Bank wins partial annulment and remand over abusive administration fee ruling; consumers' cross-appeal on arrangement fee rejected.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secţia I Civilă la 01.03.2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. Bucureşti şi C. S.A., prin Agenţia Suceava, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi să dispună anularea art. 5 teza finală, art. 8 şi art. 9 lit. b) şi c) din contractul de credit nr. x/25.10.2007 şi a art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale şi eliminarea lor din contract; au mai solicitat obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare şi diferenţa de dobândă achitată în plus faţă de cea stabilită iniţial şi la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente debitului şi a cheltuielilor de judecată.

La 21.04.2017, reclamanţii au depus la dosar o cerere modificatoare, prin care au solicitat instanţei să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1 şi art. 7 lit. a).) din actul adiţional încheiat la 20.09.2010 şi eliminarea acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 206/20.06.2017, Tribunalul Suceava – secţia a II-a Civilă a admis în parte acţiunea modificată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 teza finală şi art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. x/25.10.2007, art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale, art. 1 şi art. 7 lit. a) din actul adiţional din 20.09.2010 şi a obligat pârâtele să restituie reclamanţilor sumele plătite nedatorat de către aceştia, cu titlu de dobândă excedentară şi comision de acordare, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume până la plata efectivă a debitului; a respins celelalte capete de cerere şi a obligat pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta C. S.A. a declarat apel principal, iar reclamanţii au formulat apel incident.

Prin decizia nr. 404/02.11.2017, Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondate apelurile şi a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs principal, iar reclamanţii au formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 1935/29.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 182/24.07.2020, Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi cererea de restituire a sumelor achitate cu acest titlu, a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare şi a obligat apelanta-pârâtă la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu acest titlu, sume ce se vor actualiza cu dobânda legală de la data plăţii fiecărei sume şi până la data achitării efective a debitului; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu sunt contrare deciziei şi a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În cadrul memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a formulat o cerere de repunere în termenul de recurs, prin care a arătat că hotărârea recurată nu i-a fost comunicată la sediul său procesual ales, respectiv la D.., în conformitate cu art. 158 C. proc. civ.

Referitor la dovada de înmânare aflată la dosar, a arătat că este aplicată o ştampilă a băncii "Biroul Arhivă şi Registratură", fără a fi indicate datele de identificare ale vreunei persoane care ar fi primit comunicarea hotărârii. În acest context, a relevat că decizia recurată nu a fost comunicată în condiţii legale.

A mai susţinut că, în luna ianuarie 2021 a contactat serviciul arhivă din cadrul curţii de apel, context în care a aflat că decizia ar fi fost comunicată la sediul D.., iar în urma fotocopierii dovezii de comunicare a constatat aspectele menţionate anterior.

Potrivit recurentei, constatarea aspectelor arătate a avut loc la 19.01.2021, sens în care apreciază că aceasta este data cea mai timpurie de la care s-ar putea considera că a început să curgă termenul de 30 de zile pentru formularea recursului, conform art. 186 alin. (2) teza a II-a, coroborat cu art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, a subliniat că împrejurările de fapt semnalate reprezintă motive temeinic justificate, din perspectiva art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., a susţinut că prima instanţă nu a reţinut caracterul abuziv al art. 7 lit. a) din actul adiţional, ci a constatat nulitatea absolută a acestuia, faţă de lipsa consimţământului reclamanţilor la încheierea sa. De altfel, această chestiune este confirmată şi prin decizia de casare, dată în primul ciclu procesual, la pag. 16.

Sub acest aspect, a subliniat că prima instanţă a respins solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 9 lit. c) din contract, privind comisionul de administrare, context în care nu s-ar putea reţine că art. 7 lit. a) din actul adiţional ar fi fost anulat, în baza prevederilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., reţinând, contrar considerentelor sentinţei apelate, că tribunalul ar fi constatat caracterul abuziv al art. 7 lit. a) din actul adiţional, ale art. 9 C. proc. civ. deoarece a menţinut dispoziţia de constatare a nulităţii absolute a unei clauze contractuale, în baza unor norme legale neinvocate de părţi şi pe cele ale art. 14 C. proc. civ., nefiind pusă în discuţia părţilor această chestiune.

