Reclamation of construction materials held by contractor: property rights versus contractual relativity and evidentiary valuation in cassation review

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la 23 august 2013, reclamantul Municipiul Bucureşti a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia să restituie cantităţile de 24.653 tone nisip natural, 24.509 tone pietriş natural 4/8, 19.156 tone pietriş natural 8/16, 404 tone pietriş natural 16/31, materiale proprietatea reclamantului, iar în subsidiar, să plătească reclamantului suma de 3.749.472,32 RON, reprezentând contravaloarea materialelor de construcţie, precum şi cheltuielile de judecată.

La data de 4 septembrie 2013, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Tribunalul Giurgiu – secţia Civilă, prin sentinţa comercială nr. 107 din 26 februarie 2014, a admis cererea formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a obligat pârâta să restituie reclamantului 24.653 tone nisip natural, 24.509 tone pietriş natural 4/8, 19.156 tone pietriş natural 8/16 şi 404 tone pietriş natural 16/31 sau să plătească suma de 3.749.472,32 RON, în caz de imposibilitate de restituire a bunurilor, respingând, totodată, excepţiile invocate de pârâtă.

Împotriva sentinţei comerciale nr. 107 din 26 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Giurgiu— secţia Civilă, a declarant apel pârâta A. S.R.L.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti — secţia a VI-a Civilă a respins cererea de recuzare a doamnei expert B., formulată de pârâta A. S.R.L. ca tardiv formulată.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti — secţia a VI-a Civilă a respins cererea pârâtei A. S.R.L. de refacere a raportului de expertiză contabilă.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020 Curtea de Apel Bucureşti — secţia a VI-a Civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii de recuzare a doamnei expert B., formulată de A. S.R.L. şi a respins cererea de recuzare ca nefondată.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, instanţa de apel a dispus înaintarea dosarului completului imediat următor, completul 3A, în vederea soluţionării cererii de recuzare formulată de A. S.R.L. împotriva judecătorilor ce compuneau completul de apel, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti — secţia a VI-a Civilă, a respins cererea de recuzare a completului ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 880 din data de 21 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti — secţia a VI-a Civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A. S.R.L.

Împotriva deciziei civile nr. 880 din data de 21 iulie 2020, precum şi a încheierilor din 15 octombrie 2019, 12 noiembrie 2019, 14 ianuarie 2020, 2 iunie 2020 şi 10 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti — secţia a VI-a Civilă, a declarat recurs A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. l, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea primului motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. l din C. proc. civ., recurenta a învederat că instanţa de apel a fost greşit alcătuită cu judecătorii împotriva cărora a formulat cerere de recuzare.

A arătat că cererea sa, întemeiată pe art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., era întemeiată întrucât a vizat lipsa de imparţialitate a judecătorilor, rezultând din modalitatea părtinitoare în care au procedat cu privire la administrarea suplimentului la raportul de expertiză contabilă, în sensul că, deşi au admis obiecţiunile recurentei, iar expertul a răspuns prin copierea concluziilor anterioare, instanţa nu a mai admis alte obiecţiuni şi a acordat cuvântul pe fondul cauzei. Completul care a soluţionat cererea de recuzare a stabilit greşit că magistraţii vizaţi de cererea de recuzare ar fi răspuns motivat solicitărilor recurentei, fără a proceda la o cercetare proprie cu privire la motivele invocate.

Recurenta a prezentat motivele care au determinat-o să formuleze cererea de recuzare, detaliind modul în care expertul contabil a realizat expertiza, precum şi obiecţiunile sale faţă de răspunsul expertului; de asemenea, a arătat că instanţa a avut o poziţie procesuală contrară propriei jurisprudenţe, deoarece după ce a admis obiecţiunile şi expertul a răspuns menţinând concluziile anterioare, s-a considerat lămurită, respingând noile obiecţiuni.

