RCA insurance late-payment penalties accrual start date under Law 132/2017

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secţia Civilă la 14.11.2018, reclamantele A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamanta A. a sumelor de 700.000 RON, cu titlu de daune morale şi de 6.403,44 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a decesului numitului D.; de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a vătămărilor proprii pe care pârâta le-a suferit şi de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru trauma psihică suferită ca urmare a asistării la decesul soţului şi fiului, precum şi a sumei de 136,26 RON, cu titlu de daune materiale; către reclamanta B. a sumei de 600.000 RON, reprezentând daune morale, ca urmare a decesului numitului D.; penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 15.10.2018 şi până la data plăţii efective, în temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 2144/14.08.2020, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta A. a sumelor de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, de 4.617,44 RON, reprezentând daune materiale şi a penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor menţionate, de la 15.10.2018 până la data plăţii efective, ca urmare a decesului numitului D., către reclamanta B. a sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale şi a penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate de la 15.10.2018 până la data plăţii efective, ca urmare a decesului numitului D., precum şi la plata către reclamanta A. a sumei în cuantum de 200.000 RON, cu titlu de daune morale şi a sumei de 136,26 RON reprezentând daune materiale, ca urmare a propriilor vătămări suferite. A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

C. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului, iar A. şi B. au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1161A/30.062021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul principal şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune morale şi daune materiale, ca urmare a decesului intervenit, începând cu a 11-a zi de la data primirii de către asigurător a hotărârii judecătoreşti definitive cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească şi până la data plăţii efective a despăgubirilor; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei; a respins ca nefondat apelul incident.

Împotriva acestei decizii, A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, recurentele au susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 21 alin. (1)-(6) din Legea nr. 132/2017, în condiţiile în care au avizat intimatei dauna, iar Legea nr. 132/2017 a instituit un termen de 30 de zile în care asigurătorul poliţei de răspundere civilă auto este obligat fie să răspundă cererii, fie să notifice, în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. Or, intimata nu a respectat termenul de 30 de zile, iar oferta diminuată în mod nejustificat le-a fost transmisă la 26.11.2018, în cea de-a 83-a zi de la primirea cererii de despăgubire.

Totodată, au arătat că legiuitorul a dispus asupra penalităţilor în art. 21 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, iar instanţa de apel nu a reţinut argumente valide pentru acordarea penalităţilor din a 11-a zi de la data primirii de către asigurător a hotărârii judecătoreşti definitive.

După prezentarea cererii de despăgubire formulate în cadrul acţiunii şi a obligaţiilor juridice ce revin asigurătorului prin prisma Legii nr. 132/2007 privind soluţionarea acestei cereri, recurentele au arătat că pârâtei îi revine obligaţia de plată a penalităţilor începând cu 15.10.2018, cererea lor având ca temei art. 1.381 alin. (2) C. civ.

Potrivit recurentelor, penalităţile se cuvin persoanelor prejudiciate din momentul depunerii tuturor documentelor necesare stabilirii despăgubirilor, astfel că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 nu poate fi interpretat în sens restrictiv, prin suspendarea calculului penalităţilor în cazul în care persoana prejudiciată se adresează instanţei cu o acţiune în pretenţii, nemulţumită fiind de atitudinea asigurătorului care în mod nejustificat a diminuat despăgubirile, cum este cazul de faţă.

Au mai susţinut că, prin obligarea la plata penalităţilor începând cu a 11-a zi de la data primirii de către asigurător a hotărârii judecătoreşti definitive, ar fi anihilată intenţia expresă a legiuitorului, în sensul aplicării de penalităţi în cazul asigurătorilor care nu dau curs cererilor de despăgubire sau le diminuează în mod nejustificat.

Or, deşi au invocat incidenţa art. 21 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 132/2017, cu consecinţa calculării penalităţilor de întârziere pentru nesoluţionarea în termen legal al cererii de despăgubire din a 11-a zi de la expirarea termenului de 30 de zile pentru soluţionarea cererii, recurentele au apreciat că instanţa de apel nu a motivat în drept dispoziţia dată asupra penalităţilor şi nu a analizat aplicabilitatea art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 132/2017.

Totodată, au arătat că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la existenţa unei oferte, pentru că respectiva ofertă nu a fost înaintată în termen, ci în a 83-a zi de la avizarea daunei, astfel că nu poate produce efectele juridice.

În concluzie, recurentele au apreciat că dispoziţiile Legii nr. 132/2017 îşi au izvorul în normele cu caracter general de la art. 1.381 alin. (2) şi (3) şi art. 1.535 alin. (1) C. civ. şi s-au considerat îndreptăţite la acoperirea integrală a prejudiciului suferit, prin plata penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aplicabile despăgubirilor reprezentând daune morale şi materiale acordate, începând cu 15.10.2018 şi până la plata lor efectivă.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 01.10.2021 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor ce ar putea fi subsumate celor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 18.05.2022 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, iar acesta a fost admis în principiu, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentului recurs constă în stabilirea datei de la care încep să curgă penalităţile de întârziere.

