Appeal against dismissal of action to annul arbitral award concerning construction contract and technical book obligation rejected

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă:

Prin sentinţa arbitrală nr. 62/02.11.2018 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepţia nulităţii absolute parţiale a contractului nr. x/AP/22.03.2013; a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii de arbitrare precizate; a fost respinsă, în tot, cererea de arbitrare precizată, formulată de către reclamanta-pârâtă reconvenţională, SOCIETATEA "A." S.A., lider al Asocierii A. S.A. - lider, B. – asociat; a fost admisă, în parte, cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă reconvenţională, SOCIETATEA "C." S.A. şi a fost obligată reclamanta-pârâtă reconvenţională să-i plătească pârâtei-reclamante reconvenţionale, cu titlu de penalităţi de întârziere, suma de 155.966,39 RON; a fost obligată reclamanta-pârâtă reconvenţională să îi plătească pârâtei-reclamante reconvenţionale cheltuieli de arbitraj, în sumă totală de 3.081,65 RON, reprezentând o parte din taxa de arbitraj.

De asemenea, a fost obligată reclamanta-pârâtă reconvenţională să îi plătească domnului arbitru dr. D., în contul IBAN x, deschis la E., sucursala Drobeta, suma de 8.550 RON, cu titlu de cheltuieli de deplasare şi hrană.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acţiune în anulare reclamanta S.C. A. S.A. prin care a solicitat schimbarea acestei sentinţe, în sensul admiterii acţiunii arbitrale.

Prin sentinţa civilă nr. 2/27.03.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, a respins acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 62/02.11.2018, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâtei C. S.A., fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.

Prin decizia nr. 2529 pronunţată la data de 9 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2 din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara. A casat sentinţa civilă nr. 2 din 27 martie 2019 şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 11/PI din 18 mai 2021, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de S.C. A. S.A. în contradictoriu cu intimata S.C. C. S.A., împotriva sentinţei arbitrale nr. 62/02.11.2018 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Agricultură şi Industrie Timiş în dosarul nr. x/2017 având ca obiect pretenţii.

Împotriva sentinţei civile nr. 11/PI din 18 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a Il-a Civilă, recurenta S.C. A. S.A. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara în vederea soluţionării pe fond a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale şi obligarea C. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a susţinut greşita încadrare de către Curtea de Apel a prevederilor contractuale -Sub-Clauza 4.26- ca nefiind o încălcare a dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/1995 şi ale H.G. nr. 273/1994.

Astfel, deşi Curtea de Apel constată în mod corect că dispoziţiile imperative indicate de A. sunt atât imperative, cât şi de ordine publică, conducând la analiza pe fond a acţiunii în anulare în temeiul prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h), instanţa conchide în sensul că "obligaţia trasată de legiuitor în sarcina investitorului - aceea de a întocmi cartea tehnică a imobilului - nu este o obligate intuituu personae, care trebuie îndeplinită de investitorul însuşi şi numai de către acesta."

Interpretarea Curţii de Apel ca neexistând niciun impediment pentru transferul obligaţiei de întocmire a Cărţii Construcţiei către un alt subiect de drept este greşită, chiar prevederea legală cuprinzând o astfel de incompatibilitate implicită.

Raţionamentul curţii în sensul că nu ar exista o interdicţie/incompatibilitate legală ca investitorul să nu realizeze el însuşi această obligaţie, dar mai mult decât atât, un astfel de transfer al obligaţiei nu ar determina şi transferul responsabilităţii pentru îndeplinirea respectivei obligaţii, conţine o contradicţie, în sensul că însăşi norma legală cuprinde o interdicţie inerentă în plasarea acestei răspunderi în sarcina altei persoane, fiind un principiu al dreptului contravenţional conform căruia, similar dreptului penal, răspunderea contravenţională este una personală şi, în consecinţă, răspunderea pentru neîndeplinirea unei obligaţii legale nu poate fi transferată unei alte persoane.

Dacă acceptăm faptul că obligaţia de întocmire a cărţii tehnice este una imperativă, acest caracter se reflectă în mod nediferenţiat atât în privinţa laturii active a raportului juridic (dreptul de a pretinde întocmirea), cât şi a laturii pasive (obligaţia de a asigura întocmirea).

Curtea de Apel procedează la o scindare nejustificată a caracterului raportului juridic consta în obligaţia legală de întocmire a cărţii tehnice, arătând că, deşi aceasta are caracter imperativ, aferent sferei ordinii publice, stabilirea posibilităţii externalizării acestei obligaţii către antreprenor nu mai ţine de acelaşi caracter imperativ al raportului juridic care a născut obligaţia.