Recurenta a mai susţinut că, prin soluţia de respingere a cererii de recuzare, a fost încălcat principiul aparenţei de imparţialitate consacrat atât prin jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi prin cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia trebuie analizată atât gândirea, cât şi conduita judecătorului vizat, pentru a vedea dacă există îndoieli cu privire la imparţialitatea sa, fiind suficientă simpla existenţă a unor aparenţe de lipsă de imparţialitate pentru a genera o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; s-a argumentat, în acest sens, că instanţele trebuie să confere încredere justiţiabililor, iar înfăptuirea justiţiei într-un climat de insecuritate este incompatibilă cu obiectivele dreptului fundamental la un proces echitabil.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiile dreptului la apărare, aflării adevărului şi independenţei justiţiei.

A mai arătat că au fost încălcate regulile procedurale care garantau dreptul său la un proces echitabil întrucât instanţa a respins greşit cererile de recuzare a d-nei expert B., prin încheierile din 15.10.2019 şi 14.01.2020, precum şi cererea de refacere a expertizei de către o comisie de experţi, care să ofere toate garanţiile necesare de independenţă şi imparţialitate.

Instanţa de apel a încălcat principiul aflării adevărului şi principiul rolului activ prin faptul că nu a solicitat informaţii suplimentare pe marginea semnatarilor procesului-verbal de constatare din 11.12.2012.

Cu privire la cererea de recuzare a expertului, recurenta a justificat solicitarea sa prin faptul că lucrarea respectivă a fost întocmită într-o manieră părtinitoare faţă de Municipiul Bucureşti, cu încălcarea normelor profesionale din Standardul nr. 35 elaborat de CECCAR, motiv pentru care a şi formulat plângere penală împotriva d-nei expert B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Recurenta consideră nelegală soluţia pronunţată de instanţa de apel prin încheierea din 15 octombrie 2019, prin care s-a respins cererea de recuzare ca tardivă, întrucât nu a fost analizat fondul cererii de recuzare, iar termenul de 5 zile a fost respectat, fiind formulată în termen de 5 zile de la data obiecţiunilor.

De asemenea, consideră nelegală şi încheierea din 14 ianuarie 2020 prin care instanţa a respins a doua cerere de recuzare cu privire la acelaşi expert, pentru motive de părtinire şi favorizare a Municipiului Bucureşti. În susţinerea acestei critici, a evocat argumente reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei privind respingerea cererii de recuzare, precum şi dispoziţii din Standardul Profesional nr. 35 şi Codului etic naţional al profesioniştilor contabili elaborat de CECCAR. De asemenea, a reiterat argumentele pe care le-a susţinut la instanţa de fond cu privire la îndatoririle profesionale ale expertului, modalitatea de convocarea a părţilor de către expert, aspecte de formă a lucrării întocmite de acesta, cu referire expresă la vizarea raportului de către CECCAR şi obiecţiuni faţă de raportul de expertiză întocmit.

Recurenta a considerat nelegală soluţia instanţei de apel pronunţată prin încheierea din 12 noiembrie 2019, privind respingerea cererii de refacere a raportului de expertiză de către o comisie de experţi, justificând, de asemenea, atitudinea părtinitoare a d-nei expert contabil B..

A susţinut recurenta că, dacă instanţa de apel ar fi încuviinţat refacerea raportului de expertiză de către o comisie de experţi, riscul privind lipsa de imparţialitate la întocmirea raportului de expertiză s-ar fi diminuat considerabil, mai ales că raportul de expertiză întocmit de expertul menţionat conţine multe erori, pe care le-a prezentat în continuarea memoriului său.

