Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1814/2022 AI generated

Validity of variable interest rate clauses and assignment of banking claims under Directive 93/13/CEE

Case Number Decizia nr. 1814/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania dismissed the consumer appellants' appeal, upholding the Court of Appeal’s decision that partially voided variable interest rate clauses in two credit contracts for being abusive while affirming the validity of assignment agreements and additional acts; the court ordered the banks to refund only the interest sums paid above the fixed rates agreed at contract inception (5.7% and 6.49%) for the period before August 2010, rejecting claims for contract termination or full rescission. The dispute concerned the validity of variable interest rate mechanisms, assignment of claims to foreign entities, and additional acts modified under emergency legislation, with the consumers challenging the clauses as abusive and the assignments as illegal due to the assignees' lack of banking authorization. The decisive legal basis included the interpretation of Directive 93/13/CEE via CJUE Case C-269/19, which prohibits national courts from modifying contracts absent specific domestic gap-filling laws, thereby allowing the retention of valid fixed-rate clauses to ensure contract continuity, and the principle that the assignment of pre-existing monetary claims does not constitute the provision of banking services, rendering the lack of specific banking licenses for the assignees irrelevant under the law in force at the time of transfer.

Legislator headnote

AI generated

art. 315 C. proc. civ, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1566 din C. civ, art. 1391 din C. civ, art. 7 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 24 din Legea nr. 190/1999; Validity of variable interest rate clauses and assignment of banking claims under Directive 93/13/CEE: The dispute concerned the validity of variable interest rate mechanisms, assignment of claims to foreign entities, and additional acts modified under emergency legislation, with the consumers challenging the clauses as abusive and the assignments as illegal due to the assignees' lack of banking authorization. The decisive legal basis included the interpretation of Directive 93/13/CEE via CJUE Case C-269/19, which prohibits national courts from modifying contracts absent specific domestic gap-filling laws, thereby allowing the retention of valid fixed-rate clauses to ensure contract continuity, and the principle that the assignment of pre-existing monetary claims does not constitute the provision of banking services, rendering the lack of specific banking licenses for the assignees irrelevant under the law in force at the time of transfer.

Keywords

AI generated
banking law interest rate validity of contract consumer credit agreement assignment of claims credit transfer

Cited Legislation

AI generated
art. 315 C. proc. civ
Cu titlu preliminar, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
art. 4 din Legea nr. 193/2000
art. 1566 din C. civ
în calitate de cumpărător, a fost încheiat un contract de vânzare în temeiul art. 1566 din C. civ., având ca obiect activele corespunzătoare creditelor incluse în anexa contractului.
art. 1391 din C. civ
Potrivit legii, respectiv atât dispoziţiilor art. 1391 din C. civ.
art. 7 din O.U.G. nr. 50/2010
în materia obligaţiilor, iar nu în sensul său special reglementat şi definit de către art. 7 din O.U.G. nr. 50/2010.
art. 24 din Legea nr. 190/1999
Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat soluţia cu încălcarea prevederilor legale mai sus menţionate, care nu permiteau cesionarea creanţelor unor categorii de persoane juridice care nu intrau sub incidenţa prevederilor legale mai sus menţioante, respectiv ale art. 24 din Legea nr. 190/1999, ale art.
art. 7 din O.U.G nr. 99/2006
190/1999, ale art. 7 din O.U.G nr. 99/2006 şi ale art.
art. 2 din O.U.G nr. 98/2006
99/2006 şi ale art. 2 din O.U.G nr. 98/2006, în vigoare la data cesionării.

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 1422/2015
Prin decizia civilă nr. 1422/2015 din 15 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Cluj-Sectia a II-a Civila, în dosarul nr.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.

Procedural provision cited as the basis for dismissing the appeal as unfounded in the final operative order.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2012, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. prin Sucursala Baia Mare solicitând obligarea acesteia să revizuiască contractul de credit nr. x încheiat la 7.02.2008 şi nr. y încheiat între părţi la 6.03.2008, astfel încât acestea să poată fi executate, să dispună suspendarea executării aceloraşi contracte până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Prin precizarea acţiunii depusă la 23.01.2013, reclamanţii au solicitat a se constata ca fiind abuzive clauzele cuprinse la art. 5 pct. 5.2 şi de asemenea pct. 5.3 şi 5.4, art. 6 în integralitate, art. 7.1 lit. a) precum şi art. 7.6 art. 7.8 şi art. 7.10, art. 8.2, art. 9.1 şi 9.7, art. 10.1, art. 11 în integralitate, art. 12 pct. a şi pct. b, art. 13 în integralitate, art. 14.1 şi art. 14.7, art. 15.1, art. 17.1, art. 17.3, art. 17.4, 17.6, art. 17.7 şi art. 17.10. din contractul nr. C224/3500/7441 şi cele cuprinse în art. 6, 7, 8.1 lit. a), art. 8.6, art. 8.8, art. 12 în integralitate, art. 14.1 lit. f), k) şi v), art. 14.2 lit. a)-h), art. 15.1 şi 15.2 lit. a)-g), art. 15.6, 15.7 şi 15.8, art. 16.1 şi 16.7, art. 17.1, art. 19.4, 19.5, 19.6, 19.7, 19.10 şi 19.12 din contractul y.

Prin sentinţa civilă nr. 1616 din 18 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale invocată de pârâta C.. A fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtii C. prin Sucursala Baia Mare, D. - Bucureşti, D. S.R.L. – Bucureşti şi Biroul Individual Notarial E. – Bucureşti. A fost respinsă cererea de suspendare a executării contractelor de credit şi actelor modificatoare atacate.

Prin decizia civilă nr. 1422/2015 din 15 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Cluj-Sectia a II-a Civila, în dosarul nr. x/2012 a fost admis apelul declarat de reclamantii A. şi B., împotriva sentintei civile nr. 1.616 din 18.03.2015 pronuntată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Maramureş, care a fost anulată în parte, în sensul că a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instante. Au fost păstrate dispozitiile sentintei apelate în ceea ce priveşte solutia data exceptiei necompetentei materiale şi teritoriale.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Maramureş sub nr. x/2012*.

Prin sentinţa civilă nr. 813/9 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2012 s-a admis în parte acţiunea precizată, promovată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâtele C., şi C. şi în consecinţă:

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute în art. 5.3 din contractul de credit nr. x/07.02.2008, referitoare la modalitatea de comunicare a noului procent de dobândă prin afişare la sediile unităţilor bancare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în art. 7.6 alin. (2), art. 13.6, art. 15 din contractul de credit nr. x/07.02.2008.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei inserate la art. 9.1 din contractul de credit nr. x/07.02.2008, privind modificarea unilaterală a graficului de rambursare de către bancă în cazul modificării nivelului ratei de dobândă curentă conform art. 5.2.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/06.03.2008, referitoare la comunicarea noului procent de dobândă prin afişare la sediul unităţilor bancare.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 10.1 din contractul de credit nr. x/06.03.2008, referitoare la modificarea unilaterală de către Bancă a graficului de rambursare în cazul modificării nivelului ratei de dobândă curentă conform art. 6.2.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzelor inserate la art. 14.1 lit. v) şi art. 14.2 lit. a) din contractul de credit nr. x/06.03.2008, referitoare la informarea împrumutatului prin afişare la sediile unităţilor bancare.

