, deşi ANRP este obligată să se conformeze deciziilor Curţii de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripţie.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la cheltuielile de judecată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Deşi recurenta-reclamantă nu a contestat dreptul părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, a înţeles să conteste cuantumul sumei la care a fost obligată prin decizia din apel, apreciind că, în cauză, raportat la dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impunea reducerea părţii din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial.

Înalta Curte reţine că această critică vizează, în realitate, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, ceea ce reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În acest sens, se reţine că prin decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În consecinţă, instanţa de recurs nu poate cenzura raţionamentul instanţei de apel din perspectiva criticilor privind proporţionalitatea acordării onorariului avocaţial.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că intimatul-pârât nu a depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată cererea intimatului-pârât privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) împotriva deciziei nr. 57/2022 din 27 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2022.