O ultimă critică, subsumată celui de-al doilea motiv de casare – pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. –, priveşte încălcarea de către instanţa de apel a principiilor aflării adevărului şi rolului activ, întrucât nu a solicitat informaţii suplimentare cu privire la semnatarii procesului-verbal de constatare din 11.12.2012, prin care s-a efectuat singura inventariere a produselor de balastieră care au făcut obiectul contractului nr. x/15.12.2010, încheiat între recurentă şi C. S.R.L. A apreciat că aceste informaţii erau absolut necesare, deoarece acest înscris nu a fost luat în considerare la aprecierea probatoriului din cauza imposibilităţii de a se stabili calitatea în care dl. D. a semnat acest proces-verbal pentru intimatul Municipiul Bucureşti; totodată, pentru a înlătura forţa probatorie a acestui înscris, prin decizia recurată s-a reţinut că, pe lângă incertitudinea cu privire la persoana acestui domn în privinţa calităţii sale de a reprezenta reclamantul, respectivul înscris nu se coroborează cu procesele-verbale de custodie analizate şi nici cu restul materialului probator administrat in cauză.

Astfel, a considerat recurenta că, dacă instanţa de apel avea dubii cu privire la calitatea acestei persoane, în baza rolului activ avea la dispoziţie o multitudine de pârghii pentru clarificarea situaţiei semnatarilor procesului-verbal de constatare, întrucât documentul are o valoare probatorie esenţială pentru problema de drept dedusă judecaţii, însă a preferat ignorarea înscrisului, preluând raţionamentul d-nei expert B..

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanţei de apel pentru nemotivare, arătând că nu a realizat o argumentare proprie în soluţionarea problemelor de drept deduse judecăţii.

Astfel, deşi etapa procesuală a apelului a comportat o multitudine de aspecte teoretice şi practice, instanţa de apel a preluat concluziile raportului de expertiză întocmit de d-na expert B., inclusiv sub aspectul motivării în drept.

A mai suţinut că, referitor la motivul de apel privind soluţia greşită a primei instanţe, care a considerat că Municipiul Bucureşti este proprietarul întregii cantităţi de produse de balastieră care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu C. S.R.L., instanţa a ignorat mecanismul contractual de transfer al dreptului de proprietate de la A. S.R.L. la C. S.R.L., raportându-se formal, la sensul literar al termenilor folosiţi în cadrul proceselor-verbale de custodie, această concluzie fiind preluată integral din raportul de expertiză efectuat de d-na B.; prin urmare, motivarea decizie nu este rezultatul trecerii speţei prin filtrul gândirii judecătorilor de apel, iar pretinsele considerente nu răspund exigenţelor unei motivării proprii pe care instanţa este de aşteptat să o aducă unei hotărâri judecătoreşti.

Al doilea motiv de apel, referitor la modul în care recurenta şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de C. S.R.L., a fost înlăturat de instanţă tot printr-o motivare preluată din concluziile raportului de expertiză menţionat, dar şi cu luarea în considerare a concluziilor expertului-parte al Municipiului Bucureşti, fără să se facă vreo menţiune despre opinia expertului său parte.

De asemenea, pentru motivarea respingerii celui de-al treilea motiv de apel, privind soluţionarea cauzei ultra petita de către prima instanţă, au fost utilizate argumente preluate tot din raportul de expertiză, ceea ce se poate observa din studierea comparativă a decizie recurate şi a raportului de expertiză întocmit de d-na expert B..

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a criticat decizia din apel pentru nemotivare cu privire la elemente importante pentru dezlegarea problemelor de drept deduse judecăţii, respectiv: natura juridică a contractului de vânzare nr. x/15.12.2020 şi mecanismul de transfer a proprietăţii potrivit acestuia; modalitatea de rezolvare a conflictului aparent dintre modalitatea de transfer a dreptului de proprietate potrivit contractului de vânzare nr. x/15.12.20202, pe de o parte şi potrivit proceselor-verbale de custodie, pe de altă parte; când a fost transferat dreptul de proprietate asupra produselor de balastieră, potrivit clauzelor contractului de vânzare-cumpărare; care este valoarea juridică a proceselor-verbale de custodie, ţinând cont inclusiv de faptul că termenul de "custodie" nu există în dreptul civil material antamat prin respectivul contract de vânzare-cumpărare.

