Effect of international litigation suspension on appeal preclusion: fault assessment and procedural fault in resuming civil proceedings

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea formulată la data de 11.01.2016, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, sub nr. x/2016, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pârâţii C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Romania, D., E. şi F. şi G., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul mandatului avocaţial încheiat prin mandatar legal C. S.A., pe seama G., prin intermediul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, să constate dreptul reclamantelor la suma de 1.220.497,09 RON, cu titlu de onorariu avocaţial fix, parţial, şi onorariu de succes, parţial (cuantumul total agreat al acestora fiind de 472.595,74 RON pentru onorariu avocat fix şi de 886.364,89 RON pentru onorariu de avocat de succes) şi să oblige pârâţii C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Romania şi G., în solidar, la plata sumei de 138.595,74 RON, reprezentând diferenţa de onorariu.

În subsidiar, reclamantele au solicitat, în temeiul îmbogăţirii fără justă valoare, să se constate dreptul acestora la suma de 1.220.497,09 RON, cu titlu de onorariu de avocat fix parţial şi onorariu de succes parţial şi să oblige pârâţii la plata diferenţei de onorariu, respectiv a sumei de 138.595,74 RON, cu titlu de onorariu de avocat fix parţial şi onorariu de succes parţial.

În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 969 alin. (2), art. 1532 şi urm. din C. civ. de la 1864, principiului îmbogăţirii fără justa cauza, prevedere actual reglementată de art. 1345 C. civ., Acordul Multilateral între birourile naţionale, ale Asigurătorilor din Statele Membre ale Spaţiului Economic European, Regulamentul General al Consiliului Birourilor, Regulamentul (CE) NR. 593/2008 al Parlamentului European si al Consiliului din 17 iunie 2008 (Roma I), Regulamentul (CE) NR. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II), art. 1.071, art. 1080 C. proc. civ., Statutul Profesiei de Avocat şi Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat.

Prin încheierea din 18.01.2016 instanţa a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 200 alin. (2) raportat la art. 136 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată la 28.01.2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin încheierea din 7 iulie 2016, instanţa a respins excepţiile inadmisibilităţii capătului I din petitul I şi petitul II din cererea de chemare în judecată şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 21.09.2016 instanţa în temeiul art. 396 alin. (2) şi art. 394 alin. (2) C. proc. civ. s-a dispus amânarea pronunţării la 5 octombrie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 6001 din 05.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, instanţa a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 21.09.2016, reclamantele au formulat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi, în rejudecarea cauzei, schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Totodată, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii din 07 iulie 2016 pârâţii C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Romania şi G. au declarat apel incident.

Prin încheierea din 25.06.2020, s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, până la soluţionarea definitivă a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Curţii de Apel din Milano.

La data de 14.06.2021, reclamantele au depus la dosar o cerere de repunere pe rol a cauzei, iar la termenul de judecată din 30.09.2021, pârâta C. S.A. a invocat excepţia perimării, dispunându-se amânarea cauzei pentru ca apelantele-reclamante să depună înscrisuri suplimentare şi să-şi pregătească apărări corespunzătoare privind această excepţie.

Prin decizia civilă nr. 1702/A/2021 din 28.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia perimării şi s-au constatat perimate apelurile formulate.

3. Împotriva acestei decizii, la 1 noiembrie 2021, reclamantele A. şi B. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurentele au relevat încălcarea de către instanţa de apel a dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituţia României prin respingerea cererii de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a reprezentantului convenţional al apelantelor-reclamante şi a principiului contradictorialităţii întrucât nu au avut posibilitatea de a pune concluzii pe excepţia perimării.

Potrivit recurentelor instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 416 C. proc. civ., întrucât în cauză nu este fondată excepţia perimării, suspendarea cauzei fiind dispusă din oficiu în temeiul dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, ca urmare a hotărârii ce urma a fi pronunţată de Curtea de Apel din Milano în dosarul nr. x/2019.

În continuare, recurentele menţionează că, în contextul aplicării suspendării facultative, instanţei de apel îi revenea obligaţia de a verifica măsura în care lăsarea în nelucrare a cauzei este urmarea culpei părţilor, respectiv a A. şi a reclamantei, în caz contrar nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 416 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs suplimentare, depuse la 6 decembrie 2022, recurentele susţin că în ceea ce priveşte excepţia perimării, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că este imputabilă acestora necomunicarea în timp util a deciziei Curţii de Apel din Milano.

În continuare, recurentele apreciază că având în vedere specificul comunicării electronice, care necesită, de asemenea, confirmarea de primire, pentru a opera valabil comunicarea actelor de procedură, lăsarea în nelucrare a procesului nu este consecinţa culpei A., nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 416 C. proc. civ., pentru a opera sancţiunea perimării.

