Certainty requirement for future damages in delay-of-handover compensation under civil code

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2022

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, la 14 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, C. S.A. şi D. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei reclamanţilor din cartierul Henri Coandă începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie (22 iunie 2007) şi până la predarea efectivă a locuinţei la cheie, respectiv cu toate utilităţile funcţionale, prejudiciu evaluat la 532.490,4 RON [1.000 EUR/lună, rezultând până în martie 2017 un total de 117.000 EUR, echivalentul în RON la cursul valutar stabilit de B.N.R. la 8 martie 2017 (1 EUR = 4,5512 R0N)] şi, în continuare, până la predarea la cheie a locuinţei către reclamanţi.

Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, prin încheierea de şedinţă din 27 aprilie 2018, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pe capătul de cerere privind răspunderea contractuală, în raport cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Sectorul 1 Bucuresti, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, C. S.A. şi D. S.R.L., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea civilă delictuală, ca neîntemeiată, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv pentru pretenţiile aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014 şi a respins excepţia prescripţiei pentru despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă începând cu 14 martie 2014, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 3829 din 20 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, s-au respins pretenţiile întemeiate pe răspunderea contractuală, în raport cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Sectorul 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, C. S.A. şi D. S.R.L., ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă; au fost respinse pretenţiile constând în despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014, ca prescrise; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească reclamanţilor suma de 148.622,36 RON cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferentă perioadei 14 martie 2014 - 28 februarie 2019; au fost respinse în rest pretenţiile reclamanţilor, ca neîntemeiate; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Judeţul Ilfov în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, ca rămasă fără obiect; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti în contradictoriu cu chematul în garanţie Consiliul Local al Oraşului Voluntari, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti în contradictoriu cu chematul în garanţie Oraşul Voluntari, ca rămasă fără obiect; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Sectorul 1 Bucureşti în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Oraşului Voluntari, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Sectorul 1 Bucureşti în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari, ca rămasă fără obiect; a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească reclamanţilor suma de 15.577,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtului Oraşul Voluntari suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins cererea pârâtului Sectorul 1 Bucureşti privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi s-a luat act că pârâţii Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti, C.

S.A. şi D. S.R.L. şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva încheierii din 27 aprilie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, reclamanţii şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe au declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 640 din 7 aprilie 2021, a respins apelul formulat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva încheierii din 27 aprilie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017; a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că, a admis în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamanţi a sumei de 31.134,23 Euro, în echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferent intervalului 14 martie 2014-28 februarie 2019, precum şi în continuare a sumei de 529,6 euro/lunar, în echivalent în RON la data plăţii efective, cu acelaşi titlu, începând cu 1 martie 2019 şi până la data predării efective a locuinţei situate în cartierul Henri Coandă, localitatea Voluntari, jud. Ilfov; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a dispus restituirea către apelanţii-reclamanţi a sumei de 3.310 RON taxă de timbru neutilizată în calea de atac a apelului şi a obligat apelanta A.N.L. la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 3.985 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în sumele de 1.785 RON onorariu apărător şi 2.200 RON taxă de timbru, acordată proporţional pretenţiilor admise în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 640 din 7 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat recurs.

Prin recursul declarat,reclamanţii A. şi B. au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 430 şi 431 C. proc. civ. în ceea ce priveşte considerentele instanţei de prim-control judiciar privind întreruperea cursului prescripţiei, anume a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a mai multor decizii prin care instanţele au dispus irevocabil asupra chestiunii litigioase privitoare la caracterul actual al pretenţiilor beneficiarilor imobilelor din cartierul Henri Coandă pentru întreaga perioadă în care aceştia au fost lipsiţi de folosinţa locuinţelor lor.

Astfel, deşi condiţia prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. era îndeplinită pentru a se reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin dezlegarea diferită dată acestei chestiuni litigioase, instanţa de prim-control judiciar a încălcat normele legale enunţate, hotărârea fiind lovită de nulitate.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia atacată a fost dată cu interpretarea eronată a Decretului nr. 167/1958, prin raportare la cererea de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014.

Sub acest aspect, au afirmat că, deşi s-a reţinut că fapta intimatei-pârâte este o inacţiune care a început la 22 iunie 2007 şi s-a produs distinct, lună de lună, în mod eronat instanţa de apel a interpretat că, raportat la art. 8 şi art. 12, coroborate cu art. 16 din Decretul nr. 167/1858, pentru perioada 22 iunie 2007-13 martie 2014, termenul de prescripţie nu a fost întrerupt prin actele de recunoaştere şi de executare efectuate de pârâtă.