A susţinut că toate aceste aspecte nu au găsit o rezolvare prin decizia atacată, deşi erau esenţiale pentru corecta soluţionare a problemei de drept deduse judecăţii, astfel că sancţiunea aplicabilă pentru nemotivare este nulitatea, întrucât, în lipsa motivării, principiile transparenţei şi predictibilităţii actului de justiţie sunt în mod grav afectate şi nu se poate realiza un control efectiv de legalitate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a regulilor din materia răspunderii civile contractuale, a principiului relativităţii efectelor actelor juridice civile şi a principiului pacta sunt servanda.

A arătat că instanţa de apel nu a făcut o încadrare exactă a cererii de chemare în judecată şi nu i-a determinat cu precizie natura juridică (o acţiune în revendicare sau acţiune în atragerea răspunderii civile contractuale), ceea ce a dus la confuzia instanţei de apel între temeiurile de drept substanţial aferente celor două instituţii şi, implicit, aplicarea total eronată a principiilor de drept evocate. Calificarea şi încadrarea exactă a cererii de chemare în judecată era necesară cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare nr. x/15.12.2010 a fost încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864, act normativ de drept substanţial ce diferă esenţial de reglementarea din noul C. civ., care, probabil, a fost avut în vedere de instanţa de apel. Însă, indiferent de încadrare sau de dreptul material aplicabil, este evident că soluţia din apel încalcă principiile generale ale răspunderii civile contractuale şi principiile relativităţii efectelor actelor juridice civile şi pacta sunt servanda.

O primă critică priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a principiilor relativităţii şi pacta sunt servanda, cu referire la statuarea că Municipiul Bucureşti este proprietarul întregii cantităţi de produse de balastieră care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă şi C. S.R.L.

Astfel, instanţa şi-a întemeiat soluţia pe procesele-verbale de custodie, poliţele de asigurare încheiate de C. S.R.L. şi concluziile raportului de expertiză, în loc să analizeze clauzele contractului părţilor, încălcând art. 969 din C. civ. de la 1864. Recurenta a detaliat conţinutul proceselor-verbale de custodie, obiectul şi rolul poliţelor de asigurare, pentru a justifica lipsa lor de relevanţă pentru soluţia pronunţată în cauză.

De asemenea, cu privire la raportul de expertiză, a susţinut că s-a făcut confuzie între două contracte, respectiv contractul de proiectare şi execuţie nr. 344/2010 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.12.2010, absolut diferite atât sub aspectul părţilor, cât şi sub aspectul efectelor juridice care izvorăsc din acestea.

Faţă de primul contract, încheiat între C. S.R.L şi Municipiul Bucureşti, recurenta este terţ şi, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului reglementat de art. 973 din C. civ. de la 1865, acesta nu generează drepturi sau obligaţii în patrimoniul său; al doilea contract, încheiat între C. S.R.L. şi recurentă, nu reprezintă temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamantă.

A doua critică priveşte reţinerea greşită de către instanţa de apel, cu încălcarea şi aplicarea greşită a principiilor relativităţii şi pacta sunt servanda, a modului în care recurenta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul încheiat cu C. S.R.L., în sensul că a stabilit neîndeplinirea obligaţiilor sale faţă de cocontractant doar pe baza concluziilor raportului de expertiză efectuat de d-na expert B.. În continuare, recurenta a explicat modul de derulare a raporturilor juridice generate de contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu C. S.R.L., precum şi modul de îndeplinire sau modificare a obligaţiilor contractuale, în concret cu privire la costurile transportului produselor de balastieră, apreciind că instanţa a nesocotit voinţa părţilor, cu încălcarea art. 969 din C. civ. de la 1864.

