Veterinary contractor denied monthly indemnity; claim rejected for lack of proof of performed services.

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare – secţia civilă, la data de 13 iulie 2020, sub nr. x/2020 şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Satu Mare – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020*, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ANIMALELOR şi DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ANIMALELOR SATU MARE, solicitând instanţei obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor la alocarea bugetului necesar efectuării plăţii sumelor cuvenite reclamantei potrivit art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 236/2019, sume aferente contractelor: Contract de concesiune nr. x/01.09.1999 modificat şi completat prin Actul adiţional nr. x/11.08.2014, Contract subsecvent de servicii nr. x/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1857/16.02.2018 şi Contractul subsecvent nr. 37/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1858/16.02.2018, şi obligarea pârâtei Direcţia Sanitar- Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor Satu Mare la plata sumei de 10.000 RON lunar pentru fiecare dintre cele trei contracte sus-menţionate.

La data de 16.03.2021, a fost înregistrată cererea reclamantei de renunţare la judecata primului capăt de cerere din acţiunea introductivă.

Având în vedere cererea înregistrată de reclamantă la data de 16.03.2021, în temeiul art. 406 alin. (1) şi (6) C. proc. civ., tribunalul a lua act de renunţarea reclamantei la judecata primului capăt de cerere din acţiune.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Întrucât numai primul capăt de cerere a fost formulat în contradictoriu cu această pârâtă şi, în condiţiile în care instanţa ia act de cererea de renunţare la judecată privind acest capăt de cerere, tribunalul a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă a rămas fără obiect, motiv pentru care nu a mai fost analizată.

Tribunalul a mai reţinut că, prin aceeaşi cerere înregistrată la data de 16.03.2021 reclamanta a arătat că îşi menţine pretenţiile doar pentru perioada 16.12.2019- 31.08.2020.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 72 din 24 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Satu Mare – secţia a II-a civilă, de contencios administratgiv şi fiscal a luat act de renunţarea la judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ANIMALELOR, privind cererea prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la alocarea bugetului necesar efectuării plăţilor potrivit art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 236/2019, şi a respins acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată; fără cheltuieli de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 385/C/2021–A din 22 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatele Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor şi Direcţia Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor Satu Mare, împotriva sentinţei nr. 72 din 24.05.2021, pronunţate de Tribunalul Satu Mare.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei civile atacate, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a apelului Curţii de Apel Oradea, cu cheltuieli de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, următoarele:

Soluţia instanţei de apel este întemeiată pe motive contradictorii, aspect care determină nelegalitatea hotărârii, prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, curtea de apel a înlăturat argumentarea adusă de prima instanţă în sprijinul soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, iar pentru a proceda astfel a reţinut, contrar tribunalului, că lipsa normelor metodologice nu poate împiedica aplicarea Legii nr. 236/2019, întrucât efectul creat ar fi fost acela de invalidare a unor drepturi consacrate prin acest act normativ.

Luând ca premisă această ultimă împrejurare, respectiv faptul că Legea nr. 236/2019 s-a aplicat chiar şi în lipsa normelor metodologice, de la data intrării ei în vigoare, pe cale logică, aceasta nu ar fi putut să se aplice altfel decât în forma sa de la acea dată.

Or, textul art. IV din Legea nr. 236/2019 prezintă o formulare cât se poate de clară, concisă şi prin care nu se face referire la condiţii suplimentare necesar a fi îndeplinite pentru aplicabilitatea acestuia şi, în ciuda faptului că prin prevederea legală mai sus redată nu sunt impuse cerinţe suplimentare necesar a fi verificate în vederea acordării sumelor lunare, instanţa a considerat, în sens contrar cu propriile argumente, că "pentru aplicarea ei situaţiei reclamantei, aceasta trebuie însă să dovedească că a prestat serviciile pentru care legea prevede dreptul de a încasa suma de 10.000 RON lunar."

Recurenta-reclamantă susţine că acest considerent vine, însă, în contradicţie cu cele reţinute anterior. Astfel, iniţial instanţa reţine că abia la data de 22.07.2020, ca atare, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, a fost adoptată O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004, prin a cărei Anexă nr. 21 la Ordonanţa Guvernului 42/2004, "Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă" au fost reglementate condiţiile de obţinere a sumei lunare de 10.000 RON, prevăzută de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv decontul şi documentele justificative.