Raţionamentul este eronat, pentru mai multe argumente:, "externalizarea" obligaţiei de întocmire a cărţii tehnice a construcţiei nu este posibilă, pentru că s-ar externaliza însăşi răspunderea; cel mai important element în analiză este faptul că răspunderea pentru întocmirea cărţii tehnice a construcţiei este una contravenţională (art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 10/1995), atunci când nu este sancţionată prin norme penale, când devine, evident, o răspundere penală. Principiile dreptului nu permit şi nu pot nici măcar virtual permite vreodată transferul răspunderii contravenţionale sau penale. Tocmai de aceea, clauza art. 4.26 reprezintă mijlocul ilicit prin care investitorul C. a extemaiizat răspunderea aferentă, fiind incidente dispoziţiile art. 1.237 C. civ.; întocmirea cărţii tehnice a construcţiei rămâne în sarcina C./Proiectantului F. (acesta din urmă fiind un terţ de care C. este ţinut să răspundă, faţă de recurentă), iar antreprenorul A. nu îşi putea asuma în mod legal obligaţia de a realiza cartea construcţiei şi de a preda Inginerului documentele cărţii construcţiei, întrucât: a) activităţile legate de proiectare sunt pe riscul şi în răspunderea C., în calitatea sa de investitor/beneficiar, conform art. 17.3 lit. g) din CGC; b) prevederile art. 23 lit. g) din Legea nr. 10/1995 stabilesc răspunderea proiectanţilor la întocmirea cărţii tehnice.

Aşadar, răspunderea şi, implicit, obligaţia de a întocmi Cartea Tehnică aparţine Investitorului, care o realizează cu sprijinul Proiectantului, această răspundere şi, în consecinţă, nici obligaţia neputând a fi transferată la Antreprenor, fără a se încălca dispoziţiile legale imperative anterior citate.

Recurenta a susţinut, în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea atacată este nemotivată în ceea ce priveşte respingerea cererii în privinţa altor norme legale indicate ca fiind încălcate şi faţă de care a fost argumentat caracterul imperativ.

Curtea de Apel nu a analizat deloc criticile privind încălcarea şi a altor norme imperative, indicate ca atare în cuprinsul acţiunii în anulare şi care nu se referă şi nu au în vedere regimul cărţii tehnice a construcţiei, ci alte aspecte.

Recurenta a susţinut că a ridicat problema încălcării regulilor privind exonerarea sa de răspundere pentru fapta unui terţ, pentru care C. răspunde, şi anume proiectantul F.. Mai exact, s-a atras răspunderea sa contractuală faţă de C. pentru o faptă proprie a C. (sau pentru care tocmai C. răspunde). Arată recurenta că a fost încadrată această critică în dispoziţiile legale ale 1.352 C. civ., art. 36 pct. I lit. d) şi g), art. 36 pct. II lit. e) din Legea nr. 10/1995.

Argumentând această critică de legalitate, recurenta arată ca a tins la demonstrarea faptului că existenţa unei obligaţii anterioare şi precedente, în sarcina F., raportat la art. 23 lit. g) din Legea nr. 10/1995, nu poate conduce la angajarea răspunderii sale pentru întârzierea produsă.

Caracterul imperativ al acestei norme derivă din faptul că părţile contractante nu ar putea deroga, în sensul de a stabili totuşi existenţa unei răspunderi în sarcina A., şi în ipoteza faptei culpabile a acestui terţ, pentru că acest terţ este ţinut a răspunde contractual şi legal faţă de C..

Or, acesta ar fi echivalentul unei fraude, întrucât creditorul şi-ar genera (încuraja) un prejudiciu prin fapta proprie, determinând acest prejudiciu prin fapta terţului, pentru care, conform Contractului, C. răspunde.

În acest context, se ridică inclusiv problema neadministrării unui probatoriu solicitat în faţa Curţii de Apel, respins de instanţă, şi anume aceea a depunerii de către C. a contractului încheiat cu F., pentru o examinare probatorie a întinderii atribuţiilor acestuia, în calitate de Proiectant.

Dispoziţiile art. 23 lit. g) din Legea nr. 10/1995 stabilesc răspunderea şi a proiectanţilor la întocmirea cărţii tehnice, prin urmare, existenţa obligaţii este reglementată de lege. Întinderea şi modul de conformare faţă de aceasta, ca standard şi exigenţă probatorie, rezultă din contractul încheiat între C. şi F./contract la care C. s-a referit în cadrul actelor procedurale arbitrale.

Mai mult, contează şi statuările hotărârii arbitrale, care a reţinut existenţa unei culpe a proiectantului F. în raport de modalitatea de întocmire şi gestionare a proiectului.

Apoi, recurenta arată că a adus critici de nelegalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor privind regulile răspunderii civile contractuale, din perspectiva existenţei unei culpe în executare şi suportarea prejudiciilor de către partea în culpă, fără regres faţă de cealaltă parte, ca sancţiune de la care părţile nu au derogat şi nici nu puteau să deroge.

Din această perspectivă, textele normative invocate au fost cele ale art. 1.350 C. civ., 1.530 - art. 1.531 C. civ. şi au vizat nelegala respingere a costurilor aferente prelungirii Duratei de Execuţie. În esenţă, criticile au fost structurate astfel: premisa de bază a acceptării, cel puţin, a existenţei a 363 de zile de întârziere, din partea Beneficiarului, astfel cum s-a stabilit de părţi în Actul adiţional nr. x; atât în cuprinsul Modului de soluţionare nr. 11926/28.06.2016, cât şi al celui având nr. 11931/29.06.2016, s-a confirmat pe deplin îndreptăţirea A. la prelungirea duratei de execuţie; legătura de cauzalitate stabilită în aceste moduri de soluţionare, necontestată deloc de către C., este una directă şi clară. Or, culpa exclusivă a unei părţi determină răspunderea acesteia pentru daunele provocate, ca principiu de aplicare a răspunderii civile, fără posibilitatea de a obţine un avantaj din acest fapt. Aceleaşi critici au fost invocate, mutatis mutandis, şi din perspectiva respingerii pretenţiei constând în profitul nerealizat.