De asemenea, a susţinut nelegalitatea deciziei atacate întrucât s-a apreciat greşit că între A. S.R.L şi Municipiul Bucureşti există raporturi juridice obligaţionale; or, se observă cu uşurinţă că nu există astfel de relaţii, deci pretenţiile reclamantului trebuiau îndreptate doar împotriva C. S.R.L., împrejurare pe care a încercat să o evite, deoarece antreprenorul se află în procedura insolvenţei.

Chiar dacă, ad absurdum, s-ar interpreta că ar fi operat transferul dreptului de proprietate şi în privinţa produselor nelivrate şi neachitate, Municipiul Bucureşti nu poate să le pretindă de la recurentă, întrucât nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare, mai ales că recurenta beneficiază de un drept de retenţie asupra acestora. Totodată, pe lângă faptul că intimatul-reclamant ar fi trebuit să se îndrepte împotriva cocontractantului său C. S.R.L., pretinderea din nou a aceleiaşi cantităţi de produse deja livrate reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, de vreme ce este terţ la raportul juridic din care s-a născut obligaţia de a livra aceste produse.

A mai arătat că este nelegală şi concluzia potrivit căreia prima instanţă nu s-ar fi pronunţat ultra petita, deoarece costul transportului, achitat de intimatul Municipiul Bucureşti către C. S.R.L., nu este în sarcina recurentei, fiind stornată contravaloarea transportului ca urmare a modificării obligaţiilor contractuale. Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut eronat că produsele de balastieră pe care le-a livrat nu au fost transportate la şantierul Pasaj suprateran Mihai Bravu, obiect al contractului nr. x/02.12.2010, concluzia fiind preluată din raportul de expertiză.

În finalul memoriului de recurs, a afirmat că temeinicia tuturor motivelor sale de recurs rezultă din probele administrate în cauză, însă una dintre probe (raportul de expertiză întocmit de expert B.) lansează ipoteze contrare realităţii, cu ignorarea tuturor probelor de la dosar, întrucât a refuzat să valorifice tocmai probele nou obţinute şi care justificau readministrarea expertizei, precum şi alte înscrisuri, sub pretextul că nu ar fi lizibile, fără să fi încercat măcar formal contactarea expertului consilier sau a reprezentanţilor societăţii.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului.

La data de 25 august 2021, intimatul Municipiul Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 14 septembrie 2021, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 10 martie 2022, s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul Municipiul Bucureşti, s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 880 din data de 21 iulie 2020, precum şi a încheierilor din 15 octombrie 2019, 12 noiembrie 2019, 14 ianuarie 2020, 2 iunie 2020 si 10 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, stabilindu-se termen la data de 12 mai 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerente ce succed.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel apreciind că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., recurenta a criticat nelegala alcătuire a completului de judecată întrucât au participat judecătorii cu privire la care a formulat cerere de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că acest motiv de nelegalitate este incident atunci când completul de judecată care a soluţionat cauza în apel a fost nelegal alcătuit, prin nerespectarea normelor privind compunerea sau constituirea instanţei. Conform argumentelor recurentei, în speţă este indicat un caz privind compunerea completului de judecată, întrucât cererea de recuzare a fost formulată împotriva judecătorilor membri ai completului de apel.

Astfel, pentru a fi incidente normele de drept privind nelegala compunere a instanţei, raportat la motivele invocate de recurentă, trebuie ca membrii completului să se fi aflat într-o situaţie de incompatibilitate. Or, se constată că, deşi recurenta a formulat cererea de recuzare a celor doi judecători care compuneau completul de judecată, prin încheierea din data de 10 iunie 2020, cererea a fost respinsă, înlăturându-se astfel posibilitatea ca un judecător incompatibil să participe la soluţionarea cauzei.

Înalta Curte relevă că situaţiile ce se pot încadra în dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. nu includ orice suspiciuni ale părţilor cu privire la imparţialitatea judecătorilor, ci trebuie luate în considerare elemente care nasc în mod întemeiat presupunerea rezonabilă că judecătorul nu ar fi obiectiv şi imparţial.

