Liability for counterfeit pharmaceuticals: appeal allowed and decision quashed and remanded for full procedural review

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 14 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, ulterior înaintată secţiei Civile a aceleiaşi instanţe, fiind înregistrată sub nr. x/2014*, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata în echivalent RON a sumei de 384.179 euro (1.690.387 RON) reprezentând despăgubiri pentru daunele cauzate sănătăţii şi integrităţi psihice a reclamantului în urma utilizării de către acesta a unor produse farmaceutice contrafăcute furnizate de farmacia pârâtă, precum şi pentru acoperirea câştigului nerealizat pe perioada recuperării fizice şi psihice, la plata în continuare de daune constând în cheltuielile necesare în viitor pentru vindecarea bolii şi respectiv la publicarea hotărârii judecătoreşti de obligare la plata daunelor într-un ziar naţional de largă circulaţie sau la autorizarea reclamantului să publice hotărârea pe cheltuiala pârâtei.

Prin sentinţa nr. 484 din 27 decembrie 2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis în parte cererea reclamantului A. şi a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească acestuia suma de 20.000 Euro (echivalentul în RON la data plăţii), reprezentând despăgubiri pentru daune morale şi suma de 95.179 RON reprezentând profitul nerealizat în perioada 13 mai 2013-20 octombrie 2017, conform raportului de expertiză contabilă. A respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor cu tratamentele medicale în străinătate şi costurile deplasării în străinătate pentru efectuarea acestor tratamente, precum şi a tuturor cheltuielilor viitoare necesare pentru vindecarea bolii reclamantului. Totodată, a obligat pârâta să publice hotărârea judecătorească de obligare la plata daunelor într-un ziar de largă răspândire, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă, autorizând pe reclamant, în caz contrar, să publice hotărârea pe cheltuiala pârâtei. În fine, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată de 5.736 RON, reprezentând onorariu avocat şi onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.R.L..

Apelul a fost înregistrat la secţia I Civilă a Curţii de Apel Piteşti care, prin încheierea din 14 septembrie 2018 a trimis cauza la secţia a Ii-a Civilă a aceleiaşi instanţe, unde a fost înregistrată sub nr. x/2014.

Prin decizia nr. 257/A-C din 24 aprilie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 484 din 27 decembrie 2017 a Tribunalului Argeş, secţia Civilă pe care a schimbat-o în sensul că a respins în tot cererea reclamantului şi a obligat intimatul-reclamant să plătească apelantei-pârâte 2.990 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia nr. 2553 din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 257/A-C din 24 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia nr. 383/A-com din 29 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 484 din 27 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă în dosarul nr. x/2014.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata recursului.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că, prin pronunţarea hotărârii atacate, instanţa de apel din al doilea ciclu procesual a nesocotit dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează judecata în fond după casare şi prevăd că instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

În acest context, recurenta arată că instanţa de apel a considerat în mod eronat că se prezumă săvârşirea unei fapte ilicite prejudiciabile de către pârâtă, cu toate că instanţa de recurs nu a lăsat în niciun moment să se deducă o asemenea concluzie.

În acest sens, se susţine că instanţa de apel a ignorat faptul că recursul exercitat în primul ciclu procesual a fost admis exclusiv din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce presupune că instanţa supremă a analizat doar legalitatea din perspectiva normelor de drept material.

Astfel, neavând nicio posibilitate de a analiza şi modifica situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond - cât timp recursul este o cale extraordinară de atac având ca scop examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile -instanţa de casare nu a făcut decât să traseze obligaţia ca instanţa de trimitere să verifice dacă, în contextul legislaţiei speciale, respectiv în contextul art. 657 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, se poate ajunge sau nu la concluzia cauzării unui prejudiciu reclamantului strict ca urmare a unei activităţi ilicite a recurentei.