S-a respins cererea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.1 lit. b), art. 8.2 alin. (4), art. 14.1, art. 17.6 din Contractul de credit nr. x/07.02.2008.

S-a respins cererea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 6.1, art. 6.2, art. 6.4 lit. a), art. 6.5, art. 6.6, art. 7.1 lit. b), art. 8.6, art. 9.2 alin. (4), art. 13 lit. b), din) Contractul de credit nr. x/06.03.2008.

Pârâtele C. şi C. – Sucursala Baia Mare au fost obligate să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 7.02.2008-20.08.2010 peste procentul de 5,7% dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x/07.02.2008, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Pârâtele C. şi C. – Sucursala Baia Mare au fost obligate să plătească reclamanţilor sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 06.03.2008-20.08.2010, peste procentul de 6,49 % dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x/6.03.2008, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

S-au respins cererile reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a actelor adiţionale aferente contractelor de credit nr. x/7.02.2008 şi nr. x/6.03.2008, a contractelor de cesiune de creanţă, a actului recognitiv privind recunoaşterea cesiunilor.

S-au respins cererile reclamanţilor promovate în contradictoriu cu pârâţii D., D. şi Biroul Individual Notarial E..

Pârâtele C. şi C. – Sucursala Baia Mare au fost obligate să plătească reclamanţilor suma de 2.439 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel B. şi A., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei civile nr. 813/09.05.2018 pronunţată de Tribunalul Maramureş, şi în rejudecarea parţială a cauzei, admiterea acţiunii, în sensul admiterii petitelor care au fost respinse de instanţa de fond, după cum urmează: la contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008 să se constate pe cale cale de exceptie: nulitatea absolută a clauzei de la pct. 5.2; nulitatea absolută a clauzei de la pct. 5.5, precum şi caracterul abuziv al acesteia; nulitatea absolută a clauzei de la pct. 6.1. lit. b) precum şi caracterul abuziv al acesteia; la contractul de credit de ipotecar nr. y din 06.03.2008 să se constate pe cale de excepţie: nulitatea absolută a clauzei de la pct. 6.2; nulitatea absolută a clauzei de la pct. 6.6, precum şi caracterul abuziv al acesteia; nulitatea absolută a clauzei de la pct. 7.1 lit. b) precum şi caracterul abuziv al acesteia.

Apelanţii au mai solicitat să se constate nulitatea absolută a Actelor adiţionale nr. l-5 din ambele contracte de credit, a convenţiilor/contractelor de cesiuni ale creanţelor din ambele contracte de credit în străinătate, precum şi constatarea nulităţii absolute a actului recognitiv încheiat în formă autentică privind recunoaşterea cesiunilor precum şi obligarea pârâţilor în solidar la restituirea sumelor achitate de apelanţi în perioada 2008-2012 cu titlu de prejudicii rezultate din dobânzi nedatorate şi comisioane percepute efectiv de bancă în derularea ambelor contracte de credit, sume actualizate cu indicele de inflaţie, calculate de la data perceperii şi până la data plătii efective.

Apelanţii au mai solicitat menţinerea hotărârii ca fiind legală în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a clauzelor din ambele contracte de credit admise de instanţa de fond, cu cheltuielile de judecată la fond şi în apel.

Prin decizia civilă nr. 598/13.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2012 şi îndreptată prin încheierea din 10.03.2020, s-a admis apelul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 813/9.05.2018 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2012 care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte acţiunea şi în consecinţă:

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 5.2 din Contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008.

Intimaţii au fost obligaţi la precizarea clauzei privind dobânda curentă în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii curente şi cuantumului acesteia după următoarea formulă: 3,01p.p+LIBOR CHF 3M pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului -07.02.2008 şi data de 20.08.2010, modalitatea de calcul a dobânzii fiind determinată în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă LIBOR CHF 3M (în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract), cu menţiunea că marja băncii este fixă.

Intimaţii au fost obligaţi în solidar la restituirea în favoarea reclamaţilor a sumelor achitate în plus peste nivelul dobânzii curente determinat conform formulei 3,01p.p+LIBOR CHF 3M în intervalul cuprins între data încheierii contractului - 07.02.2008 şi data de 20.08.2010 - echivalent în RON, actualizat cu indicele de inflaţie calculat de la data 1.01.2018 şi până la data plăţii efective.

S-a constatat caracterul abuziv si nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 6.1. lit. b) din Contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008.

Intimaţii au fost obligaţi în solidar la restituirea în favoarea reclamaţilor a echivalentului în RON la data plaţii a sumei de 802,4 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 6.2 din contractul de credit de ipotecar nr. y din 06.03.2008

Intimaţii au fost obligaţi la precizarea clauzei privind dobânda curentă din contractul de credit de ipotecar nr. y din 06.03.2008 în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii şi cuantumului acesteia după următoarea formulă: 1,80 p.p +LIBOR CHF 3M pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului 06.03.2008 şi data de 20.08.2010, modalitatea de calcul a dobânzii fiind determinată în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă LIBOR CHF 3M (în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract), cu menţiunea că marja băncii este fixă.

Intimaţii au fost obligaţi în solidar la restituirea în favoarea reclamaţilor a sumelor achitate în plus peste nivelul dobânzii curente, determinat conform formulei 1,80 p.p+LIBOR CHF 3M în intervalul cuprins între data încheierii contractului - 06.03.2008 şi data de 20.08.2010 - echivalent în RON actualizat cu indicele de inflaţie calculat de la data 1.01.2018 şi până la data plăţii efective.

S-a constatat caracterul abuziv si nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 7.1 . lit. b) din Contractul de credit de nevoi personale y din 06.03.2008 .

Intimaţii au fost obligaţi în solidar la restituirea în favoarea reclamaţilor a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 1616 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare. Au fost menţinute restul dispoziţiilor.

Prin decizia civilă nr. 990/14.04.2021 pronunţată în dosar nr. x/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 598 din 13 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Cluj sub nr. x/2012.

Cu titlu preliminar, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. de la 1865, Curtea a avut în vedere că prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, fiind date dezlegări de principiu şi concrete referitoare la capetele de cerere deduse judecăţii.

Curtea a avut în vedere la soluţionarea cauzei şi chestiunile definitiv dezlegate de către instanţele judecătoreşti în alte litigii derulate între părţi, respectiv în legătură cu contractele de credit încheiate de către apelanţii reclamanţi şi a căror putere de lucru judecat a fost invocată în cauză.

Pornind de la aceste două coordonate, Curtea a constatat că există aspecte asupra cărora, în rejudecarea apelului, nu mai are a se pronunţa.

Procedând la analiza clauzelor art. 6.1 lit. b) şi art. 7.1 lit. b) din contractele de credit, Curtea a reţinut că, în lumina dezlegărilor oferite prin hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, o clauză contractuală care indică în mod precis cuantumul costurilor care urmează a fi suportate de consumator, metoda de calcul a acestora şi data exigibilităţii, chiar dacă nu detaliază toate serviciile furnizate în schimbul costurilor, îndeplineşte cerinţa privind redactarea clară şi inteligibilă şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună - credinţă.