Aşadar, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată prin încheierea din data de 10 iunie 2020 este corectă, întrucât în susţinerea situaţiei de incompatibilitate reglementată de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., recurenta a invocat aspecte privind administrarea probelor, fiind nemulţumită de faptul că instanţa de apel a respins noile sale obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă, cu privire la care admisese anterior alte obiecţiuni ale aceleiaşi părţi. Or, măsurile pe care instanţa le dispune, pe parcursul cercetării procesului, cu privire la administrarea probatoriului sau pentru buna administrarea a procesului, conform normelor de procedură, nu pot fi, în contextul dat, dovezi de imparţialitate a membrilor completului de judecată ori, cel puţin, îndoieli rezonabile în această privinţă.

Potrivit celui de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că prin decizia recurată au fost încălcate principiile dreptului la apărare, aflării adevărului, independenţei justiţiei şi dreptul său la un proces echitabil.

Într-o primă critică, motivul de recurs este argumentat prin soluţia greşită pe care a pronunţat-o instanţa de apel, prin încheierile din 15 octombrie 2019 şi 14 ianuarie 2020, asupra cererilor sale de recuzare a expertului contabil, precum şi prin încheierea din 12 noiembrie 2019, prin care i s-a respins cererea de refacere a raportului de expertiză de către o comisie de experţi, apreciind că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

O altă critică priveşte încălcarea principiul aflării adevărului şi principiul rolului activ al judecătorului, pentru că instanţa de apel nu a solicitat informaţii suplimentare despre semnatarii procesului-verbal de constatare din 11.12.2012, esenţial pentru soluţionare cauzei.

Înalta Curte reţine că, în speţă, nu fost încălcate normele de procedură care reglementează principiile procesului civil indicate de recurentă întrucât, din conţinutul celor trei încheieri şi al decizie recurate rezultând că instanţa de apel a aplicat corect normele de procedură pentru soluţionarea incidentelor invocate de recurentă, soluţiile pronunţate fiind amplu motivate. Din analiza argumentelor dezvoltate prin memoriul de recurs se constată că recurenta nu indică modul în care instanţa devolutivă de control judiciar a încălcat normele privind recuzarea expertului, ci toate susţinerile sale sunt, în realitate, nemulţumiri privind conţinutul raportului de expertiză, concluziile lucrării întocmite de expert, aprecierea şi forţa probatorie pe care instanţa a atribuit-o acestei probe.

Înalta Curte subliniază că soluţiile pronunţate de instanţa de apel privind cererile de recuzare şi cererea de refacere a raportului de expertiză întemeiată pe dispoziţiile art. 338 din C. proc. civ. sunt legale, întrucât au fost respectate principiile procesului civil, iar respingerea motivată a unor cereri (de recuzare sau de încuviinţare a unor probe suplimentare), raportat la situaţia concretă şi la probatoriul deja administrat, nu reprezintă dovezi de încălcare a drepturilor părţilor. Dacă s-ar accepta argumentele recurentei, ar însemna ca instanţa de judecată să dea soluţii favorabile tuturor cererilor formulate de părţi, fără posibilitatea de a cenzura aceste solicitări, după caracterul util, pertinent şi concludent, ceea ce ar lipsi de eficienţă normele procedurale edictate în scopul bunei desfăşurări a procesului civil.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurenta, prin invocarea încălcării unor principii fundamentale ale procesului civil, reglementate de C. proc. civ., urmăreşte să supună analizei instanţei de recurs reevaluarea probelor administrate în proces, argumentând importanţa deosebită pe care unele dintre acestea, respectiv expertiza sau anumite înscrisuri, o au pentru soluţionarea cauzei, fiind nemulţumită de faptul că prima instanţă de control judiciar nu le-a atribuit forţa probatorie urmărită de parte sau nu a luat măsuri pentru suplimentarea acestor probatorii.