Conchizând, a evidenţiat că sunt îndeplinite condiţiile de la art. 175 C. proc. civ., întrucât i-a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

În continuare, evocând încălcarea dispoziţiilor art. 22 şi ale art. 476 C. proc. civ., a afirmat că instanţa de apel a ignorat faptul că la pagina 2 din acordul părţilor, s-a prevăzut în mod expres "renunţarea la eventuale drepturi, acţiuni şi/sau pretenţii financiare sau de altă natură decurgând din sau în legătură cu validitatea sau eficacitatea clauzelor contractuale din contractul de credit".

Totodată, invocând art. 3 din Legea nr. 77/2016 şi caracterul special al acestei legi faţă de reglementarea din dreptul comun, a arătat că, deşi toate bunurile imobile ale reclamanţilor au fost vândute în cadrul procedurii de executare silită, aceştia i-au solicitat recurentei-pârâte, prin notificarea nr. x/21.02.2017, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, în contul sumei obţinute în urma vânzării imobilelor ipotecate. În acest context, fiind de bună-credinţă, a dat curs solicitării reclamanţilor şi a încheiat acordul aflat în discuţie.

Potrivit recurentei-pârâte, lipsa oricărei referiri la acest acord constituie o încălcare a art. 22 C. proc. civ. şi, implicit, o nesocotire a art. 476 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a analizat toate cererile formulate în cauză.

În acest context, a afirmat că lipsa analizei acestei critici atrage şi încălcarea art. 425 C. proc. civ., hotărârii recurate lipsindu-i considerentele aferente sub acest aspect. De altfel, şi în această situaţie, sunt îndeplinite condiţiile de la art. 175 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că este exclusă posibilitatea evaluării caracterului abuziv al clauzei de la art. 9 lit. c) din contract, referitoare la comisionul de administrare.

Evocând art. 2 lit. d) din Legea nr. 289/2004, a relevat că acest comision face parte din noţiunea de "obiect principal al contractului", iar din denumirea acestuia rezultă fără echivoc motivul perceperii şi cuantumul determinat, context în care a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi cea a instanţei supreme.

În continuare, a invocat încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, subliniind că hotărârea recurată este contrară deciziei preliminare pronunţată în cauza C-621/17 de C.J.U.E.

Redând paragraful 52 din decizia enunţată, a afirmat că nu se poate trece peste faptul că ambii împrumutaţi aveau calitatea de administratori, au împrumutat o sumă de 193.500 euro şi că au formulat o cerere de reducere a costurilor împrumutului, care s-a materializat prin inserarea la art. 21 din contract, iar art. 9 lit. c) din convenţie prevede expres cuantumul şi periodicitatea costului.

În opinia recurentei-pârâte, toate aceste aspecte nu fac decât să confirme că reclamanţii se bucură de o pregătire superioară consumatorului mediu şi că au dispus de toate mijloacele pentru a prevedea şi accepta/refuza consecinţele economice ce urma să le aibă asupra lor comisionul de administrare.

A mai subliniat că, posibilitatea perceperii unor comisioane era reglementată de legislaţia aplicabilă contractului de credit, conform art. 2 lit. d), coroborat cu art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 289/2004, potrivit cărora în costul total al creditului, la consumator sunt incluse costurile necesare pentru transferul fondurilor şi cele de menţinere a unui cont în care se înregistrează plăţile efectuate cu titlu de rambursare a creditului, plata dobânzilor şi a altor costuri.

În continuare, a detaliat contraprestaţiile efectuate de bancă pentru perceperea comisionului de administrare şi a afirmat că este lipsită de temei imputarea obligaţiei de menţionare a definiţiei comisionului în contract.