Se mai arată că instanţa de apel, după ce explicitează raţionamentul pentru care recurenta este îndreptăţită la sumele solicitate strict în temeiul Legii nr. 236/2019, reţine, de asemenea, că recurenta trebuia totuşi să facă o probă suplimentară celor enumerate de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv că a procedat la prestarea efectivă a serviciilor.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia de respingere a apelului nu este injustă doar prin prisma contradictorialităţii care caracterizează argumentele aduse în sprijinul său; apreciind că recurenta era datoare a face dovada îndeplinirii unor condiţii suplimentare, care nu erau prevăzute de textul de lege în temeiul căruia şi-a fundamentat cererea, respectiv de art. IV din Legea nr. 236/2019, instanţa a dat o aplicare eronată acestei norme de drept material.

În concret, instanţa a adăugat la lege, instituind o condiţie adiţională celor arătate expres în cuprinsul textului art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, în disonanţă cu voinţa legiuitorului, aceea de a le fi acordate sumele lunare tuturor beneficiarilor contractelor încheiate deja la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

În ceea ce o priveşte, recurenta-reclamantă susţine că eroarea instanţei în aplicarea normei de drept material are consecinţa privării acesteia de dreptul de a încasa sumele prevăzute de textul de lege pe care a înţeles să îşi fundamenteze pretenţiile, având în vedere că aceasta este beneficiara a trei contracte de tipul celor enumerate de legiuitor, respectiv Contractul de concesiune nr. x/01.09.1999, astfel cum a fost modificat şi completat prin Actul adiţional nr. x/11.08.2014, Contractul subsecvent de servicii nr. x/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1857/16.02.2018 şi Contractul subsecvent la nr. 37/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1858/16.02.2018; toate aceste contracte erau deja încheiate şi se derulau la data intrării în vigoare a legii, iar scopul încheierii acestora era cel al realizării activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Chiar şi apreciind că ceea ce determina aplicabilitatea textului era prestarea efectivă a serviciilor, consideră că îndeplinirea obligaţiilor contractuale este prezumată, câtă vreme - cu privire la contractele mai sus-enumerate - nu a intervenit rezilierea, nefiind în vreun fel contestată realizarea obligaţiilor asumate contractual. De altfel, susţine recurenta, este de observat că printre apărările intimatei-pârâte nu se regăseşte aceea potrivit căreia recurenta-reclamantă nu ar fi procedat la executarea obligaţiilor care cădeau contractual în sarcina acesteia.

Mai mult decât atât, consideră că a interpreta în sensul că recurentei îi este impus a respecta o condiţie care nu era prevăzută de textul legal la momentul la care au luat naştere drepturile pe care le reclamă, ar însemna a aduce atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii.

Cu alte cuvinte, a aprecia necesară respectarea unor condiţii în vederea acordării sumei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, câtă vreme astfel de condiţii au fost reglementate numai prin adoptarea ulterioară a O.U.G. nr. 117/2020, presupune a da aplicare acestui din urmă act pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare.

În fine, în susţinerea poziţiei exprimate, în sensul că textul art. IV din Legea nr. 236/2019 nu presupune, nici măcar în mod implicit, obligaţia dovedirii prestării efective a serviciilor în considerarea cărora au fost încheiate contractele de concesiune, recurenta-reclamantă arată că grăitoare este practica instanţelor naţionale, făcând vaste referiri sub acest aspect la jurisprudenţă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la data de 05.01.2022, sub nr. x/2020*.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR SATU MARE a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 03.03.2022, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 31 august 2020, deci, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 11 mai 2022, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 22 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Satu Mare, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce priveşte motivul de recurs fundamentat pe pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.., prin care recurenta-reclamantă susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât conţine motive contradictorii, Înalta Curte găseşte că acesta nu este incident, fiind nefondat.

Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut, în cuprinsul considerentelor sale, că: "Abia la data de 22.07.2020, după introducerea acţiunii, a fost adoptată O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, care în anexă, respectiv Anexa nr. 21la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, intitulată Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă, la art. 6, prevede că beneficiarii contractelor pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanţă primesc suma de 10.000 RON, sumă exceptată de TVA, din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, prin bugetul direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în baza decontului şi a documentelor justificative.".

Însă, acest considerent nu este contradictoriu cu cele reţinute anterior de instanţă şi care, susţine recurenta-reclamantă, ar explicita raţionamentul pentru care este îndreptăţită la sumele solicitate strict în temeiul Legii nr. 236/2019.

Pe de o parte, împrejurarea că instanţa de apel analizează condiţiile care o îndreptăţeau pe recurenta-reclamantă la plata sumei reclamate, nu înseamnă că instanţa concluzionează în sensul că partea era şi îndreptăţită la plata respectivei sume, iar pe de altă parte, faptul că instanţa a verificat contextul legislativ şi cadrul normativ şi, din parcursul acestuia, a reţinut că recurenta-reclamantă nu era îndreptăţită la plată, neîndeplinind condiţiile legii, nu înseamnă că motivarea este contradictorie.