Dându-se eficienţă deciziei de casare referitoare la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Hotărârea Gyula Kiss, s-a reţinut că în condiţiile în care în contract a fost expusă în termeni uzuali, în mod transparent, modalitatea de calcul a comisioanelor (procentul aplicabil, valoarea asupra căruia procentul va fi aplicat, scadenţele), prevederile contractuale reglementând comisionul de acordare au fost redactate clar şi inteligibil şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor decurgând din contract, în detrimentul consumatorilor şi în contradicţie cu cerinţele bunei - credinţe, chiar dacă nu au fost detaliate toate operaţiunile efectuate de profesionist în schimbul costurilor percepute.

Pe cale de consecinţă, Curtea a menţinut soluţia de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează, în cele două contracte de credit ale părţilor, comisionul de acordare.

Cât priveşte caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă – art. 5.2 şi art. 6.2 din contractele de credit încheiate de către părţi, Înalta Curte a apreciat că statuările instanţei de apel cu privire la caracterul lor abuziv sunt corecte, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă, respectiv art. 5.2 şi 6.2 din contractele de credit încheiate de către părţi, a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Cât priveşte consecinţele constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă, Curtea le-a analizat în acord cu dezlegările date sub acest aspect prin decizia de casare, cu aplicarea principiilor stabilite în jurisprudenţa CJUE în cauza C-269/19.

Astfel, Înalta Curte a statuat, cu privire la modificarea art. 5.2 din contractul de credit de nevoi personale nr. x din 07.02.2008, şi respectiv a art. 6.2 din contractul de credit de ipotecar nr. y din 06.03.2008, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţiile contractuale, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.

S-a reţinut astfel că soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea dispoziţiilor contractuale.

Dând eficienţă Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva F., dar şi celei pronunţate în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. G., Înalta Curte a constatat că instanţa de judecată are vocaţia de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia în care dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru. Or, în speţă, în opinia instanţei de casare, dreptul naţional nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv cu cea mai recentă, exprimată în cauza C-269/19, instanţa sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.

Pornind de la acest statuări, Curtea a stabilit consecinţele ce se impun a fi extrase din constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2 şi 6.2 din contractele părţilor.

Astfel, ţinând seama de cele statuate în cauza C-269-19 a CJUE şi întrucât prin eliminarea clauzelor prevăzute la art. 5.2 şi 6.2 din cele două contracte, rămân în vigoare clauzele prevăzutele la art. 5.1, respectiv 6.1, care stabilesc în mod neechivoc, în termeni clari şi inteligibili, cuantumul dobânzii curente (5.1 din contractul de credit x/07.02.2008: "la data încheierii prezentului contract, rata dobânzii curente este de 5,7%. Dobânda se stabileşte în forma procentuală, ca rată anuală a dobânzii."; 6.2 din contractul nr. x/06.03.2008: "la data încheierii prezentului contract, rata dobânzii curente este de 6,49%. Dobânda se stabileşte în formă procentuală ca rată anuală a dobânzii."), Curtea a reţinut posibilitatea continuării contractelor cu dobânda agreată de părţi la momentul încheierii acestuia, anularea clauzelor privind variaţia dobânzii permiţând continuarea contractului fără a afecta în vreun fel valabilitatea acestuia.

Cu privire la această "continuare" a contractului care în speţă nu se mai află în derulare, Curtea a reţinut că analiza etapizată indicată de CJUE în C-269/19 se aplică şi acestor tipuri de contracte, întrucât constatarea caracterului abuziv al clauzelor cu privire la mecanismul de variaţie al dobânzii fiind sancţionată cu nulitatea absolută, analiza posibilităţii continuării contractului se raportează la momentul iniţial al încheierii contractului.

De asemenea, odată cu continuarea contractului, se impune ca instanţa naţională să aibă în vedere un echilibru între prestaţiile părţilor, deziderat faţă de care Curtea a apreciat că odată cu anularea clauzei privind variaţia dobânzii, contractul de împrumut readuce părţile în situaţia în care acestea s-au aflat la momentul încheierii contractului, când s-au pus de acord asupra unei dobânzi contractuale în valoare de 5,7%, respectiv 6,49%.

Având în vedere şi dezlegările date de către instanţa de casare sub acest aspect, soluţia păstrării nivelului iniţial al dobânzii curente convenit de părţi la încheierea contractelor de credit este, în opinia Curţii de Apel, principala modalitate şi minim invazivă care asigură pe de o parte, înlăturarea consecinţelor caracterului abuziv al prevederii contractuale, iar pe de alta, respectarea voinţei părţilor.

Cuantumul a fost acceptat de ambele părţi la momentul încheierii contractelor şi este indicat în clauza prevăzută de art. 8.1 prima teza din contract, care stabileşte dobânda curentă şi cu privire la care nu se poate reţine caracterul abuziv.

Stabilirea acestui efect al constatării caracterului abuziv al clauzei respectă şi mecanismul impus de practica C.J.U.E. indicată mai sus, iar derularea contractelor de credit analizate cu o dobândă de 5,7%, respectiv 6,49% pe an, acceptată de consumator, este atât posibilă şi cât şi legală.

În acest context şi pentru considerentele reţinute, Curtea a apreciat că solicitarea formulată de către apelanţii-reclamanţi prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor în cauză, respectiv de constatare a rezilierii contractelor de credit ca urmare a eliminării clauzelor referitoare la dobânda contractuală nu poate fi primită.

Cât priveşte împrejurarea că intimatele creditoare nu au formulat o poziţie procesuală referitoare la posibilităţile de negociere/rezolvare amiabilă a diferendului dintre părţi, Curtea a reţinut că aceasta este lipsită de relevanţă juridică în cauză, în contextul în care, instanţa are la dispoziţie soluţii legale, conforme cu dreptul intern şi jurisprudenţa comunitară, pentru corecta şi legala stabilire a efectelor constatării caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează modul de variaţie a dobânzii.

Pe cale de consecinţă, soluţia pronunţată de către prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 813/2018 din 09.05.2018, de obligare a pârâtelor la restituire în favoarea reclamanţilor a sumelor achitate cu titlu de dobândă curentă în plus faţă de nivelul iniţial agreat prin cele două contracte, este legală şi temeinică.

Referitor la caracterul abuziv/nulitatea actelor adiţionale, a cesiunilor de creanţă şi a actului recongnitiv, instanţa de apel a reţinut efectele sentinţei civile nr. 1551/6 martie 2015, pronunţată de către Judecătoria Baia Mare în dosarul numărul x/2013, sub aspectul celor dispuse cu privire la valabilitatea actelor adiţionale din 20.08.2010.

Prin sentinţa amintită au fost analizate aceste acte adiţionale, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, având ca obiect şi scop punerea în acord a clauzelor contractuale cu dispoziţiile legale nou intrate în vigoare, instanţa de judecată fiind în concret investită cu clauzele referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii, care au modificat valoarea dobânzii curente prevăzute în cele două contracte şi au stabilit o formulă de calcul. Ceea ce s-a susţinut în cadrul litigiului a fost împrejurarea că aceste clauze au fost introduse în contracte fără să fi fost negociate direct cu consumatorul şi stabilite în raport de prevederile din contract referitoare la valoarea dobânzii şi au generat o creştere unilaterală şi nejustificată a dobânzii, care a creat în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Analizând clauzele din actele adiţionale încheiate în data de 20.08.2010, referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii, instanţa a stabilit prin sentinţa civilă nr. 1551/2015 rămasă irevocabilă, că aceste clauze referitoare la modul de calcul al dobânzii sunt clare, explicite, au caracter previzibil, stabilesc drepturi şi obligaţii ce nu creează dezechilibru între părţi.

