Contractual liability for failure to deliver execution titles after enforcement closure due to debtor insolvency

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 02.12.2020 reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII SA-IFN a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata prejudiciului în valoare de 373.706,09 RON cauzat prin fapta juridică ilicită săvârşită de aceasta, suma ce se va actualiza cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin, (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului, conform dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1432/25.05.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA-IFN în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.799,82 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel apelantul – reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei apelate cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă sub nr. x/2020 din data de 19.08.2021.

Prin decizia nr. 2112 din 29 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a fost respins apelul formulat de apelantul – reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN, împotriva sentinţei civile nr. 1432/25.05.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, având ca obiect pretenţii, în contradictoriu cu intimata – pârâtă A. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 2112 din 29 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a formulat recurs reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.-IFN.

Recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul arată că soluţia instanţei de apel este motivată în mod contradictoriu întrucât nu se poate accepta că intimata nu se afla în culpă, deşi nu i-a predat titlurile executorii, aceasta neexecutand o obligaţie esenţială prevăzută de Convenţie şi contractele de mandat. De asemenea, nu se poate reţine lipsa culpei, concomitent cu faptul că nepredarea titlurilor a pus recurenta în imposibilitatea de a face dovada că au existat bunuri care puteau îndestula creanţa.

După ce se reţine că din cauza nepredării titlurilor nu s-a putut dovedi ca au existat bunuri care puteau îndestula creanţa, instanţa a concluzionat, fără să motiveze, că prejudiciul încercat nu decurge din nerespectarea obligaţiilor contractuale de către intimata, ci din lipsa bunurilor de executat, având în vedere că nepredarea titlurilor reprezintă neexecutarea unei obligaţii contractuale şi, în plus, lipsa bunurilor nu a fost dovedită până la momentul împlinirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a debitorilor (29.08.2020), ci doar punctual pentru data de 29.08.2017.

Un alt aspect considerat nemotivat este acela că instanţa a reţinut că, "Pe de altă parte, cum renunţarea la recuperarea creanţei de la garant s-a produs pe data de 22.09.2020, obligaţia de predare a titlurilor originale a devenit eficace şi scadentă la aceeaşi dată şi a fost executată de îndată de către A.."

Recurentul susţine că banca nu a făcut niciun demers pentru reluarea executării silite în decursul a 3 ani de la data constatării insolvabilităţii debitorilor (29.08.2017) şi nu a predat titurile în timp util. Predarea s-a făcut tardiv, doar ca urmare a solicitărilor repetate ale recurentului.

În aceste condiţii, este evident că renunţarea s-a produs la data de 29.08.2017 şi nu cum în mod nemotivat a reţinut instanţa, respectiv la data de 22.09.2020.

Raţionamentul instanţei este greşit întrucât convenţia nu prevede că obligaţia de predare a titlurilor poate fi executată oricând, iar potrivit legii, aceasta trebuie executată cu bună-credinţă şi în mod util, astfel încât să existe posibilitatea începerii unei executări silite proprii.

De asemenea, concluzia apare ca nemotivată şi în raport cu prevederile art. 10.7 din Convenţie, potrivit cărora în termen de 5 zile de la data încheierii nr. 1/29.08.2017, emisă în dosarul nr. x/2013, intimata avea obligaţia de a transmite comunicarea privind finalizarea procedurilor de valorificare a garanţiilor accesorii finanţării garantate. Potrivit acestei clauze, comunicarea trebuia transmisă cel mai târziu la data de 04.08.2017, însă banca a executat obligaţia abia 3 ani mai târziu, respectiv la data de 22.09.2020, prin adresa înregistrată cu numărul x.

În acelaşi sens este şi concluzia conform căreia: "nu prezintă relevanţă temeiul de drept ce caracterizează renunţarea intimatei, atât timp cât prin aceasta apelanta nu a fost împiedicată de la a-si îndestula creanţa. " Or, tocmai renunţarea considerată a fi produsă la data de 22.09.2020 a pus recurentul în imposibilitatea reluării procedurii de executare silită a debitorilor şi a prejudiciat recurentul.

Recurentul consideră că nici concluzia potrivit căreia, chiar dacă titlurile executorii ar fi fost predate în condiţiile enunţate de apelanta, aceasta ar fi fost tot în imposibilitatea realizării creanţei, întrucât nu s-a făcut dovada ca fideiusorul ar fi avut bunuri ce puteau fi executate silit" nu respectă exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti.