Acest aspect presupune faptul că instanţa de trimitere ar fi trebuit să realizeze o analiză integrală a tuturor condiţiilor legale care trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile a recurente, iar nu să prezume fără niciun fundament existenţa faptei prejudiciabile, ca urmare a existenţei unei prezumţii - desigur relative, care ar putea fi oricând răsturnată - a existenţei vinovăţiei profesionistului. Aşadar, cât timp Curtea de Apel Piteşti a refuzat să cerceteze motivul de apel referitor la inexistenţa unei fapte ilicite, aceasta a încălcat în mod grav dreptul la apărare al pârâtei, cât timp nu s-a mai putut demonstra că s-a livrat reclamantului produse conforme, iar ambalajul prezentat de acesta în faţa instanţei de judecată provenea de la un alt medicament, care nu a fost livrat acestuia niciodată.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care pe lângă faptul că prevăd expres că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimite cauza spre o noua judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată, conduc la concluzia că "instanţa supremă nu mai poate admite recursul si modifica hotărârea atacată şi nu mai poate hotărî asupra fondului, cum prevedea fostul art. 314, deoarece, verificând numai legalitatea, nu ar fi ar fi avut dreptul să verifice dacă împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite".

Prin urmare, dacă s-ar accepta soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei recurare se solicită, în sensul că instanţa de casare ar fi stabilit "implicit" existenţa faptei prejudiciabile, ar însemna că instanţa de recurs din primul ciclu procesual a dezlegat prin hotărârea pronunţată şi fondul litigiului, soluţie care nu este posibilă, în cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie decât în cazul celei de-a doua casări, după cum rezultă din interpretarea art. 497 C. proc. civ.

Or, instanţa care a pronunţat decizia a cărei recurare se solicită nu a conferit un efect util deciziei de casare şi a realizat o confuzie afirmând că "nu se mai poate pune în discuţie problema neachiziţionării de către reclamant de la apelanta-pârâtă a medicamentului în discuţie". în realitate, pretinsa faptă prejudiciabilă a pârâtei oricum nu se rezumă exclusiv la analiza acestui aspect, iar instanţa de apel ar fi trebuit să verifice, în acord cu dispoziţiile art. 657 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, dacă pacientul a suferit un prejudiciu produs de viciile ascunse ale substanţelor medicamentoase achiziţionate de la recurentă.

Astfel, ca urmare a acestei atitudini, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nesocotind indicaţiile instanţei de casare, motiv pentru care se impune admiterea recursului pârâtei. De fapt, nu este vorba doar despre nesocotirea indicaţiilor instanţei de casare, ci despre încălcarea gravă a unor principii fundamentale ale procesului civil, iar în doctrină s-a stabilit că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat în următoarele situaţii: încălcarea dreptului la apărare, judecarea pricinii în lipsa părţii care nu a fost legal citată, nerespectarea principiului oralităţii, publicităţii şedinţei de judecată, nesemnarea minutei de către judecători, lipsa încheierii de dezbateri, aplicarea greşită a unor dispoziţii procedurale, nesocotirea principiului contradictorialităţii şi altele asemenea".

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material.

Astfel, cât timp instanţa de casare a stabilit în cauză incidenţa răspunderi civile contractuale, rezultă că art. 657 din Legea nr. 95/2006 face trimitere la art. 1.530 C. civ. şi următoarele, aşa încât din coroborarea acestor texte se constată că dispoziţiile de drept material incidente în cauză impuneau determinarea existenţei unei fapte ilicite a pârâtei, constând în neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de a pune la dispoziţia consumatorului produse medicamentoase neafectate de vicii ascunse.

Aşadar, cât timp instanţa de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile contractuale a pârâtei, este evident că nu putea fi antrenată răspunderea acestei societăţi. Evident, recurenta poartă întreaga răspundere pentru medicamentele pe care le-a pus la dispoziţia reclamantului, însă aceasta nu poate fi ţinută să răspundă pentru prejudiciul cauzat de un produs pe care nu l-a vândut reclamantului niciodată şi, pentru aceste considerente apreciază că decizia atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 657 din Legea nr. 95/2006, art. 1350, art. 1530 şi art. 1531 alin. (1) C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 18 noiembrie 2021, intimatul A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei atacate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 februarie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 mai 2022 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va admite pentru considerentele care urmează:

Raportat la obiectul acţiunii şi la temeiul acesteia, prin decizia civilă nr. 2553 din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că este dedusă judecăţii antrenarea răspunderii profesionistului pentru prejudiciul cauzat în timpul realizării obiectului său de activitate, pretenţiile reclamantului fiind întemeiate pe raporturile contractuale dintre părţile litigiului constând în achiziţionarea unor medicamente de la farmacia societăţii pârâte.