În aceste condiţii, Curtea a constatat că apelanţii nu mai pot aduce în discuţie în litigiul de faţă critici referitoare la pretinsul caracter abuziv al actelor adiţionale de conformare la dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă nr. 50/2010 formulate cu privire la clauzele ce reglementează dobânda curentă din perspectiva modalităţii în care aceasta a fost reglementată prin actele adiţionale încheiate de părţi, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1551/2015.

Din această perspectivă, Curtea a reţinut că nu pot fi analizate argumentele apelanţilor întemeiate pe împrejurarea că banca a deturnat de la scopul lor legal încheierea actelor adiţionale, prin stabilirea în mod unilateral a unei dobânzi mai mari decât aceea iniţial convenită prin contractele de credit, întrucât asupra conformităţii acestora cu dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor s-a pronunţat deja o instanţă de judecată prin hotărâre devenită irevocabilă.

Cât priveşte pretinsa autoritate de lucru judecat a deciziei civile nr. 568/2015 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2014, respectiv a sentinţei civile nr. 8714 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Baia Mare, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută ca fiind incidentă în cauză, întrucât obiectul analizei instanţei de judecată l-a constituit punerea în executare a contractelor de credit încheiate cu reclamanţii, respectiv posibilitatea sau imposibilitatea unui creditor cesionar de a se prevala în acest demers de caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit din care s-au născut creanţele cesionate, în vreme ce în litigiul de faţă se discută despre valabilitatea cesiunilor de creanţă intervenite, prin raportare la condiţiile de valabilitate necesare la data încheierii acestora.

Curtea a înlăturat şi susţinerea apelanţilor reclamanţi în sensul că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate s-au înlăturat toate efectele juridice ale cesiunilor de creanţă. Aşa cum rezultă din analiza acestor hotărâri judecătoreşti obiectul cererilor deduse judecăţii a fost legat de punerea în executare a contractelor de credit încheiate de către reclamanţi, respectiv de modalitatea în care caracterul de titlu executoriu poate sau nu să fie invocat şi de către cesionarul care a dobândit între timp creanţa. Nici valabilitatea cesiunilor de creanţă, nici eficacitatea pentru viitor a acestora, nu au făcut obiectul analizei instanţelor judecătoreşti.

Operaţiunea de creditare a celor doi reclamanţi a fost realizată de către C. cu care aceştia au încheiat cele două contracte de credit în anul 2008.

La o dată ulterioară, respectiv la data de 21 mai 2008 creditorul C., în calitate de cedent, a încheiat cu H., în calitate de cesionar, un contract de transfer prin care cedentul a cedat cesionarului un pachet de creanţe ipotecare, între care şi creanţele deţinute împotriva reclamanţilor.

Potrivit contractului, creanţele sunt transferate în forma în care se află la data scadentă, iar referitor la contractele de împrumut ale reclamanţilor, datele aflate la dosarul relevă împrejurarea că la data încheierii acestui contract de transfer nu era declarată scadenţa anticipată a creditelor acordate.

În data de 31 august 2009 a fost încheiat un contract de cesiune între H. în calitate de vânzător, C. în calitate de vânzători iniţial şi agent, respectiv D. în calitate de cumpărător prin care Vânzătorul vinde în mod irevocabil activele enumerate în anexa 1, inclusiv creanţele şi garanţiile ataşate acestora, aferente unui portofoliu de 10600 credite bilaterale pentru persoane fizice denominate în CHF.

Potrivit notificărilor depuse la dosarul de primă instanţă în primul ciclu procesual, la data de 20.08.2010, s-a adus la cunoştinţa debitorilor împrejurarea cesionării succesive a creanţelor din cele două contracte de către către H. şi ulterior către D., precum şi implicaţiile acestor operaţiuni juridice asupra raporturilor dintre părţi, inclusiv împrejurarea că în continuare C. S.A. va acţiona în calitate de mandatar al D.. La aceeaşi dată s-a notificat reclamanţilor intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 şi necesitatea încheierii unor acte adiţionale la contractele de credit pentru a se pune în acord prevederile acestora cu noile dispoziţii ale legislaţiei nou intrate în vigoare. Actele adiţionale au fost încheiate la aceeaşi dată, 20.08.2010, prin semnarea lor de către ambii reclamanţi.

La data de 27.06.2013 între D. în calitate de vânzător, C. în calitate de vânzători iniţial şi agent, respectiv D. în calitate de cumpărător, a fost încheiat un contract de vânzare în temeiul art. 1566 din C. civ., având ca obiect activele corespunzătoare creditelor incluse în anexa contractului.

Potrivit legii, respectiv atât dispoziţiilor art. 1391 din C. civ. 1865, cât şi art. 1566 din C. civ. 2009, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ, convenţie care poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Obiect al cesiunii de creanţă îl pot face orice fel de creanţe, indiferent de obiectul lor şi de izvorul lor, respectiv de împrejurarea dacă acestea sunt scadente, adică exigibile, la momentul încheierii contractului sau vor deveni astfel în viitor.

Prin urmare, împrejurarea că la data încheierii contractelor de cesiune de creanţă cu H., I., contractele de credit ale reclamanţilor nu erau declarate scadent anticipat, nu are nicio influenţă asupra valabilităţii transmiterii creanţelor decurgând din aceste contracte, întrucât în materia cesiunii de creanţă legea nu condiţionează posibilitatea încheierii unui astfel de contract de declararea exigibilităţii anticipate a creanţei ce urmează a se transmite.

Urmare a cesiunii de creanţă cesionarul devine noul creditor al debitorului cedat, notiunea de creditor trebuind a fi înţeleasă în sensul său obişnuit avut în vedere de C. civ. în materia obligaţiilor, iar nu în sensul său special reglementat şi definit de către art. 7 din O.U.G. nr. 50/2010.

Contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, cesionarii nici nu şi-au arogat, nu au pretins şi nici nu au susţinut, cu ocazia încheierii actelor adiţionale, în notificări, în cererile de executare silită, în procesele civile purtate, că ar avea calitatea de creditori în sensul art. 7 punctul 5 din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv calitatea de instituţie de credit conform O.U.G. nr. 99/2006, ci s-au prezentat în mod expres ca fiind noii creditori, respectiv creditorii cesionari prin contractele de cesiune încheiate cu reclamanta C..

Urmare a încheierii unei cesiuni de creanţă, modificarea titularului dreptului de creanţă asupra debitorului nu afectează conţinutul raportului juridic născut din contractul de credit, înţeles ca totalitatea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le au părţile lui, poziţia cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa, inclusiv dreptul de a încasa dobânda în condiţiile stabilite prin contractul de credit (dreptul la dobânda fiind un accesoriu al creanţei, care se transmite odată cu aceasta).

Aşadar, prin cesiunea de creanţă nu sunt afectate drepturi concrete ale debitorilor, în condiţiile în care obligaţia acestora de a rambursa creditul conform contractului de credit rămâne neschimbată, indiferent de persoana care este, la un moment dat sau altul, creditor al acestei obligaţii.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a legislaţiei bancare la momentul încheierii cesiunilor de creanţă/actelor adiţionale, dată fiind lipsa calităţii de instituţie bancară a cesionarilor succesivi, Curtea a constatat că toate creanţele cesionate de către C. proveneau din contracte de credit în care aceasta acordase deja integral sumele aferente împrumuturilor, iar împrumutaţii le utilizaseră, astfel încât activitatea de creditare fusese deja îndeplinită de către C..