Instanţa de apel nu a efectuat o veritabilă cercetare judecătorească a cauzei, întrucat aceasta ar fi impus stabilirea cu exactitate a drepturilor şi obligaţiilor părţilor în raport cu prevederile cap. 8 din Convenţie şi evaluarea conduitei lor exclusiv în raport cu natura şi întinderea acestor drepturi şi obligaţii. În fapt, instanţa îşi bazează întreaga hotărâre pe un element străin de voinţa părţilor, care nu se regăseşte în Convenţie şi anume pe faptul că nu s-ar fi făcut proba că debitorii au mai fi dobândit bunuri valorificabile după ce banca a înţeles să renunţe la recuperare.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se arată că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea cerinţelor prevăzute de art. 397 C. proc. civ., sub aspectul dezlegării capătului principal de cerere, reţinându-se în mod greşit că ar fi fost învestită să se pronunţe cu privire la posibilitatea reluării executării silite în lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului, deşi s-a solicitat pronunţarea cu privire la angajarea răspunderii civile contractuale a băncii.

Totodată, arată recurentul, instanţa a omis să se pronunţe pe criticile privind încălcarea de către bancă a art. 10.7 coroborate cu art. 2019 C. civ., astfel încât apreciază că în cauză devin incidente prevederile art. 497 C. proc. civ. Consideră recurentul că acest mod de soluţionare a cauzei nu respectă cerinţele art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa trebuie să se pronunţe în limitele stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Astfel, prin cererea introductivă s-a solicitat instanţei să dispună cu privire la atragerea răspunderii civile contractuale a băncii, ca urmare a îndeplinirii în mod necorespunzător a obligaţiilor asumate convenţional, respectiv art. 10.5 art. 10.6, art. 10.7 din Convenţie, şi obligării intimatei la plata sumei de 373.706,09 RON - cu titlu de daune interese.

Potrivit art. 10.5 din Convenţie, sumele rezultate din executarea garanţiilor se împart între Bancă şi Fond, proporţional cu riscul asumat de fiecare dintre părţi. Conform art. 10.6 si art. 10.7 din Convenţie, în situaţia în care banca nu va continua executarea silită pornită împotriva garanţilor, aceasta are obligaţia de a preda titlurile executorii însoţite de o declaraţie specifică.

Convenţia nu distinge între motivele pentru care banca optează să nu continue executarea silită, fiind obligată aşadar să predea titlurile în toate situaţiile în care renunţă la reluarea executării fără a avea dreptul să aprecieze în mod unilateral şi să nu facă predarea.

Cu nerespectarea prevederilor art. 10.6 si art. 10.7 din Convenţie precum şi a dispoziţiilor art. 2019 C. civ., banca nu a procedat în timp util la predarea titlurilor executorii deţinute împotriva debitorilor-garanţi şi nici nu a comunicat documentaţia necesară efectuării între Banca şi Fond a regularizării sumelor încasate în procedurile de recuperare, nu a dat socoteală despre îndeplinirea mandatului şi nu a remis în calitate de mandant tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale.

Printr-o altă critică recurentul arată că instanţa nu a arătat motivele pentru care a înţeles să înlăture, fără a le analiza, susţinerile referitoare la angajarea răspunderii civile a intimatei. Prin hotărârea recurată nu se arată în mod coerent care sunt motivele pentru care s-a considerat ca intimata nu este în culpă, deşi predarea titlurilor trebuia făcută în toate situaţiile în care se renunţa la recuperarea creanţei şi nu sub condiţia ca debitorii să mai fi dobândit bunuri urmaribile.

Instanţa de apel susţine întreaga motivare pe considerentul că nereluarea executării silite nu ar fi imputabilă băncii în considerarea faptului că recurentul nu ar fi făcut dovada existenţei bunurilor în patrimoniul debitorului.

Consideră că aceasta este o interpretare greşit a prevederilor art. 249 C. proc. civ. potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva în cursul procesului. Apreciază recurentul că banca şi nicidecum Fondul, este cea care trebuia să facă dovada susţinerilor sale, respectiv că ulterior încetării executării silite pentru motivele prevăzute de art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., beneficiarul nu ar mai fi dobândit bunuri in patrimoniu.

Precizează recurentul că lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului este o situaţie temporară, ce nu împiedică banca să reia executarea silită asupra veniturilor acestuia sau a bunurilor pe care acesta le putea dobândit ulterior datei la care s-a constatat insolvabilitatea, iar Convenţia nu condiţionează obligaţia de predare a titlurilor însoţită de declaraţia specifică, de situaţia patrimoniului debitorilor.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurentul susţine că prin decizia atacată au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1073, art. 1079, art. 1081 şi art. 1082 din vechiul C. civ., art. 1530, art. 2019 alin. (1), art. 2037 din noul C. civ., întrucât prin conduita sa culpabilă banca i-a cauzat un prejudiciu în valoare de 130.281,75 RON, în cauză fiind îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale a băncii.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unei neexecutări sau executări necorespunzătoare a obligaţiilor se arată că, faţă de împrejurarea ca intimata nu a comunicat documentaţia necesară efectuării între Bancă şi Fond a regularizării sumelor încasate în procedurile de recuperare, nu a dat socoteală despre îndeplinirea mandatului şi nu a remis recurentului (în calitate de mandant) tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, în cauză s-a făcut dovada neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor.