În aceste condiţii, noţiunea de "act întreruptiv" de prescripţie a fost greşit interpretată de instanţa, întrucât acţiunile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe din această perioadă au reprezentat acte de recunoaştere şi de executare, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, pârâta recunoscând faptul că, din cauza nefinalizării lucrărilor, recurenţii-reclamanţi nu şi-au putut exercita dreptul de folosinţă asupra locuinţei.

În acest context, atât timp cât dreptul dedus judecăţii şi, implicit, fapta ilicită, au fost recunoscute, în mod eronat s-a apreciat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a efectuat acte de recunoaştere a dreptului recurenţilor-reclamanţi dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât recunoaşterea depăşirii termenului de finalizare a locuinţei echivalează cu o recunoaştere a neexecutării obligaţiei de finalizare a locuinţei, iar actele efectuate de pârâtă au avut efectul actelor începătoare de executare, în sensul art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, dat fiind că nu au condus în mod efectiv la îndeplinirea obligaţiei de finalizare şi predare la cheie a locuinţei.

Contrar opiniei instanţei de apel, actele emise de intimata-pârâtă privind stadiul lucrărilor reprezentau acte de recunoaştere, întrucât, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, acestea nu presupuneau şi participarea celui în favoarea căruia se realizează recunoaşterea, fiind acte ce provin exclusiv de la debitorul obligaţiei recunoscute. Totodată, deşi instanţa de apel a reţinut că fapta pârâtei era una continuă, în mod eronat a apreciat că dreptul recurenţilor-reclamanţi este afectat de prescripţie în perioada 22 iunie 2007-13 martie 2014.

O altă critică a recurenţilor-reclamanţi circumscrisă celui de-al doilea motiv de casare a vizat greşita reducere a cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond, menţinută în apel, încălcându-se principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1.349 alin. (2) C. civ., deşi recurenţii-reclamanţi au fost cei care au câştigat procesul, prejudiciul fiind compus atât din despăgubirile acordate pentru lipsa de folosinţă a imobilului, cât şi din cheltuielile de judecată generate de acest litigiu.

De asemenea, contrar opiniei instanţei de apel, autorii căii de atac au susţinut că pârâta răspundea şi pentru cheltuielile de judecată efectuate la fond de Oraşul Voluntari, acestea fiind în mod eronat stabilite în sarcina recurenţilor-reclamanţi, întrucât pârâta este cea care a pierdut procesul şi în raport cu celelalte părţi în litigiu, fapta sa ilicită, reţinută şi de instanţa de apel, determinând atragerea în proces şi a celorlalte părţi.

Interpretarea eronată a dispoziţiilor legale incidente a fost determinată de disocierea eronată realizată de instanţa de apel între fapta ilicită a pârâtei şi existenţa dosarului, chestiunile trebuind a fi analizate unitar, întrucât refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde măsurile necesare în vederea finalizării locuinţei a condus la declanşarea prezentului proces şi la efectuarea cheltuielilor de către intimatul-pârât Oraşul Voluntari.

Prin recursul declarat, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind şi insuficient motivată, motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivare, s-a susţinut că obligaţia de a urmări executarea lucrărilor reprezenta o obligaţie de diligentă şi nu una de rezultat, întinderea mandatului său fiind expres definită şi stabilită prin contract; instanţa de prim control judiciar a interpretat greşit actul dedus judecăţii în raport cu o obligaţie de rezultat care nu era prevăzută în sarcina sa, ignorând probatoriul administrat în cauză, din care rezultă fără echivoc diligentele întreprinse de aceasta în vederea realizării utilităţilor din cartierul Henri Coandă, cu atât mai mult cu cât obligaţia executării lucrărilor revenea părţilor semnatare ale convenţiei MM1909 din 6 mai 2004, care şi-au asumat răspunderea realizării lor şi nu recurentei-pârâte.

O altă critică invocată de autoarea căii de atac a vizat soluţia instanţei de apel privind obligarea sa la plata prejudiciului viitor.

Subsumat acestei critici, a arătat că, pentru a fi susceptibil de a fi reparat, prejudiciul trebuia să fie cert, actual, direct şi să nu fi fost acoperit anterior.