Altfel spus, în cazul dedus judecăţii a operat o cesiune de creanţă rezultând din contractele de credit încheiate de către cei doi reclamanţi, C. rămânând parte la contractul de credit, în timp ce creditorii cesionari succesivi au intrat în raportul contractual exclusiv în calitate de creditori ai creanţei. Acest mecanism este permis şi de legislaţia în vigoare, inclusiv de Ordonanţa de Urgenţă nr. 50/2010.

Contractele de cesiune au transmis doar dreptul de creanţă din contractele de credit, conform definiţiei date de către părţi în contractele de vânzare încheiate noţiunii de active eligibile. Cesiunea de creanţă nu a modificat conţinutul contractului de credit sub niciun element, fiind cedată o creanţă dintr-un contract de credit care fusese deja acordat de către C.. Rezultă, aşadar, că cesionarul nu a acordat credite pe teritoriul României, că operaţiunile juridice de cesiune intervenite sunt legale şi din perspectiva dispoziţiilor O.U.G. nr. 99/2006 şi nu se poate concluziona că cesionarii au îndeplinit o activitate de creditare ca urmare a acestora.

Curtea a reţinut astfel că nu se poate face o confuzie între activitatea de acordare de credite şi rambursarea creditului cu titlu de contraprestaţie, cesionarea creanţei nefiind echivalentă cu gestionarea activităţii de acordare de credite.

Cesionarii care au intervenit succesiv în raporturile contractuale cu reclamanţii sunt persoane juridice de naţionalitate străină care nu necesitau autorizare din partea BNR în acest scop, întrucât nu au desfăşurat activităţi de creditare în România.

La momentul încheierii contractelor de cesiune de creanţă, moment în raport de care se analizează valabilitatea acestora potrivit principiului tempus regit actum, nu exista nicio interdicţie expresă/condiţie specială cu privire la cesionarea creanţelor derivând din contractele de credit. Abia începând cu data de 30.09.2016, prin O.U.G. nr. 52/2016, legiuitorul a condiţionat calitatea de cesionar în cazul cesiunii creanţelor izvorâte din contractele de credit.

Curtea a reţinut ca neîntemeiată aprecierea apelanţilor-reclamanţi referitoare la încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a cesionarului, întrucât prin cesiunea de creanţe, cesionarul a dobândit creanţa în sine şi nu contractul de creditul bancar, nu a desfăşurat activitate de acordare de credite bancare, ci activitate de recuperare de creanţe.

De altfel, analiza capacităţii de folosinţă a cesionarilor, nici nu se poate realiza prin raportare la legea română, ci prin raportare la legea naţională care guvernează organizarea şi funcţionarea acestor entităţi. Pe cale de consecinţă, aspectele ce ţin de dreptul societăţilor comerciale, constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, sau de capacitatea juridică nu sunt lăsate la alegerea părţilor în ceea ce priveşte legislaţia aplicabilă, fiind guvernate de legislaţia naţională din statul în care respectiva persoană juridică este constituită, iar în cauză nu s-a pretins că prin încheierea actelor de cesiune în discuţie intimatele ar fi încălcat limitele capacităţii lor juridice astfel cum aceasta este reglementată de legea lor naţională.

Cât priveşte susţinerile referitoare la imposibilitatea cesionarilor de a încheia acte adiţionale la contractele de credit, Curtea a reţinut că încheierea actelor adiţionale la contract nu s-a realizat doar între cesionar şi reclamanţi, ci cu participarea creditorului iniţial C. care a păstrat calitatea de parte a contractelor de credit, calitate în care era îndreptăţită să procedeze la încheierea valabilă de acte adiţionale cu debitorii consumatori.

Curtea a mai reţinut că, nefiind în discuţie contracte de credit încheiate în condiţiile Legii nr. 190/1999, dispoziţiile acesteia nu sunt incidente în speţă.

Cât priveşte pretinsa nelegalitate a actului recognitiv încheiat în formă autentică la data de 15 noiembrie 2013, prin care intimatele au procedat la recunoaşterea mai multor cesiuni, printre care şi cele care îi privesc pe reclamanţii din prezenta cauză, Curtea a constatat că apelanţii reclamanţi nu au invocat, în realitate, niciun fel de critici concrete cu privire la actul astfel încheiat sau cu privire la condiţiile de valabilitate a încheierii sale raportat la data la care a fost întocmit, ci au făcut referire tot la pretinsa nelegalitate a cesiunilor de creanţă recunoscute şi confirmate prin acest act. Este fără îndoială că actul notarial recognitiv încheiat de intimate nu are valoarea juridică a unei autorizări legale retroactive pentru acestea de a desfăşura activităţi de creditare, însă aşa cum s-a reţinut anterior, o astfel de autorizare nici nu era necesară pentru încheierea valabilă a contractelor de cesiune anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 52/2016.

Referitor la art. 5.5 din contractul de credit nr. x/07.02.2008, respectiv art. 6.6 din contractul de credit nr. x/06.03.2008, ce reglementează formula de calcul a dobânzii determinată în raport cu numărul efectiv de zile trecut în scadenţă şi calcularea unui an ca fiind de 360 de zile, s-a reţinut că variabilele indicate sunt clare şi uşor de determinat, modalitatea de calcul indicată nu este de natură a provoca un dezechilibru semnificativ în raporturile contractuale, aceasta prevedere fiind, aşadar, clară şi neconţinând elemente care să justifice anularea în raport cu criteriile anterior enunţate şi care trebuie întrunite cumulativ.

Cât priveşte modalitatea de aplicare a prevederilor art. 6.5 din contractul părţilor, referitoare la reducerea cu 1,3% a cuantumului dobânzii curente, raportat la considerentele în temeiul cărora a fost adusă în discuţie, instanţa de apel a apreciat că aceasta nu poate fi analizată pe tărâmul clauzelor abuzive, întrucât ele ţin de modalitatea de executare a contractului, iar nu de valabilitatea clauzelor contractuale din perspectiva conformităţii lor cu dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorilor.

Cât priveşte restul clauzelor solicitate a fi analizate de către apelanţii reclamanţi prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor, Curtea a constatat că acestea nu au făcut obiectul cererii de apel, nici al analizei instanţei de casare care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât ele depăşesc limitele investirii instanţei în raport de prevederile art. 315 şi art. 295 din vechiul C. proc. civ.

Prin restituirea sumelor pretinse în temeiul clauzelor abuzive se realizează repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca efect principal al constatării nulităţii absolute şi asigură realizarea scopului directivei şi al Legii nr. 193/2000, potrivit căruia clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu creeze obligaţii pentru consumator.