Conchizând, a arătat că, în condiţiile intrării în autoritate de lucru judecat a nulităţii actului adiţional de aliniere, comisionul de administrare a fost perceput exclusiv în baza art. 9 lit. c) din contractul de credit. Mai mult, actul adiţional de aliniere fusese denunţat de părţile adverse prin adresa din 22.02.2011.

La 30.03.2021, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii recursului pârâtei şi a inadmisibilităţii motivelor de recurs prevăzute la pct. 3.1, 3.2 şi 3.3 care vizează alte chestiuni decât analiza comisioanelor de acordare şi de administrare, întrucât sunt depăşite limitele stabilite prin decizia de casare pentru rejudecarea apelurilor; au mai invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate art. 488 C. proc. civ.

În temeiul art. 491 C. proc. civ., reclamanţii au formulat recurs incident, solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit.

În motivare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 3 din O.G. nr. 21/1992.

Sub acest aspect, au arătat că în ce priveşte comisionul de acordare, instanţa de apel, în rejudecare, ar fi trebuit să analizeze toate elementele specifice stabilite prin decizia preliminară din cauza C-621/17 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Or, instanţa de apel, deşi a făcut trimitere la această decizie, nu a efectuat o verificare a acestor aspecte şi nici nu a motivat hotărârea, în raport cu apărările pe care le-au dezvoltat prin concluziile scrise depuse la 24.07.2020.

În continuare, au arătat că natura serviciilor furnizate nu poate fi înţeleasă sau dedusă din contract, iar clauza privind comisionul de acordare credit este ambiguă, întrucât nu se explică clar şi complet pentru ce anume se datorează şi care sunt cheltuielile băncii pentru justificarea perceperii lui. Aşadar, nu se poate considera că face parte din cheltuielile aferente documentaţiei de credit, nici datorită denumirii şi nici a naturii lor.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, în raport cu scopul declarat al acestui comision, s-ar deduce că există o cheltuială a băncii, aferentă întocmirii şi analizării documentaţiei de credit, reprezentând contravaloarea unui serviciu prestat de bancă. Or, această interpretare nu poate fi primită în condiţiile în care, în calitatea lor de clienţi, au achitat mai multe taxe de analiză, de evaluare a imobilelor aduse în garanţie, taxe notariale şi pentru instituirea ipotecii, poliţe de asigurare, context în care au prezentat toate documentele solicitate de bancă, exclusiv pe cheltuiala lor.

Au mai relevat că, în realitate, există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care le plăteşte consumatorul, generându-se astfel un dezechilibru contractual în defavoarea reclamanţilor. Pe de altă parte, nici modalitatea de determinare a cuantumului acestuia nu are legătură cu scopul său declarat "de acordare", procentul aplicându-se la valoarea creditului, ca procent din suma împrumutată, neputându-se astfel aprecia cu privire la justeţea cuantumului şi a legalităţii, în raport cu serviciile pretins a fi prestate.

În continuare, au afirmat că sunt incidente prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, potrivit cărora în sarcina împrumutatului nu pot fi puse decât cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit, constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente. Or, aceste cheltuieli fiind deja suportate de către împrumutaţi, este evidentă nelegalitatea perceperii comisionului de acordare credit, stabilit unilateral de către bancă, fără o justificare obiectivă, în cuantum de 1,8 % din valoarea creditului.

Conchizând, au arătat că recurenta-pârâtă, în calitate de furnizor de servicii, este cea care impune condiţiile de creditare şi pe baza documentaţiei procurate de împrumutaţi procedează la verificarea acestora, activitate care nu poate să genereze un cost atât de mare. Astfel, reiese că dezechilibrul contractual în detrimentul consumatorului este evident, recurenţii-reclamanţi fiind puşi în situaţia de a plăti un cost exagerat, fără a exista o justificare clară în contract.