Din perspectiva întinderii acestuia, în stabilirea sa trebuia să se ţină cont de probabilitatea reală şi serioasă de fructificare a şansei şi de gradul de vinovăţie a autorului faptei ilicite; or, întinderea prejudiciului viitor pretins a fi reparat nu a fost determinată, expertiza judiciară efectuată în cauză vizând doar perioada 14 martie 2014 - 28 februarie 2019.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 mai 2022, respingându-se excepţiile nulităţii celor două recursuri, invocate de părţile litigante, acestea au fost admise în principiu şi a fost fixat un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării lor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Referitor la motivul de recurs potrivit căruia interpretarea instanţei de apel cu privire la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 încalcă puterea de lucru judecat generată de hotărârile judecătoreşti irevocabile şi opozabile A.N.L. prin care această chestiune a fost deja tranşată, se reţine că, în prezent, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleaşi părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă, caz în care chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior.

Conform celor reţinute de instanţa de apel, litigiile din cauzele anterioare menţionate s-au derulat între alte părţi, astfel că în mod corect s-a reţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia esenţială a identităţii de părţi pentru a se putea reţine efectul negativ sau pozitiv al autorităţii de lucru judecat raportat la deciziile invocate, motiv pentru care criticile vizând încălcarea sau aplicarea greşită a art. 430 şi 431 C. proc. civ. vor fi înlăturate, nefiind incidente aşadar prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-un al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea eronată a Decretului nr. 167/1958 în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014, actele emise de Agenţia Naţională de locuinţe privind stadiul lucrărilor reprezentând acte de recunoaştere şi de executare, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. c) din acelaşi decret.

Înalta Curte reţine că reclamanţii au iniţiat prezentul demers procesual, solicitând instanţei obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin lipsirea de folosinţa imobilului ce nu le-a fost predat nici până la acest moment, fiind indiscutabil că orice persoană care a suferit un prejudiciu, ca urmare a săvârşirii unui delict, poate solicita instanţei repararea acestuia.

Obiectul prezentului litigiu îl constituie o acţiune în răspundere civilă, în principal contractuală, în subsidiar delictuală, prin care se urmăreşte realizarea unui pretins drept de creanţă, care este supus termenului general de prescripţie de 3 ani aplicabil acţiunilor personale, patrimoniale.

Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe:

a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia [...].

Astfel, în privinţa pretenţiilor aferente perioadei 22 iunie 2007 - 13 martie 2014, reclamanţii pretind faptul că recunoaşterea provenită de la A.N.L., în sensul că aceştia nu pot folosi imobilul, echivalează cu recunoaşterea a însuşi dreptului dedus judecăţii. Or, în raport cu natura dreptului de creanţă dedus judecăţii, se constată că pârâţii nu au recunoscut în vreun fel că ar avea obligaţia de a plăti despăgubiri reclamanţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate.

Aşadar, în lipsa unei recunoaşteri neîndoielnice, pure şi simple a dreptului disputat, în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, nu se poate reţine că ar fi intervenit întreruperea cursului prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita în instanţă satisfacerea pretenţiilor reclamanţilor.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte arată că instanţa de apel a statuat corect asupra semnificaţiei pretinselor acte de recunoaştere, stabilind că ele nu pot produce efectul întreruptiv solicitat de reclamanţi. Aşa cum s-a subliniat în apel, pentru a fi util pe tărâmul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, actul evocat ca întreruptiv trebuie să presupună o recunoaştere clară şi neechivocă a pretenţiei valorificate în proces: dreptul de creanţă determinat de lipsa folosinţei locuinţei. Nu are relevanţă, pentru cursul prescripţiei, împrejurarea dacă pârâţii au făcut şi fac acte de aducere la îndeplinire a altor obligaţii (de executare, finalizare şi predare a locuinţelor la cheie); aceste acte ar putea avea relevanţă la evaluarea prescripţiei dreptului la predarea locuinţelor respective.

Împrejurarea că, ulterior, pârâţii ar fi purtat discuţii între ei cu referire la executarea obligaţiilor asumate, nu ar putea constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a acţiunilor în despăgubire.

Prin urmare, termenul de prescripţie pentru perioada 22 iunie 2007-13 martie 2014 era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată, fără a fi incident vreunul din cazurile de întrerupere dintre cele prevăzute la art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, corectă fiind dezlegarea dată în apel asupra modului de evaluare a acestor acte săvârşite de ANL, dezlegare care subliniază lipsa de identitate între dreptul la despăgubire şi dreptul la predarea locuinţei, concluzia care se impune în recurs este aceea că nu a existat nicio încălcare ori aplicare greşită a legii de către instanţa devolutivă, astfel încât, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste critici vor fi înlăturate.

