Specific performance of railcar delivery obligation and priority of delivery over price payment in sinalagmatic contracts

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în data de 11.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. pentru ca aceasta să fie obligată să îşi execute obligaţia de a face constând în predarea prin punerea la dispoziţie a fierului vechi provenit din tăierea unui număr de 153 de vagoane şi să achite suma de 223.170 de RON cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la data introducerii cererii. Cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat, în esenţă, aceea că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.11.2016, având ca obiect vânzarea de fier vechi provenind din tăierea unui număr de 220 de vagoane pe roţi proprii care îndeplinesc condiţiile de casare, depozitate în staţiile Simeria, Pestiş şi Deva-Simeria. La 10.11.2016 s-a încheiat actul adiţional prin care s-a suplimentat numărul de vagoane cu 72. Obligaţiile au fost îndeplinite cu privire la 139 de vagoane. Din art. 5.2 al contractului reiese că vagoanele trebuia să fie puse la dispoziţia reclamantei în starea şi localurile actuale, astfel încât să poată fi dezmembrate de reclamantă. Modalitatea de executare este prev. de art. 4.1 şi 4.2 din contract. Pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile cu privire la un număr de 153 de vagoane, deşi a fost pusă în întârziere. Penalităţile sunt stipulate de art. 4.8.1 din contract.

În drept se invocă prevederile art. 194, 411 şi 453 C. proc. civ. şi art. 1516, 1538 şi 1539 C. civ.

Reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată la termenul din data de 14.09.2020, solicitând (sub primul petit) ca pârâta să predea prin punerea la dispoziţia reclamantei a unui număr de 153 de vagoane în starea actuală şi în locaţiile actuale, vagoanele urmând a fi poziţionate astfel încât reclamanta să poată proceda la dezmembrarea/tăierea lor.

Prin sentinţa civilă nr. 2305/23.11.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel apelanta reclamantă A. S.R.L., la data de 26.03.2021, înregistrat la data de 05.04.2021 sub nr. x/2019 la Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, precum şi obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1036A din 10 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 2305/23.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. fost schimbată sentinţa civilă apelată în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A fost obligată pârâta să predea reclamantei 153 de vagoane în starea actuală şi în locaţiile actuale, prevăzute în anexa 1 şi în actele adiţionale la contractul de vânzare – cumpărare nr. x/03.11.2016, vagoanele urmând a fi poziţionate astfel încât reclamanta să poată proceda la dezmembrarea/tăierea lor. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 223.170 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente perioadei 03.03.2017 – 11.12.2019. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 33.934 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond. A fost obligată intimata pârâtă să plătească apelantei reclamante suma de 11.966,66 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că prin decizia atacată au fost încălcate normele de drept material respectiv art. 1528 alin. (1) din C. civ.

Recurenta arată că în cauză obligaţia de a preda fierul vechi aferent celor 153 de vagoane este o obligaţie intuitu personae întrucât presupune un fapt personal din partea recurentei, respectiv obligaţia de predare prin punerea la dispoziţie a celor 153 de vagoane în vederea tăierii acestora, aspect care reiese din dispoziţiile art. 5.1 şi 5.2 din contract.

Calificarea obligaţiei ca fiind una intuitu personae are drept consecinţă faptul că singura sancţiune care putea interveni este executarea prin echivalent, iar nu în natură astfel cum s-a reţinut în mod eronat prin decizia atacată.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1527 alin. (1) şi art. 1557 din C. civ., reţinând că obligaţia asumată de recurentă este o obligaţie de a face, susceptibilă de executare silită în natură atât timp cât nu s-a probat imposibilitatea executării de a pune la dispoziţia cumpărătorului bunurile care fac obiectul contractului translativ de proprietate.

În opinia recurentei, contrar reţinerilor instanţei de apel, imposibilitatea de executare a obligaţiei a fost probată şi se datorează culpei exclusive a reclamantei întrucât aceasta nu a solicitat CNCF CFR Timişoara să predea vagoanele, nu a făcut niciun demers pentru a înlesni preluarea acestora şi nu a făcut nimic pentru limitarea prejudiciului.

Recurenta arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile art. 1693 teza I C. civ. având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului dedus judecăţii.