Astfel, se dezvoltă critici privind forma raportului de expertiză, temeinicia obiecţiunilor formulate, analiza modului de îndeplinire a obligaţiilor în raporturilor juridice în care este angajată recurenta, obţinerea unor informaţii suplimentare privind procesul-verbal de constatare din data de 12 noiembrie 2019, însă o asemenea analiză excede examenului de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta, motivat de împrejurarea că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu şi asupra celor de drept. Or, calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, prin intermediul acesteia nu se devoluează în faţa judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin, alin. (3) al art. 483 din C. proc. civ. statuând ritos că "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel şi prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., afirmând că nu este motivată întrucât nu cuprinde argumente proprii, ci doar preluarea unor idei şi concluzii din raportul de expertiză, fiind ignorate susţinerile sale exprimate prin intermediul propriului expert parte.

Într-un prim considerent, instanţa supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 din C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, care sunt exprimate printr-o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat, cât şi probele verificate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei devolutive, raţionamentul logico-juridic putând fi cu uşurinţă identificat.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a argumentelor părţilor, pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, se constată că decizia recurată cuprinde o motivare corectă şi completă, iar criticile formulate de recurentă în apel, au fost analizate şi înlăturate motivat de instanţa devolutivă, care a răspuns punctual criticilor privind modalitatea de transfer a dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul litigiului, modul de îndeplinire a obligaţiilor de către recurentă în relaţiile contractuale pe care şi le-a asumat, valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la dosar şi a probelor administrate, după cum rezultă din filele x din hotărârea atacată.

Totodată, Înalta Curte relevă că preluarea în considerente de către instanţa de apel a concluziilor din rapoartele de expertiză întocmite în cauză nu înseamnă că judecătorii au înlocuit propriile argumente cu cele ale expertului, ci, după cum rezultă din analiza deciziei recurate, şi-au susţinut propriul raţionament cu probele administrate în cauză, realizând o examinarea completă a motivelor de apel, cu referire la aspectele criticate.

În ceea ce priveşte nemotivarea unor elemente foarte importante pentru dezlegarea problemei de drept deduse judecăţii, respectiv natura juridica a contractului de vânzare nr. x/15.12.2020 şi mecanismul de transfer a proprietăţii potrivit acestuia, modalitatea de rezolvare a conflictului aparent dintre modalitatea de transfer a dreptului de proprietate potrivit contractului de vânzare nr. x/15.12.20202, pe de o parte şi a proceselor-verbale de custodie, pe de altă parte, momentul transferului dreptul de proprietate asupra produselor de balastieră, potrivit clauzelor contractului de vânzare-cumpărare, valoarea juridică a proceselor-verbale de custodie, critica recurentei nu este fondată.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o sinteză a motivelor de apel, a grupat argumentele invocate în susţinerea căii de atac şi a oferit o motivare corespunzătoare, raţionamentul juridic asupra problemelor de drept analizate fiind clar, de natură a permite efectuarea cu uşurinţă a controlului judiciar.

Trecând, mai departe, la examinarea ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta a criticat decizia recurată susţinând că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a regulilor din materia răspunderii civile contractuale, a principiului relativităţii efectelor actelor juridice civile şi a principiului pacta sunt servanda.