În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea greşită a normelor privitoare la răspunderea delictuală pentru cheltuieli de judecată, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se constată că modalitatea de pronunţare asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată solicitate de partea care a câştigat procesul, reprezentând onorariul de avocat, prin reducerea acestuia de la 32.149,99 RON la 10.000 RON, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, a statuat că: "proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate". În consecinţă, aceasta nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la culpa procesuală a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, pentru toate cheltuieli de judecată efectuate în cauză, inclusiv pentru cele efectuate de Oraşul Voluntari, Înalta Curte reţine că temeiul obligaţiei de plată pentru partea care a avut câştig de cauză este culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii şi care a determinat, prin conduita sa, declanşarea litigiului.

Cum reclamanţii au formulat cerere de chemare în judecată în prezenta cauză şi împotriva Oraşului Voluntari, iar acţiunea acestora a fost apreciată întemeiată doar pentru o parte din pretenţiile formulate şi doar în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în mod just s-a reţinut culpa procesuală a reclamanţilor şi s-a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Oraşul Voluntari, pârât în raport de care, prima instanţă a respins acţiunea, soluţia fiind menţinută corect în apel sub acest aspect.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, motivul referitor la modul în care instanţa de apel a interpretat şi a calificat obligaţiile care revin A.N.L. conform contractului de mandat, ca fiind de rezultat şi nu de diligenţă, este într-adevăr nefondat, decizia recurată fiind la adăpost de critică din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, contractul de mandat a avut ca finalitate îndeplinirea prevederilor contractului general de antrepriză, prin care recurenta A.N.L., în calitate de mandatar, s-a obligat să îi reprezinte pe reclamanţi în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire, să încheie în numele şi pe seama acestora contractul de construire cu antreprenorul general, precum şi alte acte juridice necesare construirii locuinţei.

Prin Legea nr. 152/1998, privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe s-a stabilit la art. (1) că, (1)Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. (2) A.N.L. este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară". Evocata lege a conferit astfel A.N.L. calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

Contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care A.N.L. a fost abilitată să încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanţii - contract de mandat cu titlu oneros - A.N.L. a fost împuternicită să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

În acest context legal şi convenţional, recurenta A.N.L. era ţinută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi să răspundă exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen. Din acest punct de vedere, contractul de mandat are caracterele unui act juridic complex, prin care reclamanţii au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

Finalmente, instanţa supremă apreciază că hotărârea recurată îndeplineşte rigorile statuate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., soluţia fiind amplu motivată şi reflectând raţionamentul logico-juridic adecvat, în condiţiile în care de principiu, motivarea reprezintă o chestiune de conţinut.

Este fondat însă motivul de recurs referitor la greşita includere a prejudiciului viitor în cuantumul total al prejudiciului ce se cere a fi acoperit, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1385 alin. (2) C. civ.

Potrivit acestui text legal, prejudiciul suferit prin fapta ilicită se acoperă integral şi poate să includă şi prejudiciul viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică.

Certitudinea prejudiciului presupune atât existenţa sigură a acestuia, cât şi posibilitatea evaluării lui în prezent.

Astfel, dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate şti dacă s-a născut dreptul la reparaţie, iar dacă incertitudinea priveşte întinderea prejudiciului, obiectul creanţei (despăgubirea) nu poate fi determinat.

În speţă, prejudiciul viitor a fost raportat la suma de 529,6 euro/lunar în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, începând cu data de 1 martie 2019 şi până la data predării efective a locuinţei disputate în cauză, în amplasamentul Henri Coandă.

Înalta Curte notează că această sumă constituie un prejudiciu incert, în sensul că nu există posibilitatea reală a evaluării probabilităţii producerii sale, precum şi a întinderii daunei. Or, dacă nu se poate anticipa şi realiza o evaluare obiectivă, se impune ca instanţa să se limiteze la acordarea reparaţiei pentru prejudiciul stabilit cu certitudine.

A obliga pârâta la plata unor sume stabilite în raport cu media chiriei lunare calculate pentru perioada 14 martie 2014 - 28 februarie 2019, echivalează cu recunoaşterea faptului că în viitor se va produce un prejudiciu. Or, producerea acestuia nu este sigură, neexistând nicio certitudine reală şi serioasă cu privire la apariţia şi întinderea acestuia după cum s-a arătat.

În atare situaţie, includerea în cuantumul despăgubirilor şi a sumei de 529,6 euro/lunar în echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, începând cu 1 martie 2019 şi până la data predării efective a locuinţei, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 1385 alin. (2) C. civ., ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, care a reformat sentinţa cu privire la această chestiune, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impunându-se astfel o nouă judecată a apelului reclamanţilor exclusiv sub acest aspect.

Având în vedere toate considerentele arătate, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa în parte decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate, ocazie cu care vor fi avute în vedere prevederile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentă-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 640 din 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2022.