Cu toate acestea, întrucât urmare a analizei anterior realizate, Curtea a reţinut valabilitatea actelor adiţionale încheiate la data de 20.08.2010, ca atare a statuat în sensul că limitarea obligaţiei impuse în sarcina pârâtei de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă peste procentul de dobândă curentă iniţial convenit, pe perioada cuprinsă între data încheierii contractelor şi data de 20.08.2010 este legală şi temeinică.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenţii-reclamanţi B. şi A. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. se arată că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece instanţa, interpretând greşit actele juridice deduse judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, rezultând astfel o decizie pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Instanţa de apel a încălcat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv nu s-a conformat îndrumării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 990/14 aprilie 2021 prin care s-a statuat că, în rejudecarea apelului, instanţa trebuie să ţină cont de faptul că, în ceea ce priveşte modificarea clauzelor. 5.2 şi 6.2 din ambele contracte de credit, în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii curente şi cuantumului acesteia după o anumită formulă, prevederile din Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica contractele, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor, astfel că modificarea sau transformarea contractelor din litigiu în contracte de credit cu dobândă fixă de către instanţa de apel nu este posibilă.

În sensul arătat, recurenţii invocă Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva F., precum şi cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. G..

Conform acestor hotărâri, instanţa are vocaţia de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia în care dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în cauză, dreptul naţional nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii şi nici la trasformarea tipului de dobândă din variabilă în fixă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în contradicţie şi cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimată în cauza C-269/19, instanţa sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, iar statuările instanţei de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.2 şi art. 6.2 din contractele de credit sunt corecte.

Având în vedere îndrumarea dată de ÎCCJ prin decizia mai sus amintită, recurenţii susţin că au solicitat ca instanţa de apel să dispună pârâtelor să precizeze dacă este posibilă soluţionarea amiabilă a litigiului, iar în caz negativ să indice motivele pentru care solicită continuarea litigiului, şi de a avea în vedere cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin recentele decizii, în special decizia pronunţată în cauza C-269/19.

Recurenţii susţin că, nefiind valabile clauzele privind dobânzile din contractele de credit, nici preţurile contractelor nu sunt valabile, astfel că nu operează nici cesiunile de creanţe şi nici actele adiţionale, toate semnate de către terţe persoane, care nu au calitatea de creditori, astfel cum s-a statuat în mod definitiv prin hotărârile judecătoreşti care au fost depuse în probaţiune.

Principiul quod nullum est, nullum producit efectum atrage ineficacitatea actelor juridice subsecvente (cesiunile, actele adiţionale din litigiu), care sunt lipsite de efectele în vederea cărora au fost încheiate, astfel că este înlăturată aplicarea unor reguli de drept ce justifică menţinerea parţială sau totală a efectelor produse de contractele de credit, de cesiunile de creanţă sau actele adiţionale.

Mai mult, intimaţii nu se pot prevala de principiul conversiunii actului juridic iniţial, deoarece nu sunt întrunite condiţiile legale şi nici prevederile art. 7 din O.U.G nr. 50/2010 în vigoare la data încheierii lor, deoarece nu au calitatea cerută de lege, ca atare, obligaţia renegocierii şi înlocuirii clauzelor din contractele de credit aparţine băncii intimate şi nu altor persoane, aceasta fiind obligată judiciar să remedieze nulităţile din contractele de credit din litigiu.

Deşi prin încheierea de şedinţă din 13.12.2021 Curtea a acordat un nou termen de judecată şi a dispus tuturor pârâţilor să precizeze poziţia privind soluţionarea amiabilă a litigiului conform celor statuate de CJUE, niciuna dintre pârâte nu a comunicat relaţiile solicitate.

Faţă de lipsa răspunsurilor la termenul din 14.02.2022 se impunea ca instanţa de apel să constate că există un refuz nejustificat al pârâţilor-intimaţi de a remedia pe cale amiabilă nulităţile din contractele de credit modificate si completate prin actele adiţionale 1-5, instanţa neputând suplini acordul de voinţă al părţilor în lipsa unor norme de drept naţional cu caracter supletiv prin care să poată transforma clauzele privind dobânzile variabile în dobânzi fixe.

Din perspectiva art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., recurenţii au arătat că, privitor la contractele de credit, instanţa de apel, interpretând gresit actele juridice deduse judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora pronunţând decizia cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Instanţa de apel, a stabilit că după eliminarea clauzelor abuzive 5.2 şi 6.2 din cele două contracte de credit acestea pot continua, deoarece ar fi în acord cu normele de drept interne ca măsură minim invazivă, care ar asigura respectarea voinţei părţilor, sens în care a constatat că, clauzele 5.1 şi 6.1 prin care părţile au stabilit cuantumul dobânzii curente rămân în vigoare, fiind formulate în termeni clari şi inteligibili.

Recurenţii arată că aplicarea dobânzii curente în cuantum fix pe toată perioada creditării nu reprezintă actul de voinţă al părţilor, faptul că părţile au declarat o dobândă curentă la data încheierii contractelor de credit neavând relevanţă în continuarea contractelor după eliminarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, constatările instanţei de apel reprezintă rezultatul interpetării greşite a actului de voinţă al părţilor exprimat clar în cele două clauze rămase în vigoare şi fără niciun suport în normele legale pretins supletive, pe care de altfel nici nu le-a invocat în justificarea ipotezei continuării contractelor ptin modificarea tipului de dobândă aplicabil.

Conform prevederilor art. 14, lit. a) din Legea nr. 190/1999, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit: "în cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract."

Or, conform art. 6.1 din contract dobânda este variabilă în funcţie de fluctuaţiile unui indice de referinţă, adică în funcţie de rata anuală de dobândă.

Prin încălcarea prevederilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare de către prin decizia atacată s-a ajuns la afectarea intereselor economice ale recurenţilor, deoarece dobânda trebuia să fie variabilă.

Privitor la legalitatea tuturor cesiunilor contractelor de credit, constatate ca fiind legale de către instanţa de apel, recurenţii arată că au fost încălcate şi aplicate greşit normele legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Contractul de credit ipotecar cu nr. y/06.03.2008 a fost încheiat în baza Legii nr. 190/1999, astfel cum rezultă din chiar preambulul contractului. Prin urmare, contrar interpretărilor instanţei de apel, actul juridic dedus judecăţii intră sub incidenţa art. 2 lit. g) din Legii nr. 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

În forma în vigoare la data de 31.08.2009, data cesionării contractelor de credit către D., Legea nr. 190/1999, reglementa cesiunea, conform prevederilor art. 24, alin. (1), astfel: "Creanţele ipotecare, care fac parte din portofoliul unei instituţii autorizate prin lege, pot fi cesionate unei alte instituţii de acelaşi tip ori altor entităţi autorizate şi reglementate în acest sens prin legi speciale."

Cesionarul D. nu are calitatea de instituţie de credit sau de entitate autorizată şi reglementată în acest sens prin legi speciale.

Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat soluţia cu încălcarea prevederilor legale mai sus menţionate, care nu permiteau cesionarea creanţelor unor categorii de persoane juridice care nu intrau sub incidenţa prevederilor legale mai sus menţioante, respectiv ale art. 24 din Legea nr. 190/1999, ale art. 7 din O.U.G nr. 99/2006 şi ale art. 2 din O.U.G nr. 98/2006, în vigoare la data cesionării.

Referitor la Contractul de credit pentru nevoi personale cu nr. x/7441/07.02.2008 recurenţii arată că este un contract de credit de nevoi personale ce intra sub incidenţa prevederilor legislaţiei privind protecţia consumatorilor.