Dacă prima instanţă, apreciind întemeiată în parte cererea reclamantelor, a obligat pârâta să le plătească acestora, pe lângă sumele acordate cu titlu de daune materiale şi/sau morale, şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând din 15.10.2018 şi până la data plăţii efective a debitului principal, instanţa de apel, reformând în parte sentinţa tribunalului, a obligat asigurătorul la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune morale şi daune materiale, începând cu a 11-a zi de la data primirii hotărârii judecătoreşti definitive cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, până la data plăţii efective a despăgubirilor.

În opinia recurentelor, această statuare contravine prevederilor art. 21 alin. (1)-(3) din Legea nr. 132/2017, deoarece asigurătorul nu a răspuns pretenţiilor de despăgubire în termen de 30 de zile de la data avizării daunei, ci le-a transmis o ofertă diminuată nejustificat, în a 83-a zi de la primirea cererii de despăgubire.

Criticile nu sunt fondate.

În considerarea datei producerii accidentului, 30.11.2017, norma legală care guvernează raporturile dintre părţi este cea cuprinsă în Legea nr. 132/2017, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Se cuvine subliniat că, o dată cu intrarea acestei legi în vigoare, la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431/12.06.2017, a fost abrogată, între altele, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, lege în baza căreia Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis Norma nr. 14/2011, iar, succesiv, Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor a emis Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Analiza evoluţiei legislative relevă, în noua reglementare, o abordare diferită a chestiunii penalităţilor.

Astfel, de exemplu, dacă prevederile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 au instituit sancţiunea aplicării unor penalităţi pentru situaţia în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplinea obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplinea defectuos (adică şi în cazul în care asigurătorul nu îşi îndeplinea obligaţia ca, în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, şi când nu îşi îndeplinea obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire, şi în cazul parcurgerii procedurii judiciare), Legea nr. 132/2017 reglementează diferit problematica penalităţilor.

Potrivit art. 21 alin. (1) din această lege, "În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Similar reglementării anterioare, şi actuala lege, sancţionând atitudinea de pasivitate, îl obligă pe asigurător la acţiune.

Astfel, acestuia îi este impusă obligaţia ca, în 30 de zile de când a fost sesizat cu o cerere de despăgubire, să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în măsura în care asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor asigurate, iar prejudiciul a fost cuantificat, sau să îi notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire.

Înalta Curte subliniază că distincţia esenţială între ipotezele de la art. 21 alin. (1) derivă din conţinutul răspunsului asigurătorului: dacă lit. a) are în vedere un răspuns pozitiv dat cererii de dezdăunare (care înglobează o ofertă de despăgubire), lit. b) se referă la un răspuns negativ, de respingere a pretenţiilor de despăgubire.

Dacă a formulat o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, art. 21 alin. (4) din lege îl obligă pe asigurător ca, în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire, să o plătească.

În acest sens, dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 prevăd că "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (...)".

Iar în conformitate cu alin. (5) al aceluiaşi articol, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii".

Rezultă, prin urmare, că sancţiunea obligării asigurătorului la plata unor penalităţi de întârziere intervine doar dacă acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea ei.

Se cuvine reiterat că art. 21 alin. (4) a instituit un termen de 10 zile, care curge fie de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a), fie de când asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă/acordul entităţii de soluţionare a litigiului, termen în care acesta trebuie să achite despăgubirea.

Alineatul (4) al art. 21 – la care face trimitere alin. (5) – nu se referă şi la cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiei prevăzute de art. 21 alin. (1) lit. b).

Aşa fiind, Înalta Curte impune părţilor concluzia că în ipoteza neîndeplinirii sau a îndeplinirii defectuoase a obligaţiei prevăzute de art. 21 alin. (1) lit. b), legea nu mai reglementează posibilitatea acordării de penalităţi din a 11-a zi de la expirarea termenului de 30 de zile pentru soluţionarea cererii, ci o înlocuieşte, în art. 21 alin. (2), cu o sancţiune mai energică, reprezentată de obligarea asigurătorului la plata despăgubirii.

Astfel, potrivit acestor din urmă dispoziţii legale, "Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Textul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 se referă, în mod neechivoc, numai la ipoteza cuprinsă în art. 21 alin. (1) lit. b).