În drept, au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 08.06.2022, au fost respinse cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenta-pârâtă, excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului principal; au fost admise în principiu recursurile şi stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum s-a reţinut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din contractul de credit nr. x/25.10.2007, în temeiul căruia recurenta-pârâtă s-a obligat să acorde recurenţilor-reclamanţi un împrumut de 193.500 euro pentru acoperirea unor nevoi personale.

Pentru creditul acordat, recurenţii-reclamanţi s-au obligat să plătească recurentei-pârâte o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare şi o dobândă de referinţă variabilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, recurenta-pârâtă putând modifica, potrivit art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale şi art. 5.2 teza finală din contract, valoarea acesteia în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acesteia, urmând să se aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii; în cazul creditelor restante, dobânda majorată calculându-se conform art. 8 din contract.

Conform art. 9 lit. b) din contract, banca percepe un comision de acordare credit de 1,80% flat, iar în baza lit. c) de la acelaşi articol, percepe un comision de administrare de 96,75 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat.

Ulterior, prin actul adiţional din 20.09.2010, la art. 1 şi art. 7 lit. a) a fost modificată dobânda variabilă, iar în cazul comisionului lunar de administrare credit a fost menţionată aceeaşi valoare, de 96,75 euro.

Apreciind că inserarea prevederilor contractuale sus-enunţate s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, recurenţii-reclamanţi au iniţiat prezentul demers judiciar, solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al acestora, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor, la care se va adăuga dobânda legală.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 teza finală şi art. 9 lit. b) din contract, art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale, art. 1 şi art. 7 lit. a) din actul adiţional din 20.09.2010 şi a obligat pârâtele să restituie dobânda excedentară şi sumele achitate cu titlu de comision de acordare credit, respingând în rest acţiunea.

Sentinţa astfel pronunţată a fost schimbată în parte, în rejudecarea apelurilor, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, constatării caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de administrare şi obligarea apelantei-pârâte la plata către reclamanţi a sumelor achitate cu acest titlu, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plăţii fiecărei sume şi până la plata efectivă a debitului; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, prin decizia care formează obiect al recursurilor de faţă.

Prin recursul principal declarat, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea hotărârii recurate, cu privire la dispoziţia dată asupra clauzei privind comisionul de administrare, în sensul constatării caracterului abuziv al acesteia.

Subsumat primului motiv de recurs, susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., reţinând, contrar considerentelor sentinţei apelate, că prima instanţă ar fi constatat caracterul abuziv al art. 7 lit. a) din actul adiţional, conform Legii nr. 193/2000, în condiţiile în care, în realitate, a fost constatată nulitatea absolută, în temeiul art. 948 pct. 2 C. civ., faţă de lipsa consimţământului reclamanţilor.

În subsecvenţa acestei critici, mai susţine că instanţa de apel a menţinut dispoziţia de constatare a nulităţii unei clauze contractuale, în baza unor prevederi legale care nu au fost invocate de reclamanţi şi că nu a fost pus în discuţia părţilor temeiul de drept în baza căruia a fost anulat art. 7 lit. a) din actul adiţional, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi al contradictorialităţii, reglementate de art. 9 şi art. 14 C. proc. civ.

Analiza deciziei recurate relevă că, la examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, instanţa de apel a pornit de la împrejurarea că acesta a fost inserat în contractul de credit la art. 9 lit. c) la o valoare de 96,75 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat şi că, ulterior, a fost modificat prin art. 7 lit. a) din actul adiţional din 20.09.2010, stabilindu-se perceperea lui în acelaşi cuantum.

Notând că dispoziţia dată asupra art. 7 lit. a) din actul adiţional a intrat în puterea lucrului judecat, aspect reţinut şi prin decizia de casare, instanţa de apel a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, doar în ceea ce priveşte clauza de la art. 9 lit. c) din contract.

