Enforcement of Participation Agreement Obligations and Admissibility of Legal Compensation as Procedural Defense Against Unpaid Construction Works

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, sub numărul x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 843.229,53 RON, reprezentând contravaloare lucrări şi de 348.577 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate la debitul principal, de la data împlinirii termenului de plată până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, aferente debitului principal, conform ratei dobânzii penalizatoare datorate între profesionişti, plus 3 puncte procentuale, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a debitului datorat.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350 şi art. 1548 C. civ.

La termenul de judecată din data de 26.06.2017, tribunalul a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, respingând proba cu expertiza contabilă, solicitată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 2097 din 27.07.2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 843.229,53 RON, reprezentând despăgubiri contractuale, precum şi suma de 348.577 RON, reprezentând penalităţi contractuale aferente debitului principal, calculate de la data de 01.10.2013 până la data de 25.11.2016, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, în continuare, calculată la debitul principal, conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13 din 2001, plus trei puncte procentuale, până la achitarea efectivă a debitului.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 26.06.2017 a declarat apel C. S.R.L., societate care a absorbit societatea pârâtă B. S.R.L., solicitând anularea sentinţei, respingerea excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată a altei persoane şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Prin decizia civilă nr. 2097/A din 24.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 26.06.2017, şi, totodată, a fost admis apelul formulat împotriva sentinţei atacate, a fost anulată aceasta şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

3. Împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din 26.06.2017 pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată a altei persoane.

Prin decizia civilă nr. 551 din 05.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţia a II-a Civilă a respins recursul, ca nefondat.

4. Prin sentinţa civilă nr. 607 din 22.02.2021, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în rejudecare, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantă, fiind obligată pârâta la plata sumei în cuantum de 322.605 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi a fost respinsă cererea reclamantei, privind obligarea pârâtei la plata diferenţei în cuantum de 520.624,53 RON, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei penalităţi contractuale, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13 din 2001, plus trei puncte procentuale, aferente debitului principal în cuantum de 322.605 RON, calculate de la data de 01.10.2013 până la data achitării efective a debitului, precum şi la plata sumei în cuantum de 2.924 RON, constând în onorariu avocaţial, cu titlu de cheltuieli de judecată proporţionale pretenţiilor admise.

5. Împotriva acestei decizii a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator special D. şi administrator judiciar C.I.I. E., prin care a solicitat admiterea căii de atac şi în rejudecarea cauzei, schimbarea parţială a hotărârii apelate, în sensul obligării intimatei la plata sumei neacordate de prima instanţă în cuantum de 423.997,93 RON cu titlu de reţineri garanţie, al constatării faptului că suma de 96.626,61 RON, pretinsă de intimată, nu poate fi compensată, şi acordării penalităţilor contractuale aferente întregului debit principal, calculate de la data de 01.10.2013 până la data achitării efective a debitului. Totodată, reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva aceleiaşi decizii a formulat apel şi pârâta C. S.R.L., prin care a solicitat anularea parţială a hotărârii atacate în ceea ce priveşte suma de 322.605 RON şi, în rejudecare, respingerea cererii în integralitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1784 din 22.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, au fost respinse apelurile ca nefondate.

6. Împotriva acestei decizii, la 7 decembrie 2021, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special D. şi administrator judiciar C.I.I. E., a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de reclamantă.

În ceea ce priveşte suma de 96.626 RON, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut intervenţia compensaţiei legale. În acest sens, recurenta-reclamanta precizează că instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 205 şi 209 C. proc. civ., întrucât compensarea datoriilor reciproce nu poate fi invocată prin întâmpinare, cu excepţia situaţiei în care creanţa invocată a fost validată judiciar.

Referitor la suma de 19.645 RON recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a respectat termenii instrucţionării de plată privind sumele cuvenite acesteia şi procedând astfel, a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ.

Împotriva aceleiaşi decizii, la 8 decembrie 2021, pârâta F. S.R.L.(fostă C. S.R.L.) a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce priveşte apelul formulat de aceasta.

Recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., întrucât reclamantei îi incumbă sarcina probei cu privire la toate sumele pretinse. Recurenta-pârâtă a refuzat la plată restul din sumele facturate reprezentând cheltuieli de management întrucât nu sunt datorate, fiind efectuate de aceasta.