Prin hotărârea atacată s-a reţinut ipoteza inexistenţei bunurilor de executat în patrimoniul fideiusorului şi faptul că nu este vorba despre nerespectarea dispoziţiilor contractuale, întrucât culpa intimatei ar subzista doar în ipoteza existenţei bunurilor ce puteau fi suspuse executării.

În considerarea prevederilor art. 10.6., părţile nu au avut în vedere renunţarea la executarea silită, în sensul dispoziţiilor art. 703 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ("creditorul a renunţat la executare"), ci au avut în vedere renunţarea la recuperare, adică toate situaţiile în care Banca a înţeles să nu mai reia executarea silită a debitorilor săi, având astfel obligaţia de a preda recurentului titlurile executorii în original.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că renunţarea la recuperarea creanţei s-a făcut în data de 22.09.2020. În realitate, intimata a înţeles să renunţe la executarea silită la data de 29.08.2017, când executarea a fost închisă şi nu a mai efectuat nici un demers în vederea recuperării creanţei de la debitori, şi nu la data de 22.09.2020. Astfel băncii îi incumba obligaţia de a preda titlurile sale în termen de 15 zile calendaristice de la data la care aceasta a renunţat la executarea silită a debitorilor.

Totodată, instanţa nu a aplicat dispoziţiile art. 1073. 1079 si 1082 C. civ. când, deşi a reţinut că intimata nu a predat titlurile executorii, neexecutând astfel o obligaţie contractuală esenţială, a considerat că recurentul nu are dreptul la despăgubiri, deşi banca avea obligaţia de a continua procedurile de recuperare a creanţei până la acoperirea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit de către beneficiar. Or, prin pasivitatea pe care a vădit-o în executarea mandatului acordat, intimata nu si-a îndeplinit obligaţiile contractuale, aspect ce se traduce în existenţa neîndoielnică a faptei ilicite.

Cea de a doua condiţie ce se referă la existenţa culpei debitorului, care este prezumată prin simplu fapt al neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.

Raportat la faptul că intimata nu a justificat pasivitatea în îndeplinirea obligaţiilor asumate, în cauză sunt incidente prevederile art. 1082 din C. civ. din 1864, în sarcina băncii operând prezumţia de vinovăţie.

În ceea ce priveşte cea de a treia condiţie referitoare la existenţa unui prejudiciu, recurentul arată că acesta constă în suma care nu a mai putut fi recuperată de la debitori ca urmare a pasivităţii pe care banca a vadit-o în îndeplinirea obligaţiei contractuale.

Referitor la cea de a patra condiţie ce impune existenţa unui raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii contractuale şi obligarea la plata de daune interese apreciază recurentul că în cauză a fost probat că prejudiciul cauzat este consecinţa neîndeplinirii de către intimata a obligaţiilor asumate.

Fata de îndeplinirea tuturor acestor condiţii şi existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit, apreciază că se impunea angajarea răspunderii civile a intimatei.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea parţială a recursului cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pentru restul motivelor de recurs invocate a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

La termenul din data de 29 septembrie 2022, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul şi a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine ca fiind o apărare de fond excepţia nulităţii parţiale a recursului invocată de intimată, având în vedere că sancţiunea nulităţii recursului nu poate privi lipsa criticilor referitoare doar la un motiv de recurs, ci numai la întreaga cerere de recurs.

Prin decizia atacată s-a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată este prejudiciul pretins de recurent generat de nepredarea de către intimată, în interiorul termenului de prescripţie, a titlurilor executorii în original, pentru a putea efectua propriile demersuri în vederea executării silite a debitorului.

Aşadar, temeiul pretenţiilor este nerespectarea obligaţiilor contractuale ale art. 10.6 din Convenţie şi prin contractele de mandat nr. x în temeiul cărora părţile au convenit ca valorificarea garanţiilor accesorii finanţărilor garantate să fie iniţiată de către intimată, aceasta fiind împuternicită să participe în numele şi contul apelantei la distribuirea sumelor rezultate.

Analizând actele dosarului instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe conform căruia executarea silită a încetat în baza art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ca urmare a lipsei bunurilor urmăribile, iar nu ca o consecinţă a renunţării de către intimată la executare, potrivit art. 703 alin. (1) pct. 3 din acelaşi act normativ.

Raportat la această situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut că intimata nu este culpabilă pentru prejudiciul pretins de recurent.

Prin cererea de recurs s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susţinut că decizia atacată nu este motivată deoarece instanţa de apel a arătat, pe de o parte, că prejudiciul pretins nu decurge din nepredarea titlurilor executorii ci din lipsa bunurilor urmăribile, iar pe de altă parte, că renunţarea intimatei la dreptul de a urmări silit debitoarea a avut loc la data de 22.09.2020, iar nu la momentul la care executarea silită a încetat.