Analizând argumentele părţii recurente, se reţine că, deşi aparent aceasta invocă încălcarea unor norme din C. civ., în realitate, urmăreşte ca instanţa de recurs să reevalueze atât probele administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de constatare din data de 11 decembrie 2012, cele două rapoarte de expertiză contabilă, pentru a se da eficienţă celui întocmit de d-na expert E., pe care-l consideră favorabil, cât şi situaţia de fapt, pentru a se stabili că şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de C. S.R.L. De asemenea, parte din argumentele prezentate în susţinerea acestei critici au fost deja evocate şi prin criticile anterioare privind lipsa motivării deciziei instanţei de apel, relevând aceeaşi nemulţumire a recurentei faţă de modul în care a fost interpretat şi valorificat probatoriul administrat în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte arată că statuările instanţei de apel sunt conforme dispoziţiilor legale indicate de recurentă, astfel că nu au fost încălcate norme de drept privind principiile relativităţii efectelor contractului şi pacta sunt servanda; instanţa de apel a analizat cererea intimatului-reclamant, în calitate de proprietar al materialelor de balastieră, împotriva recurentei-pârâte, în calitate de posesor neproprietar, acestea fiind premisele unei acţiuni în revendicare mobiliară, iar alternativ, pretenţiile materiale ale acesteia.

Totodată, se confirmă raţionamentul judiciar al instanţei de apel cu privire la calitatea de proprietar a intimatului Municipiul Bucureşti asupra cantităţii de bunuri, care-i conferă dreptul de a pretinde şi primi produsele de care a fost lipsit. Acest drept nu este contrar şi nu încalcă niciunul dintre raporturile juridice contractuale născute, pe de-o parte, între reclamant şi C. S.R.L şi, pe de altă parte, între C. S.R.L. şi recurenta A. S.R.L. Prin soluţia pronunţată, instanţa devolutivă a respectat pe deplin principiile care reglementează materia contractelor, efectele convenţiilor s-au produs conform clauzelor stabilite de părţi şi forţei obligatorii, fără a fi contrare principiului relativităţii.

În speţă, pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de proiectare şi execuţie nr. 344/02.12.2010 încheiat între beneficiarul Municipiul Bucureşti şi C. S.R.L., societatea prestatoare a utilizat produsele livrate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.12.2010, încheiat cu recurenta A. S.R.L., având ca obiect achiziţionarea de materiale de balastieră. Litigiul de faţă a fost generat de situaţia născută din acte ulterioare încheiate de părţile contractelor amintite, respectiv procesele-verbale de custodie, prin care s-a stabilit partea care urma să aibă în posesie materialele şi momentul până la care ele rămâneau în custodie, precum şi de alte situaţii decurgând din relaţiile comerciale din părţi. Existenţa acestor contracte şi faptul că produsele care s-au achiziţionat în temeiul unui contract au servit îndeplinirii obligaţiei asumate de prestator printr-un alt contract, nu pot fi interpretate drept încălcare a principiilor forţei obligatorii şi relativităţii contractului.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate nu există niciun argument prin care instanţa de apel să fi stabilit existenţa unor raporturi juridice obligaţionale între recurentă şi intimată, litigiul pendinte nu este grevat pe un asemenea temei, iar raţionamentul instanţei de apel privind proprietatea intimatului asupra bunurilor deţinute de recurentă şi obligarea acesteia să le restituie nu schimbă temeiul acţiunii şi nici nu justifică calitatea procesuală pasivă în cauză a altei persoane.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte critica privind argumentele instanţei de apel faţă de soluţionarea ultra petita a cererii reclamantei, Înalta Curtea constată că aceasta nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci se poate circumscrie, cel mult, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât critica vizează soluţionarea cererii cu încălcarea principiului disponibilităţii, reglementat expres prin norme de procedură. Chiar şi în această ipoteză, critica este nefondată, întrucât prin decizia recurată au fost analizate pretenţiile reclamantului conform limitelor învestirii primei instanţe, fiind indicate în concret argumentele care au format convingerea instanţei devolutive, fără a putea fi identificate aspecte de nelegalitate, precum încălcarea principiului prevăzut de art. 9 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., decizia atacată fiind dată cu respectarea dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva încheierilor de şedinţă din 15 octombrie 2019, 12 noiembrie 2019, 14 ianuarie 2020, 2 iunie 2020 şi 10 iunie 2020, precum şi împotriva deciziei civile nr. 880 din 21 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.