Nullity of cassation appeal for failure to articulate valid legal grounds beyond mere factual re-litigation and evidence assessment

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Hotărârea recurată

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2044/2021 din 22 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 06.07.2020 şi a sentinţei civile nr. 2452/07.12.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta A. S.R.L. Bucureşti, solicitând casarea deciziei atacate şi, în consecinţă, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată întreprinse de recurentă cu ocazia judecării cauzei.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a relevat, în prealabil, succinte precizări privind admisibilitatea recursului şi o scurtă prezentare a cursului procesual, iar în dezvoltarea recursului, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Soluţia instanţei de apel a fost dată ca urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor legale incidente, mai precis, a celor regăsite în cadrul art. 1 din C. civ., prin raportare la conţinutul art. 277 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.., arătând că, prin această ultimă dispoziţie, legiuitorul atribuie valoare probatorie chiar şi înscrisului nesemnat, cât timp sunt dovedite uzurile profesionale dintre părţi.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel, contrar doctrinei relevante cauzei, a apreciat eronat că prevederile sus-menţionate trebuie interpretate în sensul că emitentul trebuie să facă dovada faptului că înscrisul este utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, respectiv să se demonstreze că activitatea sa de comerţ sau a partenerului se desfăşoară în mod obişnuit în felul determinat prin emiterea acelui înscris, şi nu doar raportul cu o singură parte.

Apreciază considerentele instanţei de apel care au dus la respingerea apelului său ca fiind rezultatul interpretării eronate a noţiunii de uzanţă profesională, regăsită în cadrul C. civ. - art. 1 alin. (5) şi (6), articol care îşi găseşte aplicarea inclusiv în cadrul art. 277 alin. (2) C. proc. civ., care atribuie valoare probatorie înscrisului nesemnat cât timp sunt dovedite uzurile profesionale dintre părţi.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului formulat împotriva încheierii, recurenta-reclamantă a susţinut că interpretarea eronată a normei de drept material privind uzurile profesionale a determinat nelegala respingere a căii de atac, privind efectuarea raportului de expertiză.

Astfel, prin cererea de apel a învederat curţii de apel că, pentru întărirea probatoriului în cauză în sensul dovedirii faptei conexe (modalitatea de lucru între părţi), solicită administrarea probei cu interogatoriu, a probei cu un martor şi expertiza contabilă.

Cu toate acestea, în ciuda dispoziţiilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ.. şi a înscrisurilor depuse de către aceasta la dosar, precum şi a obiectivelor indicate la pct. 1 din apel, Curtea a apreciat că efectuarea unei expertize contabile în cauză nu este utilă cauzei şi, interpretând eronat noţiunea de uz profesional, în mod greşit a apreciat că nu este necesară efectuarea unui raport de expertiză cu obiectivele indicate de către recurenta-reclamantă.

Contrar celor reţinute de prima instanţă de control judiciar, recurenta-reclamantă consideră că proba cu expertiză contabilă ar fi fost utilă pentru justa soluţionare a cauzei în condiţiile în care prin administrarea acesteia ar fi rezultat cu claritate: (i) câte facturi fiscale au fost emise către pârât; (ii) modalităţile în care facturile fiscale emise către pârât au fost plătite, şi (iii) temeiul legal al emiterii facturilor fiscale către pârât, respectiv, identificarea contractelor de prestări servicii, a contractelor de vânzare-cumpărare, a facturilor de achiziţie a mărfurilor din partea A. ce au stat la baza emiterii facturilor fiscale către pârât.

În măsura în care instanţa de apel nu ar fi interpretat în mod eronat noţiunea de uzanţe, ar fi admis apelul şi ar fi dispus efectuarea unui raport de expertiză contabilă în cauză, în vederea suplimentării probatoriului necesar pentru dovedirea uzanţelor dintre părţi, aflându-se, astfel, adevărul în cauză.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului formulat împotriva sentinţei, recurenta-reclamantă a evocat interpretarea eronată a normei de drept material privind uzurile profesionale, considerând nelegală soluţia de respingere a apelului său şi, legat de soluţia pe fond, a susţinut că instanţa de apel, şi în acest caz, a interpretat eronat noţiunea de uz profesional, respectiv a considerat că acestea se referă la specificul activităţii de comerţ dintre un profesionist şi toţi partenerii săi contractuali, fără a avea în vedere că noţiunea se referă şi la relaţia dintre un profesionist şi unul dintre partenerii săi contractuali.

Interpretând eronat noţiunea de uz profesional, instanţa în mod greşit a apreciat că toate înscrisurile depuse nu au valoare probatorie şi, în consecinţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 277 C. proc. civ.

Consideră că, în măsura în care instanţa de apel ar fi interpretat în mod corect respectiva noţiune, astfel cum este prevăzut de art. 1 din C. civ., aplicarea art. 277 C. proc. civ.. în cauză apare ca evidentă, iar probarea faptului că recurenta şi intimatul procedau în mod obişnuit la emiterea unui înscris nesemnat (respectiv factură) şi la plata acestuia, ar fi dus la admiterea apelului.

Faţă de derularea uzurilor profesionale şi a modului de lucru stabilit între părţi, recurenta-reclamantă apreciază că se încadrează întru totul prevederilor art. 1 din C. civ. şi art. 277 alin. (2) C. proc. civ., dovedind faptul că, deşi facturile nu au fost semnate de către intimat, acestea au fost emise în baza unor raporturi comerciale reale între A. S.R.L. şi B..