Înalta Curte reţine această critică ca nefondată având în vedere faptul că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a analizat temeinicia pretenţiilor recurentului reieşind cu evidenţă faptul că susţinerile recurentului privind culpa intimatei în producerea prejudiciului nu sunt susţinute probator.

Faptul că instanţa de apel nu a achiesat la teza recurentului că prejudiciul este cauzat de nepredarea la timp a titlurilor executorii sau de neefectuarea unor demersuri suplimentare de recuperare a creanţei de către intimată, nu echivalează cu încălcarea obligaţiei de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Obligaţia de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. presupune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele acesteia.

În consecinţă, vor fi înlăturate criticile care privesc nemotivarea deciziei având în vedere că instanţa de apel a motivat problema de drept esenţială referitoare la culpa intimatei din perspectiva respectării contractelor de mandat încheiate cu recurentul.

Recurentul a invocat şi caracterul contradictoriu al motivării hotărârii, arătând că atât timp cât instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că pentru a putea fi angajată răspunderea băncii, trebuia dovedită lipsa bunurilor urmăribile ale debitoarei, iar pe de altă parte, această dovadă nu s-a putut face din cauză că intimata nu a predat recurentului titlurile executorii.

Şi această critică este nefondată având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă în mod neechivoc faptul că prejudiciul afirmat de recurent este doar unul potenţial şi că acesta nu a fost dovedit, dar şi faptul că nepredarea titlurilor la momentul încetării executării silite nu reprezintă cauza producerii prejudiciului ci lipsa bunurilor urmăribile.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea cerinţelor prevăzute de art. 397 C. proc. civ., sub aspectul dezlegării capătului principal de cerere, deoarece instanţa a reţinut greşit că ar fi fost învestită să se pronunţe cu privire la posibilitatea reluării executării silite în lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului, deşi s-a solicitat pronunţarea cu privire la angajarea răspunderii civile contractuale a băncii.

Critica este nefondată, instanţa de apel pronunţându-se în limitele cadrului procesual. Astfel, în motivarea soluţiei de respingere a apelului, instanţa a reţinut faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale câtă vreme imposibilitatea recurentului de a-şi recupera creanţa a fost generată de lipsa bunurilor urmăribile, iar nu de culpa intimatei.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi criticile recurentului prin care se arată că au fost interpretate greşit prevederilor art. 249 C. proc. civ. potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva în cursul procesului, în sensul că băncii aparţine probarea că, ulterior încetării executării silite pentru motivele prevăzute de art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., beneficiarul nu ar mai fi dobândit bunuri in patrimoniu.

Contrar susţinerilor recurentului, dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. au fost corect aplicate în cauză în contra părţii active a procesului, adică reclamantul, care afirmă posibilitatea valorificării unor bunuri ulterior dobândite, iar nu a părţii pasive, respectiv pârâtul, care nu emite pretenţii ce trebuie dovedite, ci doar combate pretenţiile afirmate prin acţiune, faptul negativ invocat neputând de altfel să fie dovedit.

În ceea ce priveşte critica prin care recurentul arată că instanţa a omis să se pronunţe în privinţa încălcării de către bancă a art. 10.5 art. 10.6, art. 10.7 din Convenţie, coroborate cu art. 2019 C. civ., acest mod de soluţionare a cauzei nerespectând cerinţele art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte o va înlătura ca nefondată instanţa de apel reţinând că atragerea răspunderii civile contractuale a băncii nu se impune în lipsa culpei acestei părţi în privinţa îndeplinirii obligaţiilor asumate convenţional.

În lipsa indicării unor dispoziţii de drept material sau a unor dispoziţii procedurale, critica recurentului privind interpretarea dispoziţiilor contractuale rămâne în sfera netemeiniciei deciziei atacate şi astfel contravine dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, criticile prin care sunt analizate dispoziţiile contractuale din perspectiva proprie a recurentului nu au relevanţă pentru analiza legalităţii deciziei atacate.

Deşi recurentul susţine teza nemotivării hotărârii acesta nu aduce în realitate argumente în sprijinul nemotivării, ci al nereţinerii apărărilor sale.

Or, aşa cum s-a arătat deja, instanţa de apel a răspuns apărărilor recurentului raportat la situaţia de fapt rezultată în urma probelor administrate.

Întrucât în urma probatoriului administrat nu a rezultat culpa pârâtei în producerea daunelor invocate instanţa de apel a înlăturat susţinerile recurentului privind temeinicia pretenţiilor sale.

Faţă de considerentele reţinute, constatând că motivele de recurs invocate sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A.-IFN împotriva deciziei civile nr. 2112 din 29 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2022.