Aşadar, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii sau ireconciliabile, ci, dimpotrivă, ele decurg unele din altele, se susţin şi conduc în mod clar către soluţia adoptată, încât, acest motiv de recurs întemeiat pe art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este fondat.

Examinând în continuare recursul, prin prisma celui de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi acesta este nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. este titulară a Contractului de concesionare nr. x/01.09.1999, în baza căruia prestează activităţi specifice medicului veterinar pe teritoriul Circumscripţiilor sanitar-veterinare de asistenţă Sanislău I şi Foieni.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă refuzul intimatei-pârâte D.S.V.S.A. Satu Mare de a achita lunar recurentei suma de 10.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019) – 31.08.2020.

Drepturile pretinse în cauză au fost reglementate prin prevederile Ordonanţei de Guvern nr. 42/2004 din 29 ianuarie 2004, privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor.

Art. 15 din acest act normativ prevede posibilitatea încheierii, de către direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti a unor contracte de concesiune pe o durată de 4 ani cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii.

Totodată, potrivit alin. (7) al aceluiaşi text de lege, concesionarii activităţilor prevăzute la alin. (2) care asigură prin unităţile medicale veterinare prevăzute la pct. 35 din Anexa nr. 1 un program zilnic de 8 ore pentru proprietarii animalelor din exploataţiile nonprofesionale din circumscripţia sanitar-veterinară contractată, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică si a sărbătorilor legale, primesc lunar, pentru fiecare contract, pe perioada de derulare a acestuia, suma de 10.000 RON, din bugetul Autorităţii, scutită de TVA, pentru transportul probelor, ridicarea produselor si tipizatelor necesare, instruirea şi formarea profesională aferente activităţilor contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informaţiilor privind lanţul alimentar, bunăstarea şi condiţiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situaţii de urgenţă, precum şi pentru inspecţia şi certificarea animalelor destinate sacrificării.

Înalta Curte constată că între intimata-pârâtă D.S.V.S.A. Satu Mare şi recurenta-reclamantă au fost încheiate Contractul de concesiune nr. x/01.09.1999, în temeiul O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat şi completat prin Actul adiţional nr. x/11.08.2014, Contractul subsecvent de servicii nr. x/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1857/16.02.2018 şi Contractul subsecvent nr. 37/06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1858/16.02.2018.

Ulterior încheierii Contractului de concesiune, O.G. nr. 42/2004 a fost modificată şi completată, prin Legea nr. 236 din 11 decembrie 2019, care menţine dreptul beneficiarilor contractelor de a primi lunar pentru fiecare contract suma de 10.000 RON.

Astfel, conform art. IV din acest act normativ, forma în vigoare la data introducerii acţiuniii:

"(1) Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autoritaţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti atribuie medicilor veterinari organizaţi în condiţiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege."

În continuare, art. V din Lege precizează că, "în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului".

Ulterior, a intervenit O.U.G. nr. 117 din 22 iulie 2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative.

Potrivit art. III din acest act normativ, contractele pentru efectuarea activităţilor sanitare, aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă (ceea ce, nu este cazul recurentei), îşi păstrează valabilitatea şi continuă să producă efecte potrivit prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative.

Pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiţionat de îndeplinirea vreunei condiţii de ordin material sau procedural, prevederile O.U.G. nr. 117 din 22 iulie 2020 neputând fi aplicate retroactiv.

Într-adevăr, faptul că era prevăzută obligaţia adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu înseamnă că recurenta-reclamantă nu era îndreptăţită la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventuale norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.

De altfel, se reţine că alin. (2) al articolului IV din Legea nr. 236/2019 nu prevedea în mod expres naşterea dreptului de adoptarea normelor metodologice.

În ce priveşte indemnizaţia la care se referă dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (7) din lege, se acordă suma de 10.000 RON lunar, beneficiarilor contractelor de concesiune ce se vor încheia după intrarea în vigoare a legii şi care fac dovada îndeplinirii în concret a unor atribuţii specifice: transportul probelor, ridicarea produselor şi tipizatelor necesare, instruirea şi formarea profesională aferentă activităţilor contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informaţiilor privind lanţul alimentar, bunăstarea şi condiţiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situaţii de urgenţă, precum şi pentru inspecţia şi certificarea animalelor destinate sacrificării.

Concluzia că aceste norme se aplică doar contractelor care se vor încheia/modifica prin act adiţional după intrarea în vigoare a legii rezultă din interpretarea coroborată a art. 15 alin. (2), (6) şi (7) din Legea nr. 236/2019.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate stipulează că pentru efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv, a Municipiului Bucureşti încheie contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condiţiile legii, în situaţiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari, organizaţi în condiţiile legii - art. 15 alin. (2).