Astfel, din observarea mecanismului contractual convenit de părţi rezultă că acestea nu au derogat de la aplicarea regulii generale prevăzute de art. 1693 C. civ. de a plăti preţul anterior îndeplinirii obligaţiilor de predare, ca atare reclamanta nu era îndreptăţită să aştepte predarea efectivă a bunurilor în vederea plăţii preţului, aceasta putându-şi îndeplini obligaţia de plată a preţului conform estimărilor prevăzute de art. 4.1 alin. din contract.

Aşadar, contrar celor reţinute prin decizia atacată, părţile nu au derogat expres de la prevederile art. 1693 C. civ. ci au predeterminat o valoare, urmând ca valoarea finală a fierului vechi să fie determinată la finalizarea procesului de preluare de către reclamantă.

În al doilea rând, arată recurenta, obligaţia de plată este independentă de celelalte obligaţii astfel că instanţa trebuia să aprecieze numai dacă această obligaţie a fost respectată, iar nu şi modul în care au fost executate celelelalte obligaţii.

În măsura în care s-ar fi dorit ca obligaţia de plată a preţului de către reclamantă să fie condiţionată de respectarea de către pârâtă a obligaţiei de predare a vagoanelor, atunci ar fi trebuit să se stipuleze expres în contract, ceea ce nu s-a făcut, deci nu se poate vorbi de condiţionarea obligaţiei de plată a preţului de îndeplinirea obligaţiei de predare, aceste obligaţii fiind independente.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi excepţia inadmisibilităţii raportat la faptul că, criticile legate de inaplicabilitatea prevederilor art. 1527 C. civ. şi art. 1528 C. civ., sunt invocate de recurentă omisso medio.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi a apărărilor formulate de intimată.

La termenul din data de 29 septembrie 2022, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul şi a reţinut următoarele:

Temeiul juridic al pretenţiilor formulate de către reclamantă este reprezentat de dispoziţiile art. 1350 alin. (1) C. civ., conform cărora orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

În conformitate cu art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, având posibilitatea, potrivit alin. (2) pct. 1 al aceluiaşi articol, să ceară executarea silită a obligaţiei, atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere.

Dreptul creditorului la executarea în natură este reglementat de art. 1527 C. civ., care prevede posibilitatea creditorului de a cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

Aplicând aceste dispoziţii legale în cauză, instanţa de apel a reţinut că recurenta-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a preda reclamantei 153 de vagoane, în temeiul contractului de vânzare – cumpărare nr. x/03.11.2016, obligaţia având natura unei obligaţii de a face susceptibilă de executare silită în natură, nefiind probată imposibilitatea executării în natură a obligaţiei vânzătorului de a pune la dispoziţia cumpărătorului bunurile care fac obiectul contractului translativ de proprietate.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinând că prin decizia atacată au fost încălcate normele de drept material, respectiv art. 1528 alin. (1) din C. civ., conform căruia în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia.

Recurenta arată că în cauză obligaţia de a preda fierul vechi aferent celor 153 de vagoane este o obligaţie intuitu personae întrucât presupune un fapt personal din partea recurentei, consecinţa fiind aceea că singura sancţiune care putea interveni este executarea prin echivalent, iar nu în natură, cum s-a reţinut prin decizia atacată.

Critica este nefondată.

Înalta Curte nu va reţine susţinerea recurentei privind calificarea obligaţiei de predare a vagoanelor ca fiind o obligaţie intuitu personae.

Obligaţia intuitu personae este obligaţia a cărei executare presupune concursul unor aptitudini intelectuale, morale sau instituţionale ale debitorului, ceea ce face ca aceste obligaţii să nu poată fi duse la îndeplinire de către o altă persoană decât debitorul.

Or, în cauză obligaţia de predare a unor vagoane nu presupune calităţi speciale, prin urmare nu poate fi calificată ca fiind o obligaţie intuitu personae.

În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că această obligaţie este o obligaţie de a face susceptibilă de a fi executată în natură, în considerarea faptului că nu s-a făcut dovada imposibilităţii executării în natură a acestei obligaţii.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1527 alin. (1) şi art. 1557 din C. civ., reţinând că obligaţia asumată de recurentă este o obligaţie de a face, susceptibilă de executare silită în natură atât timp cât nu s-a probat imposibilitatea executării de a pune la dispoziţia cumpărătorului bunurile care fac obiectul contractului translativ de proprietate.