Totodată, susţine că prin înscrisurile administrate a dovedit livrarea unor cantităţi însemnate de materiale în şantierul de construcţii al intimatului din str. x, Bucureşti, inclusiv cele pe care le solicită la plată, intimatul necontestând adresele emise de furnizorii recurentei, prin care aceştia atestă livrarea mărfurilor în şantier, probând faptul că, pentru mărfurile ce nu au fost livrate direct în şantier, intimatul a efectuat plăţi parţiale, neexistând vreun motiv pentru care facturile să fi fost acceptate doar parţial.

Intimatul nu a reuşit să răstoarne culpa contractuală care a luat naştere odată cu dovedirea faptului că între părţi au existat raporturi comerciale în cadrul cărora i-au fost livrate mărfuri ce nu au fost integral achitate.

Aşadar, a dovedit realitatea conţinutului facturilor nr. x/16.05.2018, în valoare de 121.860,25 RON, nr. 1017/15.05.2018, în valoare de 124.408,17 RON şi nr. 1016/14.05.2018, în valoare de 238.156,32 RON, prin dovedirea uzanţelor dintre părţi, conform art. 277 alin. (2) C. proc. civ.. şi, în raport de toate aceste aspecte, solicită să se constate că instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat calea sa de atac.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la data de 17.02.2022, sub nr. x/2019.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la 31.10.2019, deci, după data intrării în vigoare a acestei legi.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 11.05.2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 22 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

Apărarea formulată în cauză

Intimata- pârâtă P.F.A "B." a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la 04.04.2022, prin care, în principal, a solicitat anularea recursului pentru netimbrare sau constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ..; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 22 septembrie 2022, suplimentar faţă de motivele de recurs iniţial invocate, astfel cum acestea au fost dezvoltate în scris prin memoriul înregistrat la 17.02.2022, recurenta-reclamantă, prin apărător, a arătat că înţelege să invoce şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în opinia sa, motiv de recurs de ordine publică, de nulitate absolută a hotărârii recurate.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) C. proc. civ.., excepţia tardivităţii formulării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., Înalta Curte urmează să o admită şi să respingă acest motiv de recurs, ca tardiv formulat.

Astfel, în speţă, acest motiv de recurs a fost invocat abia în faţa instanţei de recurs, la termenul de judecată din 22 septembrie 2022, şi nu prin memoriul de recurs depus la dosar la data de 17.02.2022, rezultând, deci, că a fost tardiv formulat, neputând fi examinat, întrucât, a fost depăşit termenul imperativ prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ.., "termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate."

Referitor la susţinerile recurentei, prin care aceasta dă calificarea de motiv de recurs de ordine publică acestui motiv nou invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., Înalta Curte reţine că, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ.., "Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.".

Or, faţă de această exprimare a legiuitorului, se reţine că posibilitatea invocării unor motive "de casare care sunt de ordine publică" aparţine doar instanţei de judecată, nu şi părţilor, cum eronat pretinde recurenta-reclamantă.

În continuare, examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ.., excepţia nulităţii recursului, astfel cum a fost formulat prin memoriul de recurs depus la dosar, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu nulitatea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, ori examinarea situaţiei de fapt, intră în atribuţia instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs, reclamanta a reiterat, în esenţă, aspecte vizând modul de desfăşurare a relaţiilor dintre părţi, criticând decizia apelată referitor la modul în care instanţa de apel a administrat şi interpretat probatoriul în cauză.

Recurenta nu a arătat care sunt argumentele de drept pentru care, în opinia sa, nu este legală soluţia de respingere a apelului raportat la argumentele reţinute de instanţă; întregul memoriu de recurs conţine critici pe fondul cauzei, critici care vizează numai temeinicia hotărârii recurate, fără a dezvolta critici prin care să arate în ce constă nelegalitatea soluţiei de respingere a apelului. Recurenta nu îşi fundamentează criticile din cererea de recurs pe încălcarea sau greşita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei şi nemulţumirea părţii în legătură cu respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă.

În calea extraordinară de atac a recursului, controlul judiciar este limitat la verificarea legalităţii hotărârii atacate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive.

Astfel, deşi recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la casarea hotărârii când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în aceste motive; cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest caz de casare.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Simpla evocare a conţinutului unor norme legale sau invocarea ori referirea la acestea nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, în condiţiile în care nu s-a argumentat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greşită a acestor norme de drept material.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Aceasta, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, susţinerile recurentei-reclamante din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.., care trebuie interpretate în sensul indicării, prin memoriul de recurs, a unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 din acest act normativ, iar pe de altă parte, a argumentării juridice a acestuia, prin formularea unor critici propriu-zise cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a nemulţumirilor părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate, art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către recurent.

Pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textului de lege, aşa cum au procedat recurenţii, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.., întrucât condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor imputate instanţei, respectiv o minimă argumentare a criticii în drept.

În acest sens, Înalta Curte reţine că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise motivelor de recurs, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii. Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă explicită şi se referă la una din situaţiile cuprinse în art. 488 C. proc. civ.

Or, criticile din recurs nu se circumscriu acestei dezlegări, ci vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei, iar simpla menţiune că decizia nu este legală nu permite instanţei de recurs realizarea unui control efectiv al legalităţii soluţiei pronunţate.

Cum cerinţa motivării recursului este prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii şi având în vedere că, în cauză, nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (3) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantă.

Faţă de soluţia de anulare a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte P.F.A. "B." suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii formulării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi, în consecinţă, respinge acest motiv de recurs, ca tardiv formulat.

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 2044/2021 din 22 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. Bucureşti să plătească intimatei-pârâte P.F.A. "B." suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.