Chestiunea aflată la baza dispoziţiei de anulare a actului adiţional din 20.09.2010 şi, implicit, a art. 7 lit. a), dezlegată de prima instanţă, expusă diferit în cuprinsul hotărârii recurate, în sensul că s-ar fi produs urmare a incidenţei dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000, nu are aptitudinea de a conduce la casarea deciziei recurate, din această perspectivă.

Astfel, deşi temeiul de drept reţinut pentru constatarea nulităţii absolute a actului adiţional este reprezentat de art. 948 pct. 2 C. civ., nulitatea invocată de recurenta-pârâtă în condiţiile art. 175 C. proc. civ. este condiţionată de o vătămare care trebuie demonstrată de partea care o invocă, în măsura în care, în acest caz, vătămarea nu este prezumată.

Or, o vătămare nu există în acest caz, deoarece instanţa de apel doar a făcut o constatare a faptului că nu se mai impunea şi analizarea art. 7 lit. a) din actul adiţional, pornind de la premisa reţinerii puterii de lucru judecat în ce priveşte nulitatea absolută a actului adiţional din 20.09.2010, chestiune ce nu necesita o eventuală punere în dezbatere, cum greşit se afirmă.

De aceea, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Argumentele referitoare la încălcarea prevederilor art. 22 şi art. 476 C. proc. civ., prin care se invocă neluarea în considerare a unor menţiuni din cuprinsul acordului încheiat între părţi, prin care acestea au stabilit să nu iniţieze niciun litigiu sau procedură administrativă/judiciară şi buna-voinţă a recurentei-pârâte în relaţia cu reclamanţii în procedura purtată în baza Legii nr. 77/2016, şi, implicit, o lipsă a motivării hotărârii recurate sub acest aspect, cu nesocotirea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., excedează controlului de legalitate.

Aceasta, întrucât prin reluarea argumentelor deja cenzurate în primul ciclu procesual, recurenta, sub aparenţa incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea hotărârii în ceea ce priveşte dispoziţia dată asupra clauzei privind comisionul de administrare, prin care s-a constatat caracterul abuziv al acesteia, susţinând că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi că există o contradicţie vădită între hotărârea recurată şi decizia preliminară din cauza C-621/17, urmare a interpretării nelegale a celor reţinute în decizia preliminară.

Examinarea deciziei recurate relevă că, la examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, în rejudecare, instanţa de apel a apreciat că aceasta nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, întrucât în cuprinsul contractului nu se arată ce reprezintă acest comision şi nici serviciul prestat de bancă pentru perceperea lui, că nu este suficientă interpretarea gramaticală a sintagmei "administrare" pentru a defini activitatea prestată şi că există o suprapunere între comisioanele de acordare şi administrare credit. Totodată, a mai apreciat că valoarea comisionului este disproporţionată, în raport cu suma împrumutată, şi că anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, legislaţia nu prevedea perceperea lui. Toate aceste aspecte au condus instanţa de apel la concluzia că în cauză recurenţilor-reclamanţi le-a fost creat un dezechilibru semnificativ.

În acord cu recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a efectuat o analiză a clauzei privind comisionul de administrare, cu nerespectarea deciziei preliminare dată în cauza C-621/17 şi a dispoziţiilor instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Sub un prim aspect, instanţa supremă notează că, în primul ciclu procesual, a fost pronunţată o decizie de casare, nr. 1935/29.10.2019, pentru considerente privind modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit şi efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), în cuprinsul căreia se subliniază că nu este necesară detalierea tuturor serviciilor furnizate de bancă în schimbul sumelor de bani percepute cu titlu de comision de administrare sau acordare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisioanelor de administrare şi procesare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Aşadar, chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil a fost clarificată prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17.