Art. 15 alin. (6) instituie obligaţia pentru direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv, a municipiului Bucureşti de a modifica contractele deja încheiate, urmărindu-se comasarea circumscripţiilor sanitar-veterinare din fiecare contract atribuit unui medic veterinar astfel încât să existe un număr minim de animale ce atinge 300 de unităţi vită mare. Doar acestor beneficiari şi în condiţiile îndeplinirii atribuţiilor specifice menţionate de art. 15 alin. (7) din lege, se realizează plata indemnizaţiei de 10.000 RON.

Din perspectiva acestor prevederi legale, soluţia instanţei de apel este legală, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în discuţie.

În acest sens, reţinerile instanţei de apel, în sensul că reclamanta- recurenta reclamantă Societatea "A." S.R.L. Satu Mare- nu poate beneficia de drepturile solicitate în lipsa îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor prevăzute de art. 6 din Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004, sunt corecte.

Astfel, Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004 vizează doar contractele încheiate/modificate după intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 stabilind în concret condiţiile în care se face plata indemnizaţiei prevăzute de art. 15 alin. (7), iar nu a celei prevăzute de art. IV din lege.

În acest sens, documentele justificative prevăzute de art. 6 alin. (3) din Anexa menţionată urmăresc verificarea tocmai a activităţilor stabilite în sarcina medicilor veterinari în cuprinsul art. 15 alin. (7) din lege, enumerate anterior, în lipsa unor atare documente legal reţinându-se că recurenta-reclamantă nu poate fi îndreptăţită la plata sumei de 10.000 RON/lunar, nefiind îndeplinită condiţia legii.

Faţă de contextul argumentativ anterior expus şi parcursul legislativ în materie, Înalta Curte nu poate primi susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că, apreciind că recurenta era datoare a face dovada îndeplinirii unor condiţii suplimentare, care nu erau prevăzute de textul de lege în temeiul căruia şi-a fundamentat cererea, respectiv, art. IV din Legea nr. 236/2019, instanţa de apel a dat o aplicare eronată acestei norme de drept material, prin instituirea unei condiţii adiţionale celor cuprinse la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 instanţa adăugând la lege, critici ce se găsesc a fi nefondate, încât, motivul de recurs invocat, prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. nu este incident.

Astfel susţinerea recurentei vizând condiţia sine qua non a acordării sumei de 10.000 RON/lunar ca fiind existenţa contractului valabil încheiat este nereală, întrucât suma în discuţie nu putea fi acordată doar ca urmare a existenţei unui contract între părţi, ci şi ca efect al respectării acestuia, demonstrată prin depunerea deconturilor şi a documentelor doveditoare ale realizării acţiunilor sanitar-veterinare pe teritoriul de competenţă.

Legea nr. 236/2019 nu exclude prezentarea deconturilor justificative pentru efectuarea acţiunilor/serviciilor sanitar-veterinare prevăzute în Programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, pentru a beneficia de suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea contractelor.

În aceste condiţii, Legea nr. 236/2019, intrată în vigoare la data de 16.12.2019, se corelează cu dispoziţiile legale şi contractuale în derulare la data intrării sale în vigoare, nefiind necesar a se prevedea în cuprinsul ei obligativitatea prezentării de deconturi justificative.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, pentru a beneficia de această sumă pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020 nu este suficientă existenţa numai a contractului de concesiune şi, în acord cu instanţa de apel, se constată că interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi alin. (7) din O.G. nr. 42/2004 cu cele ale Legii nr. 236/2019 conduce la concluzia neîndoielnică în sensul necesităţii prezentării de către recurenta-reclamantă a dovezii prestării activităţilor medicale prevăzute de lege, ceea ce, în speţă, nu s-a îndeplinit.

În acest sens, Curtea de Apel Oradea a stabilit că, potrivit adresei nr. x/23.03.2022 a intimatei, recurenta a îndeplinit alte obligaţii contractuale care au fost plătite (pentru lunile ianuarie – august 2020, conform tabelului privind facturile emise şi ordinele de plată aferente acţiunilor sanitar- veterinare şi identificare animale, depus la f.143).

În fine, cât priveşte criticile structurate de recurenta-reclamantă la pct. III al cererii de recurs, Înalta Curte constată că acestea nu constituie motive de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., ci ele privesc practica judiciară în materie a altor instanţe.

Or, este ştiut că practica judiciară nu constituie izvor de drept şi, ca atare, nu poate fi valorificată în cadrul recursului. De altfel, nu s-a făcut nici măcar dovada că respectivele hotărâri judecătoreşti ar fi rămas definitive.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 385/C/2021-A din 22 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.