Potrivit recurentei-pârâte hotărârea recurată nu este motivată, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că nemotivarea hotărârii priveşte apărările acesteia referitoare la faptul că suma solicitată este nedatorată, a fost contestată imediat ce reclamanta a emis facturile şi le-a transmis împreună cu instrucţionări de plată.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.. Potrivit acesteia s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin decizia nr. 240 din 11.05.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în primul ciclu procesual, privind contestarea sumei solicitate de reclamantă.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1617 alin. (1) şi art. 2538 C. civ., întrucât datoriile supuse compensării nu sunt certe, nefiind recunoscute de recurenta-pârâtă decât în parte. Prin urmare, înainte de a analiza compensaţia, instanţa trebuia să verifice dacă ambele creanţe sunt certe.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 277 alin. (2) C. proc. civ., întrucât factura fiscală nu a fost emisă ca urmare a unor comenzi ale acesteia, iar recurenta reclamantă nu a dovedit contrariul. Susţine recurenta-pârâtă faptul că sumele solicitate de recurenta-reclamantă reprezentând cheltuieli de management ar fi trebuit însoţite de dovezi privind cheltuielile efectuate.

Mai susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1953 C. civ. referitor la raportul juridic dedus judecăţii, întrucât facturile emise privind cheltuielile rezultate din asociere au natura unor deconturi, fără a reprezenta titluri executorii, astfel cum a apreciat instanţa cu aplicarea greşită a art. 1617 C. civ. şi art. 277 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond a făcut o analiză logico-deductivă pe baza prezumţiilor simple, concluzionând că facturile emise de reclamantă sunt acceptate la plată de către pârâtă, doar pentru că aceasta a invocat compensarea, fără a administra şi alte probe.

La 18 februarie 2022 recurenta-pârâtă F. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamantă, prin care a invocat nulitatea acestuia pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond respingerea acestuia.

Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâte şi înregistrată la 25.02.2022, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 24.03.2022 recurenta-pârâtă F. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea reclamantei, prin care a reiterat motivele din recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 aprilie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 03.05.2022 recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului formulat de aceasta, prin care a solicita respingerea excepţiei nulităţii recursului invocată de recurenta-pârâtă.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, s-a respins excepţia nulităţii recursului reclamantei, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamante şi s-a acordat termen de judecată în şedinţa publică din 4 octombrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

I. Recurenta-pârâtă invocă motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu i-a analizat, prin hotărârea recurată, toate criticile formulate prin calea de atac devolutivă şi nici nu a reanalizat probele dosarului, fiind încălcate principiile procesului echitabil, în privinţa egalităţii de tratament a părţilor.

Cu alte cuvinte, se susţine nelegalitatea deciziei recurate, întrucât din motivarea hotărârii nu rezultă că i s-a recunoscut recurentei-pârâte vocaţia la aceleaşi drepturi ca ale reclamantei, prin analiza cuprinzătoare a apărărilor formulate privind fondul cauzei, pe care i le conferea poziţia procesuală de titulară a căii de atac împotriva sentinţei de admitere a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că, prioritar, se impune observarea cadrului judecăţii, care a fost stabilit definitiv prin decizia nr. 2097/A din 24 octombrie 2018, pronunţată în primul ciclu procesual. Prin această hotărâre, instanţa de apel a stabilit că instanţei fondului îi revenea obligaţia procesuală de a analiza atât afirmaţiile reclamantei în privinţa existenţei creanţei, a izvorului şi a cuantumului acesteia, cât şi apărările pârâtei vizând caracterul nedatorat al sumelor pretinse de reclamantă.

De asemenea, instanţa fondului urma să analizeze şi compensaţia invocată de pârâtă a cărei natură juridică legală ori convenţională urma a se stabili în urma unor precizări suplimentare, în legătură cu creanţele reciproce ale părţilor rezultate din convenţia de asociere în participaţie dedusă judecăţii prin acţiunea introductivă.

Prin sentinţa pronunţată în rejudecare, instanţa fondului a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 322.605 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate cu dobânda legală penalizatoare.