În opinia recurentei, imposibilitatea de executare a obligaţiei a fost probată şi se datorează culpei exclusive a reclamantei întrucât aceasta nu a solicitat CNCF CFR Timişoara să predea vagoanele, nu a făcut niciun demers pentru a înlesni preluarea acestora şi nu a făcut nimic pentru limitarea prejudiciului.

Conform art. 1527 C. civ., creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

Concluzia care se desprinde din interpretarea acestui text de lege este aceea că în materia executării obligaţiei de a face se păstrează regula executării în natură, atât timp cât o atare executare este posibilă.

Imposibilitatea la care se referă art. 1527 alin. (1) teza finală C. civ. trebuie să fie una obiectivă, străină de voinţa şi posibilităţile debitorului.

Ca atare, instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, reţinând că dreptul creditorului la executarea în natură este reglementat de art. 1527 C. civ. care prevede posibilitatea creditorului de a cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

Susţinerile recurentei că a fost probată imposibilitatea de executare a obligaţiei de a face vizează interpretarea probelor administrate în faţa instanţelor de fond, pe care însă instanţa de recurs nu este îndrituită să le analizeze întrucât presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi nu legalitatea deciziei atacate.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1557 C. civ. de către instanţa de apel.

Potrivit art. 1557 C. civ. atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit.

Cazul fortuit este definit de art. 1351 alin. (3) C. civ. ca fiind un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, susţinerile recurentei referitoare la dificultăţile legate de manevrarea bunurilor şi disputele existente între societatea vânzătoare şi acţionarul care a adus ca aport respectivele bunuri în cadrul societăţii, nu îndeplinesc cerinţele legale pentru reţinerea unui eveniment neprevăzut ori pentru o imposibilitate obiectivă de executare în natură a obligaţiei de a face asumate de către recurentă.

Prin urmare, şi această critică ce este neîntemeiată, în cauză reţinându-se că nu s-a probat şi nici susţinut producerea unui eveniment fortuit care să determine imposibilitatea de executare totală şi definitivă cu privire la obligaţia de predare a celor 153 de vagoane.

Recurenta arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile art. 1693 teza I C. civ. având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului dedus judecăţii.

Potrivit art. 1693 teza I C. civ. în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit.

Înalta Curte va înlătura şi această critică având în vedere mecanismului contractual convenit de părţi din care rezultă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, că obligaţia de predare a vagoanelor avea caracter pioritar, iar nu obligaţia de plată a preţului, cum greşit susţine recurenta.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurentă, chiar dacă părţile nu au derogat expres de la prevederile art. 1693 C. civ. descrierea mecanismului contractual agreat relevă ordinea îndeplinirii obligaţiilor din care nu rezultă plata anticipată a preţului.

În mod greşit susţine recurenta că obligaţia de plată este independentă de celelalte obligaţii astfel că instanţa trebuia să aprecieze numai dacă această obligaţie a fost respectată, iar nu şi modul în care au fost executate celelalte obligaţii.

Afirmaţia recurentei contrazice însăşi natura contractului, acesta fiind un contract sinalagmatic caracterizat prin interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor asumate, iar nu prin independenţa acestora.

Art. 1693 teza I C. civ., reprezintă o dispoziţie cu caracter supletiv, astfel încât părţile pot deroga prin contract de la această regulă şi pot stabili o altă ordine de executare a obligaţiilor, respectiv mai întâi predarea bunurilor şi apoi plata preţului.

Cum în cauză, părţile au stabilit ordinea executării obligaţiilor reciproce, se reţine că mai înainte de îndeplinirea obligaţiei de predare a bunurilor de către recurenta- pârâtă, nu exista pentru reclamantă obligaţia de plată a preţului.

În considerarea dispoziţiilor art. 1266 alin. (2) C. civ., verificând modul de derulare a contractului anterior litigiului în vederea stabilirii voinţei concordante a părţilor, instanţa de apel a avut în vedere practicile statornicite între acestea respectiv mecanismul contractual convenit şi aplicat de părţi, acesta fiind în sensul emiterii facturii şi achitării avansului după punerea la dispoziţie a loturilor de vagoane în vederea dezmembrării/tăierii lor.

Pentru considerentele înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1036A din 10 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Totodată, reţinând culpa procesuală, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga recurenta să plătească pârâtei suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1036A din 10 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Obligă recurenta să plătească pârâtei suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2022.