Reiterând cele expuse în precedent, din care rezultă că dacă teza de la art. 21 alin. (1) lit. a) conturează un răspuns pozitiv dat cererii de dezdăunare, lit. b) se referă la un răspuns negativ, de respingere a pretenţiilor de despăgubire, Înalta Curte subliniază că, dacă asigurătorul nu notifică părţii prejudiciate motivele pentru care nu i-a aprobat, în totalitate sau în parte, pretenţiile, o atare împrejurare, echivalând cu respingerea cererii de despăgubire, nu poate fi circumscrisă ipotezei prevăzute de art. 21 alin. (1) lit. a) şi nu poate fi sancţionată prin obligarea sa la plata de penalităţi, ci se circumscrie art. 21 alin. (1) lit. b) şi poate fi sancţionată numai în condiţiile art. 21 alin. (2).

Prin urmare, legiuitorul a consolidat atingerea scopului normei – impunerea unei conduite active a asigurătorului –, prin instituirea celei mai energice sancţiuni, constând în ajungerea la scadenţă a obligaţiei de dezdăunare chiar la împlinirea termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire.

Stabilirea despăgubirii, în acest caz, presupune însă intervenţia instanţei, care urmează a verifica întinderea ei, în raport cu un probatoriu specific.

Legiuitorul sancţionează drastic, aşadar, pasivitatea asigurătorului printr-o dispoziţie care se diferenţiază în conţinut de cea prevăzută în art. 21 alin. (4) din lege şi instituie un regim juridic cu o altă dinamică.

Astfel, dacă despăgubirea s-a stabilit în condiţiile art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 137/2017 sau judiciar ori prin acordul entităţii de soluţionare a litigiului, scadenţa obligaţiei de plată a acesteia intervine la 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire ori de la comunicarea hotărârii judecătoreşti definitive ori a acordului entităţii implicate.

Spre deosebire, însă, dacă despăgubirea se stabileşte, în aplicarea art. 21 alin. (2), ca o consecinţă a demarării unui proces pentru că asigurătorul nu a răspuns părţii prejudiciate în 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire, indiferent de data comunicării hotărârii definitive prin care aceasta este stabilită, obligaţia de plată înregistrează scadenţa la expirarea termenului de 30 de zile în care asigurătorul era obligat să răspundă.

De asemenea, indiferent de scadenţa obligaţiei de plată de despăgubirii după distincţia operată, în toate cazurile în care despăgubirea este stabilită judiciar, penalităţile curg, în acord cu art. 21 alin. (5) din Legea nr. 317/2017, numai începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive asigurătorului.

Aşadar, indiferent de scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirii, a cărei nerespectare produce alte consecinţe juridice în acest caz, penalitatea are un curs prefixat de lege şi nu poate fi acordată în alt mod decat cel prefigurat în lege.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, sancţiunea obligării la plata unor penalităţi de întârziere intervine, în plus faţă de ipotezele în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 sau şi le îndeplineşte defectuos, şi în cazurile în care acesta diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea ei; o asemenea concluzie este impusă de utilizarea, în text, a adverbului "inclusiv".

Ipoteza diminuării nejustificate a despăgubirii nu este aplicabilă.

În etapele devolutive ale procesului s-a reţinut că răspunsul asigurătorului la cererea de despăgubire formulată de recurente la 04.09.2018 a constat într-o ofertă, datată 29.11.2018.

În aceste condiţii, oferta asigurătorului nu a fost transmisă în termenul fixat de lege, ci ulterior, aşa încât conduita sa relevă nesoluţionarea în termenul legal a cererii de despăgubire, ipoteză în care, după cum s-a reţinut deja, nu curg penalităţi de întârziere începând din momentul avut în vedere de recurente.

De aceea, instanţele de fond nu aveau a verifica natura justificată sau nu a atitudinii asigurătorului, care a făcut oferta de despăgubiri într-un cuantum inferior celor acordate mai apoi, prin hotărâre judecătorească.

Nu se regăseşte nici ipoteza întârzierii achitării despăgubirii, la care se referă ultima teză a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, deoarece, deşi incidenţa art. 21 alin. (2) generează scadenţa specifică a obligaţiei de plată, întinderea creanţei a fost stabilită pe cale judecătorescă, în prezentul proces.

În speţă, atitudinea de pasivitate a asigurătorului, demonstrată de faptul că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 21 alin. (1) lit. b), de a notifica în scris, cu confirmare de primire, în termen de 30 de zile de la data avizării daunei, motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire, a determinat părţile prejudiciate să iniţieze demersul judiciar de faţă.

Într-o astfel de ipoteză, pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii de despăgubire nu curg penalităţi de întârziere din a 11-a zi de la expirarea termenului de 30 de zile pentru soluţionarea cererii, aşa cum apreciază recurentele, ci se produce efectul amânării momentului de la curg penalităţile, până la împlinirea a 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă.

De aceea, reformarea în acest sens a sentinţei primei instanţe se dovedeşte a fi făcută cu respectarea legii, iar prin criticile lor recurentele nu au demonstrat că decizia atacată ar fi afectată de vreun viciu de nelegalitate.

În aceste condiţii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1161A din 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2022.