Pârâta, prin cererea de apel, a contestat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, susţinând că nu au fost dovedite pretenţiile reclamantei, acceptarea facturilor neputând avea valoarea juridică a unei acceptări la plată a debitului, ci constituind, în contextul raporturilor juridice dintre părţi, doar o atribuţie contractuală, în vederea înlesnirii derulării contractului subsecvent de antrepriză, încheiat cu beneficiarul lucrărilor.

Totodată, pârâta a invocat şi neîndeplinirea propriilor obligaţii ale reclamantei, care îi reveneau în cadrul convenţiei de asociere încheiate de părţile în litigiu şi care, în virtutea solidarităţii contractuale a partenerilor din asociere în raporturile cu beneficiarul final al lucrărilor contractate, au fost preluate, în aceste condiţii, de societatea pârâtă, înregistrându-se, astfel, în contul acesteia o daună, motiv pentru care a procedat la reţinerea sumelor pretinse de reclamantă prin acţiune.

În acest sens, pârâta se prevalează de clauzele de la art. 5.15 şi art. 5.16 lit. a) din acordul de asociere privind recuperarea daunelor din celelalte drepturi de încasat de la partea contractuală aflată în culpă, în virtutea dreptului de compensare convenit de părţi prin acelaşi contract.

Instanţa de apel sesizată de pârâtă avea obligaţia de a verifica, prin considerentele hotărârii pronunţate, situaţia de fapt şi de a examina criticile pârâtei, în sensul de a formula o opinie argumentată şi de a-şi expune raţionamentele logico-juridice care au servit ca fundament al soluţiei de respingere a apelului.

Contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea deciziei atacate cu recurs, în ce priveşte apelul societăţii pârâte nu conţine nicio analiză proprie a instanţei de control judiciar devolutiv asupra raporturilor juridice stabilite între părţile contractante, a modului de executare a obligaţiilor asumate, astfel cum au fost configurate prin clauzele agreate de părţi în temeiul art. 1270 şi art. 1949 C. civ., precum şi a condiţiilor răspunderii contractuale, inclusiv asupra posibilităţii compensării creanţelor rezultate din executarea asocierii în participaţiune.

Astfel, confirmarea absolut formală a considerentelor din sentinţa pronunţată de tribunal nu poate substitui analiza proprie rolului legal care revine instanţei de apel, potrivit art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., criticile recurentei fiind fondate.

De asemenea, în mod greşit instanţa de apel confirmă, prin decizia atacată, raţionamentul instanţei fondului şi îşi întemeiază soluţia pe recunoaşterea de către pârâtă a creanţei reclamantei, dedusă din invocarea apărărilor subsidiare privind incidenţa compensaţiei, mijloc de stingere a obligaţiilor reciproce între părţi, contrazicând considerentele deciziei nr. 2097/A din 24 octombrie 2018, de care instanţa de apel era ţinută, în temeiul art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

Prin această hotărâre, efectuându-se o paralelă între situaţia părţilor litigante şi cea dedusă într-o altă cauză, în legătură cu poziţia procesuală exprimată în aceeaşi modalitate şi în cauza pendinte, s-a reţinut că între părţile convenţiei de asociere s-au desfăşurat raporturi juridice complexe, în care s-au născut obligaţii reciproce de plată, poziţia procesuală a pârâtei fiind lipsită de echivoc, în sensul că reclamanta este cea care datorează sume de bani în temeiul convenţiei părţilor şi nu pârâta, în urma compensaţiei, ceea ce echivalează unei mărturisiri complexe, deci nu constituie o recunoaştere, ci, dimpotrivă, negarea de către pârâtă a pretenţiilor reclamantei, ceea ce impune, în mod necesar, cercetarea apărărilor în fond ale acesteia.

În acest sens, potrivit art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., dezlegarea instanţei de apel era obligatorie pentru judecătorii fondului, fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a ignorat efectele pe care le produc automat dezlegările jurisdicţionale în interiorul aceluiaşi proces, statuările definitive impunându-se, deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, ce nu pot trece peste efectele judecăţii anterioare, de tranşare asupra unui aspect al litigiului.