La 6 ianuarie 2022 intimata C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin întâmpinarea depusă la 10 ianuarie 2022, intimata G. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 7 februarie 2022 recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimate, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acestora.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamante şi s-a acordat termen de judecată în şedinţa publică din 4 octombrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Recurentele-reclamante critică decizia pronunţată de instanţa de apel, prin care s-a constatat perimarea apelului principal declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 6001 din 5 octombrie 2016 şi a încheierii din 21 septembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

În ce priveşte cadrul judecăţii în recurs, Înalta Curte formulează observaţia că prin aceeaşi decizie recurată s-a constatat şi perimarea apelurilor incidente declarate de pârâte, soluţie care nu a fost recurată de acestea.

Recursul reclamantelor este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurentele au invocat, în cadrul acestui motiv de recurs, încălcarea de către instanţa de apel a dreptului la apărare în dezbaterea în condiţii de oralitate şi contradictorialitate a excepţiei de perimare şi a apărărilor privind modalitatea de comunicare a actelor de procedură de către instanţele italiene părţilor din procesul respectiv, care nu coincid decât parţial cu părţile din litigiul pendinte.

De asemenea, s-a invocat greşita aplicare a art. 416 C. proc. civ., privind perimarea apelului, avându-se în vedere temeiul suspendării judecării cauzei, respectiv dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, precum şi lipsa analizei corespunzătoare a culpei procesuale pentru lăsarea în nelucrare a cauzei.

Înalta Curte reţine că la termenul din 28 octombrie 2021, când s-a pronunţat hotărârea atacată, cererea apelantei-reclamante B. – titular al căii de atac alături de societatea de avocatură reprezentată – de amânare a judecării cauzei, motivată de problemele de sănătate, urmare a infectării cu virusul SARS-COV-2, a fost respinsă, deşi părţile prezente nu s-au opus la acordarea unui nou termen de judecată, instanţa de apel apreciind că actele medicale depuse la dosar nu probau o imposibilitate obiectivă de prezentare la termenul de judecată respectiv.

Înalta Curte reţine că instanţa sesizată nu este, într-adevăr, obligată să admită cererea pentru lipsă de apărare, având dreptul de a aprecia asupra temeiniciei motivelor invocate, în condiţiile art. 222 C. proc. civ. şi de a respinge cererea dacă nu este întemeiată.

Cu toate acestea, dispoziţia instanţei nu se poate circumscrie unei puteri discreţionare, dreptul de apărare fiind garantat constituţional, instanţa având îndatorirea să asigure respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

La termenul anterior din 30 septembrie 2021, instanţa de apel îi pusese în vedere apelantei-reclamante obligaţia de a depune certificatul prevăzut de Regulamentul UE nr. 1215/2012, din care să rezulte când a rămas definitivă hotărârea în legătură cu care s-a dispus suspendarea, pentru a se putea aprecia asupra duratei suspendării cursului perimării, potrivit art. 418 C. proc. civ.

Instanţa de apel a admis excepţia perimării, reţinând nedovedirea apărărilor reclamantelor, fără a exista posibilitatea susţinerii acestora.

Înalta Curte reţine că reclamanta-recurentă a fost prejudiciată şi i s-a îngrădit dreptul de apărare prevăzut art. 13 C. proc. civ., întrucât cererea de acordare a unui alt termen de judecată nu a fost analizată şi în ce priveşte existenţa motivelor temeinice care nu erau imputabile părţii, determinate de restricţiile impuse de lege şi măsurile de carantinare ce au împiedicat îndeplinirea obligaţiilor impuse de instanţă la termenul de judecată anterior, în vederea soluţionării legale a excepţiei perimării.

Totodată, Înalta Curte, raportat la cursul judecăţii în apel, constată că în cauză nu s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 416 C. proc. civ., criticile recurentelor fiind întemeiate.

Suspendarea reprezintă un incident procedural survenit în cursul judecăţii şi are ca efect sistarea temporară a procedurii.

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., apelul se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.

Perimarea reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecata litigiului.

Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.

Pentru a interveni perimarea este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului este urmarea culpei părţii, ce nu a acţionat în acest scop, deşi exista posibilitatea să o facă, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel care a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 416 C. proc. civ. nu a respectat şi aplicat corect normele legale incidente în cauză şi, analizând suspendarea din perspectiva condiţiilor de intervenire a perimării, în mod nelegal a reţinut că termenul de perimare ar fi fost împlinit.