Prin reţinerea legalităţii cesiunii din data de 31.08.2009 către D., a tuturor creditelor performante instanţa de apel a pronunţat soluţia cu încălcarea prevederilor art. 2, alin. (3) Legea nr. 93/2009, în vigoare din data 24.04.2009.

Referitor la Contractul de transfer nr. x din 21 mai 2008 recurenţii arată că s-a încălcat condiţia esenţială pentru validitatea unei convenţii şi anume, capacitatea de a contracta deoarece H. nu deţine autorizaţie pentru desfăşurarea de activităţi de servicii financiare într-un mod profesional în moneda CHF şi EUR, astfel că încheierea de contracte de cesiune în urma cărora au fost percepute dobânzi, comisioane şi penalităţi pentru creditele în monedele menţionate s-a realizat cu depăşirea autorizaţiei de funcţionare, respectiv fără a avea capacitatea de a contracta.

În principiu, validitatea actului juridic este condiţionată de existenţa capacităţii părţilor în momentul formării actului. Or, în cauză, atât H. cât şi D. reprezintă persoane juridice care au contractat fie cu depăşirea autorizaţiei emise de autoritatea competentă, fie fără a deţine niciun fel de autorizaţie.

Cesionarii H. şi D. au încheiat acte juridice de cesiune creanţe, în urma cărora au transferat în patrimoniu contracte de credit pentru care s-au perceput dobânzi, comisioane şi penalităţi de la consumatori persoane fizice, cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

Sunt sancţionate cu nulitatea absolută, ca sancţiune care lipseşte actul juridic de efectele sale, actele juridice încheiate cu nesocotirea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

Validitatea contractelor de cesiune este condiţionată şi de existenţa unei cauze licite.

Prin cesiunile din data de 21 mai 2008 şi din data de 31.08.2009, către H. şi D., a creditelor performante reprezentând contracte de credit ipotecare acordate în baza Legii nr. 190/1999, au fost încălcate prevederile art. 24, alin. (1) din actul normativ, prin care se legifera interdicţia expresă prevăzută de lege a cesionării creditelor ipotecare, acordate în baza Legii nr. 190/1999, doar către instituţii de acelaşi tip ori altor entităţi autorizate şi reglementate în acest sens prin legi speciale.

Referitor la consecinţele încheierii contractelor de cesiune, recurenţii arată că prin cesiunea de creanţă se realizează transmiterea unui drept de creanţă şi nu transmiterea drepturilor recunoscute de lege contractelor de credit.

În cazul cesiunii unui contract de credit bancar dobânda continuă să curgă potrivit graficului iniţial de rambursare a creditului, pe când, în cazul cesiunii de creanţă, dobânda nu mai continuă să curgă potrivit graficului iniţial de rambursare a creditului, contractul de credit bancar încetându-şi efectele ca urmare a cesiunii în cazul în care cesionarul nu este autorizat de autoritatea competentă să desfăşoare activităţi de creditare conform legii.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat total străin de natura pricinii si cu încălcarea prevederilor legale prezentate anterior că cesionarii aveau calitatea de creditori şi că în acestă calitate aveau dreptul de a încasa dobânzi din alt stat membru, astfel încât nu avea dreptul de a percepe dobânzi, comisioane de administrare şi penalităţi specifice instituţiilor de credit.

În contextul în care D. nu este instituţie de credit autorizată, se constată că aceasta reprezintă o persoană juridică neautorizată care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 54 din O.U.G. nr. 99/2006 şi care nu se poate folosi de libertatea de prestare a serviciilor prin furnizarea de servicii în mod direct pe teritoriul României, iar prestarea de servicii financiare pe teritoriul României, prin intermediul C., s-a realizat prin eludarea prevederile legale specifice, naţionale cât şi europene, astfel că şi decizia instanţei de apel prin care se constată ca acesta are calitatea de creditor este pronunţată cu încălcarea acestor prevederi legale naţionale şi europene.

Referitor la constatările instanţei de apel privind calitatea de simplu creditor al cesionarului D. recurenţii arată că, cesionarea contractelor de credit performante la data de 21.05.2008, în urma cărora au fost percepute dobânzi şi comisioane până pe data de 31.08.2009, data cesionării creditelor către D., este realizată cu încălcarea prevederilor legale, H. nefiind autorizată pentru desfăşurarea de activităţi de servicii financiare într-un mod profesional în moneda CHF şi EUR, perceperea de dobânzi, comisioane şi penalităţi pentru creditele în monedele menţionate realizându-se cu depăşirea autorizaţiei de funcţionare.

În contextul în care D. nu este instituţie de credit autorizată, ci doar o persoană juridică neautorizată care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 54 din O.U.G. nr. 99/2006 şi care nu se poate folosi de libertatea de prestare a serviciilor prin furnizarea de servicii în mod direct pe teritoriul României, iar prestarea de servicii financiare pe teritoriul României, prin intermediul C., s-a realizat prin eludarea prevederilor legale specifice, naţionale cât şi europene, astfel că şi decizia instanţei de apel prin care se constată ca acesta are calitatea de creditor este pronunţată cu încălcarea acestor prevederi legale naţionale şi europene.

Prin întâmpinarea formulată, intimata D. a invocat nulitatea recursului arătând că lipsesc motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii au solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi precum şi a apărărilor formulate de intimată.

Înalta Curte, examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului o va respinge având în vedere că recurenţii au formulat critici care pot fi încadrate în motivele de recurs invocate.

Examinând recursul din perspectiva motivelor de recurs invocate, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru considerentele care vor fi arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare nr. 990/14 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012 s-a statuat că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţiile contractuale, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor, iar soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de reclamanţi şi reţinut de instanţa de apel în primul ciclu procesual, nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea dispoziţiilor contractuale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în contradicţie şi cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimată în cauza C-269/19, instanţa sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.

Faţă de aceste consideraţii prin decizia de casare s-a dat îndrumare instanţei de apel să facă aplicarea celor statuate de CJUE prin hotărârea pronunţată în cauza C-269/19.

În soluţionarea cauzei C-269/19 s-a reţinut că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. recurenţii au susţinut faptul că motivele reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte aplicabilitatea clauzelor 5.1 şi 6.1 din ambele contracte sunt străine indicaţiilor date prin decizia de casare dar şi prin hotărârea CJUE menţionată.

În acest sens, recurenţii au arătat faptul că instanţa de apel, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, nu putea să reţină ca aplicabile clauzele contractuale ce prevăd dobândă fixă, acestea având aplicabilitate pe termen limitat înainte de intrarea în vigoare a clauzelor contractuale referitoare la perceperea dobânzii variabile.

Recurenţii au menţionat faptul că decizia atacată vine în contradicţie cu cele statuate de CJUE prin hotărârea pronunţată în cauza C-269/19, precum şi cu decizia atacată prin care s-a reţinut faptul că instanţa sesizată de consumator nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.

Critica este nefondată raportat la analiza etapizată prevăzută de hotărârea pronunţată în cauza C-269/19, pe care instanţa de apel a adaptat-o la datele concrete ale speţei.

Astfel, într-o primă etapă instanţa trebuie să verifice dacă, în urma constatării caracterului abuziv al clauzei, contractul mai poate continua să se deruleze până la finalul perioadei contractuale.

În măsura în care se constată că acest lucru nu este posibil, iar anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca.