Prin urmare, pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. se impune admiterea recursului pârâtei şi casarea deciziei recurate, nemaifiind utilă cercetarea celorlalte motive de recurs.

II. Recursul reclamantei este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recalificare efectuată din oficiu, invocându-se omisiunea instanţei de apel de a reanaliza una dintre componentele debitului pretins pârâtei şi respins de prima instanţă, la care reclamanta a făcut referire în cuprinsul apelului său, respectiv suma de 19.645,9 RON.

Înalta Curte formulează observaţia că instanţa de apel a analizat criticile privind acest debit inclus în suma de 44.335,06 RON, în legătură cu care s-a reţinut că era datorată unei societăţi subcontractante. Motivul de apel a fost respins ca nefondat, întrucât reclamanta nu a putut susţine şi nici demonstra pe calea cărei instituţii juridice solicită pârâtei sume care, potrivit convenţiei părţilor, sunt datorate societăţilor subcontractante.

Prin urmare, aceste critici circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate, nefiind cazul unei motivări incomplete a soluţiei privind apelul reclamantei.

Recurenta invocă şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a art. 205 şi 209 C. proc. civ. privind întâmpinarea şi cererea reconvenţională, în legătură cu compensaţia invocată de pârâtă.

Deşi compensaţia este o instituţie de drept substanţial care conferă efectul pozitiv al executării obligaţiei şi, astfel, satisfacerea creditorului, excluderea acesteia a fost susţinută de recurentă prin argumente legate doar de nesocotirea normelor de drept procesual privind invocarea acesteia.

Astfel, criticile recurentei vizează validarea creanţei pârâtei în cuantum de 96.626,61 RON în baza unei simple întâmpinări, care, în opinia recurentei, nu poate constitui un vector judiciar adecvat.

Înalta Curte reţine, cu privire la creanţa de 96.626,61 RON, că instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a constatat îndeplinite condiţiile compensaţiei legale, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 şi art. 1617 din C. civ., norme incidente în legătură cu care nu sunt formulate critici de nelegalitate.

În limita criticilor formulate, Înalta Curte reţine că Legea nr. 85/2014, prin art. 90 reglementează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, compensaţia legală operând de drept în temeiul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor sau o hotărâre judecătorească, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, compensaţia legală putând fi invocată ca apărare prin întâmpinare.

Compensaţia presupune stingerea obligaţiilor între două părţi care sunt, în acelaşi timp, debitor şi creditor al celeilalte. În speţă, certitudinea creanţei pârâtei a fost reţinută de instanţele fondului ca rezultând din necontestarea existenţei ori cuantumului de către reclamantă.

Astfel, chemată să se pronunţe asupra compensaţiei legale, instanţa doar constată îndeplinirea efectelor acesteia la o dată anterioară, sub acest aspect hotărârea având efect declarativ. Compensaţia legală stinge obligaţii reciproce în mod retroactiv, de la data la care condiţiile sale au fost îndeplinite şi anume, creanţele au fost certe, lichide şi exigibile.

Din punct de vedere procedural, cel care invocă stingerea obligaţiei prin compensaţia legală formulează doar o apărare de fond.

Având în vedere că, urmare a admiterii recursului pârâtei se va reanaliza apelul acesteia privind creanţa reclamantei de 322.605 RON şi accesoriile creanţei, se impune şi admiterea recursului reclamantei prin care se contestă incidenţa compensării legale cu suma de 96.626,61 RON pretinsă de pârâtă.

Astfel, Înalta Curte constată că se impune rejudecarea ambelor căi de atac devolutive, întrucât rolul compensaţiei este strâns legat de efectul extinctiv, dublu şi automat al acesteia, în sensul că partea în contra căreia este invocată compensaţia (în speţă recurenta-reclamantă) îşi vede propria datorie stinsă în mod automat la cererea pârâtei-creditoare care se prevalează de compensaţie.

Astfel, pentru considerentele expuse, recursurile declarate de pârâtă şi reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1784 din 22 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, vor fi admise şi în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelurilor, urmând a se avea în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi a se analiza şi cererile formulate privind cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L., prin administrator special D. şi administrator judiciar C.I.I. E., şi pârâta F. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 1784 din 22 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 octombrie 2022.