Dezechilibrul juridic, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

Totodată, dezechilibrul semnificativ prevăzut de art. 4 din Legea nr. 193/2000, ca şi condiţie a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, este unul juridic, şi nu economic, organele judiciare având atribuţia de a analiza în ce măsură perceperea unui astfel de comision este sau nu interzisă de lege, neputând face aprecieri cu privire la cuantumul unor astfel de comisioane. Acestea sunt elemente de oportunitate, lăsate la aprecierea agenţilor economici şi care reglează piaţa sub aspectul ofertei de produse şi servicii, contribuind la libera concurenţă. Instanţa nu poate stabili astfel nivelul costurilor practicate de un profesionist şi nici nu poate aprecia, în cadrul prevăzut de Legea nr. 193/2000, cu privire la proporţionalitatea dintre serviciile prestate şi costurile acestor servicii.

De altfel, instanţa de apel avea şi obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision.

Astfel, întrucât instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare a creditului, realizând o analiză formală a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentei-pârâte sub acest aspect.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea şi aplicarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care trebuie să le analizeze în aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, instanţa de apel va reanaliza şi solicitările reclamanţilor de restituire a sumelor achitate cu acest titlu.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că sunt fondate criticile recurentei-pârâte, în limitele descrise de prezenta decizie, motiv pentru care va admite recursul pârâtei, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Examinând recursul incident al reclamanţilor, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi critică legalitatea deciziei atacate în ceea ce priveşte dispoziţia dată de instanţa de prim control judiciar asupra clauzei privind comisionul de acordare credit, susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 3 din O.G. nr. 21/1992.

În subsecvenţa acestei critici, recurenţii-reclamanţi au afirmat că instanţa de apel nu a efectuat o analiză în acord cu elementele specifice stabilite prin decizia preliminară din cauza C-621/17 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi nici nu a motivat hotărârea, în raport cu argumentele lor prezentate prin concluziile scrise.

Au mai relevat că este ambiguă clauza privind comisionul de acordare şi că există o suprapunere între diferitele costuri/servicii pe care le achită consumatorul, generând un dezechilibru contractual în defavoarea lor. Totodată, mai invocă nelegalitatea perceperii comisionul de acordare, din perspectiva art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Raportând criticile recurenţilor-reclamanţi la considerentele instanţei de apel, instanţa supremă reţine că aceştia nu formulează nicio critică care să vizeze în concret elementele avute în vedere de instanţa de apel la analiza caracterului abuziv al acestei clauze, ci au reluat într-o manieră identică argumentele prezentate în faţa instanţei de apel, fără a indica în ce constă greşeala instanţei de judecată din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale pretins încălcate.

Înalta Curte notează că, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare de credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei privind comisionul de acordare, inserate la art. 9 lit. b) din contract, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de apel a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, reţinând că această clauză referitoare la comisionul de acordare stabileşte în mod neîndoielnic scopul perceperii comisionului – acordarea creditului –, cuantumul acestuia, metoda de calcul şi data de exigibilitate, fiind evidentă funcţionarea concretă a mecanismului.

Instanţa de prim control judiciar, în raport cu legislaţia incidentă şi cu probatoriul administrat în cauză, şi, totodată, în acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza C-621/17, a statuat în mod just că recurenţii-reclamanţi au putut să prevadă la încheierea contractului de credit care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare de 1,8% din valoarea totală a creditului de 193.500 euro, plătibil o singură dată, la încheierea contractului, întrucât metoda de calcul şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar în cuprinsul contractului.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.

Mai mult, susţinerile părţilor privind lipsa serviciilor prestate de către bancă pentru perceperea comisionului de acordare scapă cenzurii instanţei de recurs, având în vedere că prin acestea se tinde la o reevaluare a probatoriului administrat în cauză, aspect care excedează limitele controlului de legalitate ce poate fi realizat în această etapă procesuală.

Prin urmare, argumentele părţilor nu reprezintă în realitate critici concrete de nelegalitate, ci vădesc nemulţumirea părţii faţă de soluţia instanţei de apel dată în privinţa comisionului de acordare.

Pentru considerentele ce preced, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, iar în considerarea art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul incident formulat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 182/24.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului incident formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 206/20.06.2017, pronunţată de Tribunalul Suceava – secţia a II-a Civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2022.