În examinarea acestor elemente şi raportat la datele speţei, instanţa de apel a reţinut că, întrucât contractele de credit nu se mai află în derulare, analiza consecinţelor declarării caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda se va raporta la data încheierii contractului.

Întrucât instanţa de apel a constatat că nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, care să înlocuiască clauzele declarate abuzive, în acord cu posibilităţile indicate prin hotărârea CJUE a identificat în contract clauze contractuale care prevedeau dobânda fixă, aplicabile anterior intrării în vigoare a clauzelor constatate abuziv.

Astfel, în cadrul posibilităţilor de acţiune care rezultă din statuările CJUE prevăzute de C-269/19, instanţa de apel, urmărind să asigure stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, a identificat în contracte clauze negociate de părţi care prevedeau dobândă fixă şi ale căror consecinţe financiare erau în acord cu cerinţele de transparenţă în privinţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

În consecinţă, instanţa de apel a ţinut seama de voinţa părţilor în ceea ce priveşte limitele maxime ale dobânzii fixe aplicabile creditului astfel cum a fost negociată, sens în care a dispus restituirea sumelor care au depăşit aceste limite.

În acest mod, instanţa de apel nu a modificat contractul ci a dat eficienţă unor clauze contractuale negociate de părţi, care sunt de natură să asigure echilibrul real între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Fără a reţine general aplicabilă această regulă, Înalta Curte constată că raportat la datele speţei, soluţia este una justă şi conformă statuărilor CJUE prevăzute de cauza C-269/19.

Înalta Curte va înlătura şi criticile recurenţilor prin care se susţine nulitatea cesiunilor de creanţă ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, pe considerentul modificării valorii contractului consecinţă a menţinerii de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe în sensul obligării pârâtele C. şi C. – Sucursala Baia Mare să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 7.02.2008-20.08.2010 peste procentul de 5,7% dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x/07.02.2008, dar şi sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 06.03.2008-20.08.2010, peste procentul de 6,49 % dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x/6.03.2008.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, contractele de cesiune au transmis doar dreptul de creanţă din contractele de credit, fără a modifica conţinutul acestora, operaţiunea de cesiune a creanţelor nefiind lovită de nulitate din perspectiva dispoziţiilor O.U.G. nr. 99/2006, cesionarii neîndeplinind o activitate de creditare ca urmare a încheierii acestor contracte.

Practic, prin obligarea pârâtelor să restituie sumele percepute peste dobânda fixă iniţială are loc regularizarea valorii creanţelor transmise prin cesiune, aşadar modificarea valorii contractului, aspect care-i interesează pe recurenţi în calitate de debitori,

Din perspectiva art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel, interpretând greşit actele juridice deduse judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora deoarece a stabilit că, după eliminarea clauzelor abuzive 5.2 şi 6.2 din cele două contracte de credit, acestea pot continua, sens în care a constatat că rămân în vigoare clauzele 5.1 şi 6.1 prin care părţile au stabilit cuantumul dobânzii curente fiind formulate în termeni clari şi inteligibili.

Critica este nefondată deoarece prin soluţia pronunţată pe aspectul criticat, instanţa de apel a rămas în cadrul contractual agreat de părţi la momentul încheierii contractului, soluţia impunându-se în urma declarării ca abuzive a clauzei care reglementa dobânda după data expirării perioadei cu dobândă fixă.

Prin urmare, constatările instanţei de apel nu reprezintă rezultatul interpretării greşite a actului de voinţă al părţilor exprimat în cele două clauze rămase în vigoare ci identificarea unei soluţii juste în acord cu cele statuate în cauza C-269/19.

În consecinţă, raportat la îndrumările date prin decizia de casare, sunt nefondate şi criticile recurenţilor fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 190/1999 sub aspectul aplicabilităţii clauzelor privind dobânda iniţială, instanţa de recurs dând îndrumare pentru aplicarea hotărârii date în cauza C-269/19.

Privitor la legalitatea cesiunilor contractelor de credit, constatată de către instanţa de apel, recurenţii arată că au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile Legii nr. 190/1999, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Referitor la această critică recurenţii au invocat faptul că cesionarul D. nu are calitatea de instituţie de credit sau de entitate autorizată şi reglementată în acest sens prin legi speciale, prin urmare instanţa de apel a pronunţat soluţia cu încălcarea prevederilor legale interziceau cesionarea creanţelor unor categorii de persoane juridice care nu intrau sub incidenţa art. 24 din Legea nr. 190/1999, ale art. 7 din O.U.G nr. 99/2006 şi ale art. 2 din O.U.G nr. 98/2006, în vigoare la data cesionării.

Cu referire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut faptul că toate creanţele cesionate de către C. proveneau din contracte de credit în care sumele împrumutate fuseseră acordate integral, aşadar activitatea de creditare fusese deja îndeplinită, ceea ce însemnă că nu mai urma să se desfăşoare activităţi cu specific bancar ci doar rambursări de sume.

Faţă de faptul că prin contractele de cesiune au fost transmise doar drepturile de creanţă rezultând din contractele de credit, iar C. a rămas parte în contractele de credit, rezultă că creditorii cesionari succesivi au intrat în raporturi contractuale exclusiv în calitate de creditori ai creanţelor, mecanism permis de legislaţia în vigoare la data încheierii contractelor de cesiune, ca atare şi această critică este nefondată.

Referitor la Contractul de transfer nr. x din 21 mai 2008 recurenţii arată că s-au încălcat condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii printre care capacitatea de a contracta şi cauza licită.

Înalta Curte, reţine că sunt nefondate criticile privind nesocotirea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice în ceea ce-i priveşte pe cesionarii H. şi D. recurenţii susţinând greşit că cesionarii sunt persoane juridice care au contractat fie cu depăşirea autorizaţiei emise de autoritatea competentă, fie fără a deţine niciun fel de autorizaţie.

Astfel cum s-a arătat deja, contractele de cesiune nu au presupus transferul contractelor de credit sub aspectul preluării de către cesionari a drepturilor şi obligaţilor părţilor ci doar a creanţelor rezultate din contractele de credit, ca atare prin cesiunea de creanţă nu sunt afectate drepturi concrete ale debitorilor, în condiţiile în care obligaţia acestora de a rambursa creditul conform contractului de credit rămâne neschimbată, indiferent de persoana care este, la un moment dat sau altul, creditor al acestei obligaţii.

Referitor la condiţia existenţei cauzei licite, se reţine de asemenea ca nefondată şi critica privind încălcarea interdicţiei de cesionare a creditelor ipotecare, acordate în baza Legii nr. 190/1999, având în vedere că prin contractele de cesiune a fost preluată doar creanţa nu şi creditul ipotecar, ca atare interdicţia legală nu a fost încălcată.

Cum instanţa de apel a reţinut că la momentul încheierii contractelor de cesiune de creanţă, în raport cu care se analizează valabilitatea acestora, nu exista nicio interdicţie privind cesionarea creanţelor bancare, vor fi înlăturate criticile recurenţilor derivate din contestarea calităţii cesionarilor de a prelua aceste creanţe pe considerentul că nu aveau calitatea de instituţii de credit sau instituţii financiare autorizate.

În raport cu considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 143/2022 din 07 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. prin SUCURSALA BAIA MARE, D., D. S.R.L., BIROUL INDIVIDUAL NOTARIAL E., D. şi C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2022.