Răspunderea farmaciei pentru medicamentele comercializate este reglementată în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care în art. 657 prevede următoarele: "Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale şi producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienţilor în activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate, conform legislaţiei în vigoare".

Răspunderea intimatei în calitatea sa de profesionist este reglementată în legislaţia privind protecţia consumatorilor. Astfel în Legea nr. 296/2004, art. 9 se prevede: "Sunt interzise importul, fabricaţia, distribuţia, precum şi comercializarea produselor falsificate ori contrafăcute, periculoase sau care au parametrii de securitate neconformi care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor."

În consecinţă, instanţa de casare a statuat că analiza faptei delictuale de către Curtea de Apel din perspectiva răspunderii civile delictuale înseamnă aplicarea unei normei generale în detrimentul normei speciale, existente în legislaţie.

Casând decizia pronunţată în apel în ciclul procesual anterior, Înalta Curte a stabilit că se impune analiza răspunderii intimatei pârâte din perspectiva legislaţiei special, aspect obligatoriu pentru instanţa de rejudecare potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Evaluând limitele rejudecării în raport de considerentele deciziei de casare, Curtea de Apel a reţinut că "fiind casată soluţia instanţei de apel din primul ciclu procesual care a fost bazată tocmai pe faptul că reclamantul nu ar fi cumpărat medicamentul în discuţie de la apelanta-pârâtă, şi arătându-se în decizia de casare că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că trebuie dovedită, mai înainte de orice prejudiciu, fapta delictuală constând în vânzarea respectivă, din toate acestea reiese cu evidenţă că nu se mai poate pune problema neachiziţionării de către intimatul-reclamant de la apelanta-pârâtă a medicamentului în discuţie".

Curtea de Apel a apreciat că "în măsura în care s-ar analiza mai întâi dacă reclamantul a cumpărat sau nu medicamentul în discuţie, cum sugerează apelanta, s-ar putea ajunge, în mod implicit, chiar să nu mai fie analizată răspunderea pârâtei din perspectiva legislaţiei speciale la care trimite instanţa de recurs, şi deci la nerespectarea deciziei de casare, întrucât o eventuală concluzie în sensul neachiziţionării medicamentului discutat ar conduce la pronunţarea aceleiaşi hotărârii ca şi cea din primul ciclu procesual casată de către instanţa de recurs, şi ar înlătura orice altă analiză care să fie făcută în raport cu legislaţia specială la care trimite instanţa de recurs".

În consecinţă, Curtea de Apel a considerat evident "că nu se mai poate pune problema neachiziţionării de către reclamant de la apelanta-pârâtă a medicamentului în discuţie, iar astfel orice susţineri ale apelantei făcute în sensul că reclamantul nu ar fi cumpărat de la pârâtă medicamentul falsificat, nu pot determina admiterea apelului".

Faţă de cele reţinute, Curtea de Apel a apreciat că se impune a fi analizat doar "dacă s-a produs sau nu prejudiciul invocat de intimatul-reclamant şi dacă există sau nu legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, întrucât şi atunci când vorbim de răspundere contractuală, chiar în contextul legislaţiei speciale la care trimite instanţa de recurs, pentru a interveni o astfel de răspundere trebuie, în mod obligatoriu, să existe un prejudiciu dar şi legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu".

Consecinţa acestui demers al instanţei de apel a fost cercetarea doar parţială a criticilor din apel, deşi casarea pronunţată anterior a fost totală, iar sigura dispoziţie relevantă a Înaltei Curţi a fost analizarea răspunderii pârâtei din perspectiva legii speciale.

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat dispoziţiile art. 476-478 C. proc. civ. referitoare la efectul devolutiv al apelului, precum şi cele cuprinse în art. 501 C. proc. civ., apreciindu-se în mod eronat asupra efectelor deciziei de casare, de natură a limita analiza fondului pricinii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 383/A-com din 29 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2022.