Suspendarea judecării apelului reclamantelor pusă în discuţia părţilor, din oficiu, de curtea de apel la termenul din 11 iunie 2020, s-a dispus prin încheierea de şedinţă din 25 iunie 2020, în temeiul art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, până la soluţionarea definitivă a litigiului ce forma obiectul dosarului nr. x/2019, pe rolul Curţii de Apel din Milano.

Instanţa de apel a motivat că dosarul nr. x/2019 fiind soluţionat definitiv de Curtea de Apel din Milano în data de 27 octombrie 2020, nu mai subzistau motivele de suspendare a judecăţii şi, prin urmare, a încetat şi suspendarea cursului perimării, astfel încât momentul de debut al termenului de perimare fiind 27 octombrie 2020, acesta s-a împlinit la 27 aprilie 2021 şi a operat de drept, cererea de repunere pe rol a cauzei formulate de reclamante după împlinirea termenului de perimare, respectiv din data de 11 iunie 2021 fiind lăsată nesoluţionată.

Înalta Curte subliniază că perimarea fiind o sancţiune procesuală care tinde să lipsească de efecte actul de procedură de sesizare a instanţei de control judiciar, din pricina conduitei procesuale lipsite de stăruinţă a părţii care a învestit instanţa, poate interveni doar în ipoteza în care partea se află într-o incontestabilă culpă procesuală.

Instanţa de apel s-a raportat exclusiv la regula că judecata se reia la momentul dispariţiei cauzei care a condus la suspendarea pricinii, încetarea cauzei de suspendare fiind necesar a fi semnalată instanţei, potrivit principiului disponibilităţii, prin cererea formulată de partea interesată.

Instanţa de apel stabilise însă anterior obligaţia de a îndeplini actul de procedură în vederea reluării judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 10 C. proc. civ., în anumite condiţii ce nu puteau fi în mod obiectiv îndeplinite odată cu pronunţarea hotărârii care a justificat suspendarea judecării cauzei.

Prin decizia recurată s-a stabilit în mod greşit că termenul de perimare curge de la data pronunţării deciziei instanţelor italiene (27 octombrie 2020), de când părţilor le revenea obligaţia de a cere repunerea pe rol sub sancţiunea perimării, ignorându-se încheierea de şedinţă a curţii de apel din 25 iunie 2020, prin care reluarea judecăţii după suspendare a fost condiţionată de îndeplinirea unor obligaţii procesuale şi anume, depunerea hotărârilor pronunţate de instanţele italiene în copie care să întrunească condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acestora, a unui certificat eliberat în conformitate cu art. 53 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, precum şi a traducerilor în limba română certificate de un traducător autorizat a acestor înscrisuri.

De asemenea, Înalta Curte reţine că după suspendarea judecării cauzei, termenul de perimare îşi reia cursul său firesc după încetarea suspendării şi curge împotriva părţii care ar fi trebuit să ceară repunerea pe rol, în măsura în care era în cunoştinţă de cauză şi în măsură să ceară redeschiderea judecăţii.

Deşi părţile litigante erau datoare să ţină sub observaţie procesul în legătură cu care s-a dispus suspendarea, în aprecierea culpei procesuale prezenta relevanţă lipsa unei identităţi a raporturilor juridice între părţile litigante, litispendenţa internaţională fiind parţială. Prin urmare, în mod greşit au fost înlăturate, fără a fi analizate prin hotărârea recurată, apărările reclamantelor privind exercitarea efectivă a dreptului de acces la actele dosarului, precum şi comunicarea hotărârii definitive pronunţate de instanţele italiene către părţi.

Totodată, eliberarea unui certificat european în temeiul art. 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 presupunea o procedură distinctă, ulterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti, de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se invocă, aspect cunoscut instanţei de apel care a dispus eliberarea unui asemenea certificat, cu privire la încheierea de suspendare a judecăţii din 14 septembrie 2017, prin încheierea de şedinţă din 7 iunie 2018.

Prin urmare, sesizată cu excepţia perimării, în aceste coordonate prestabilite în legătură cu cererea de repunere pe rol a cauzei, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice măsura în care era cazul unei lăsări a pricinii în nelucrare, în sensul unui rezultat exclusiv al dezinteresului manifest al reclamantelor care au declanşat procesul, prin ignorarea obligaţiilor procesuale trasate imperativ şi care le reveneau, în vederea asigurării finalizării judecăţii, obligaţii impuse şi prin încheierea de şedinţă anterioară, din 30 septembrie 2021, cu concluzia că nu era împlinit termenul de perimare.

Astfel, pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul va fi admis şi în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii apelului reclamantelor, urmând a fi analizate şi cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1702/A/2021 din 28 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 octombrie 2022.