Niciuna dintre criticile expuse în cele ce preced nu a fost analizată de către Curtea de Apel şi nici măcar problema inadmisibilităţii acestora nu a fost analizată.

A mai susţinut recurenta că a adus critici de nelegalitate privind greşita respingere a costurilor aferente refacerii celor trei foraje, privind greşita respingere a pretenţiei constând în profitul nerealizat, faţă de faptul prelungirii duratei de execuţie cu o perioadă de (cel puţin) 363 de zile, acceptată ca atare prin Actul adiţional nr. 3.

Cu toate acestea, Curtea de Apel nu a analizat aceste critici, considerând că sunt exclusiv critici privind fondul cauzei.

Critica de legalitate a hotărârii atacate, formulată în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează respingerea cererii de administrare a unui probatoriu considerat relevant, în măsură a demonstra existenţa unei încălcări din partea C. a unei norme imperative, precum şi intenţia acesteia în asumarea unei astfel de încălcări.

A arătat că prin cererea depusă la dosar şi reiterată la 11.05.2021, a solicitat obligarea pârâtei C. să depună o achiziţie publică de servicii de proiectare încheiat cu proiectantul F., în cadrul proiectului "Extinderea şi modernizarea sistemului de alimentare cu apă şi canalizare în judeţul Timiş", cerere ce a fost respinsă de instanţa de judecată cu motivarea că "excede limitelor în care poate fi analizată acţiunea în anularea hotărârii arbitrale".

Recurenta a susţinut că, deşi a argumentat relevanţa în probatoriu depunerii acestui înscris, Curtea de Apel nu a încuviinţat administrarea probatoriului solicitat.

Prin această neîncuviinţare a administrării probatoriului solicitat, instanţa nici nu a putut verifica dacă a existat sau nu o încălcare a dispoziţiilor imperative privind regimul juridic al cărţii tehnice a construcţiei, pentru faptul că nu putea determina în sarcina cui a fost stabilită, la nivel contractual, obligaţia în sine.

Această obligaţie nu îi putea fi imputată, pentru a putea verifica, ulterior, în ce măsură o astfel de imputare era sau nu concordantă cu norma legală imperativă, atât timp cât, benevol, C. ar fi stabilit un conţinut potenţial identic sau parţial (dar cu o executare anterioară în timp) în sarcina proiectantului contractat de C..

În acest punct, a menţionat recurenta, administrarea probei era necesară, având valenţe juridice importante, raportat la cea de-a doua parte a construcţiei raţionamentelor sale în temeiul acţiunii arbitrate.

Intimata S.C. C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 26.01.2022, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 18.05.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate sentinţa atacată, constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiţia existenţei unei neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ.. Nulitatea reprezintă principala sancţiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Prima instanţă a concluzionat că motivele invocate prin acţiunea în anulare nu se integrau dispoziţiilor de strictă interpretare ale art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., recurenta având în vedere, de fapt, modul în care instanţa arbitrală a analizat materialul probator administrat în cauză şi l-a valorificat în cadrul procedurii arbitrale, din punctul de vedere al determinării caracterului juridic al normelor legale referitoare la obligaţia de întocmire a cărţii tehnice a construcţiei.

Curtea de apel a apreciat că excede limitelor în care poate fi analizată acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale, solicitarea recurentei de suplimentare a probatoriului cu proba cu înscrisuri în dovedirea obligaţiei legale a investitorului de a întocmi cartea tehnică a imobilului.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea principiilor procesului civil, utilitatea şi relevanţa probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu şi ţinând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiţiei.

De altfel, instanţa de fond este suverană în aprecierea pertinenţei şi utilităţii probelor solicitate de părţi, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

În realitate, recurenta este nemulţumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanţa a înţeles să dea relevanţă probelor administrate, or, criticile care vizează conţinutul probelor sunt critici de netemeinicie.

Or, pentru a putea fi apreciate ca pertinente criticile de nelegalitate, recurenta ar fi trebuit să demonstreze că, într-adevăr, criticile sale pot fi subscrise motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele statuate de lege şi care sunt reglementate exclusiv şi exhaustiv prin art. 608 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi extinse, prin analogie la alte situaţii, după cum nu pot repune în discuţie aspecte de temeinicie, aşa cum pretinde recurenta prin memoriul de recurs.

În consecinţă, nefiind cazul unor încălcări ale principiilor procesului civil, curtea de apel, prin respingerea cererii de administrare a unui probatoriu suplimentar nu a provocat recurentei nicio vătămare procesuală, de natură să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea atacată este nemotivată în ceea ce priveşte criticile privind încălcarea şi a altor norme imperative, indicate în cuprinsul acţiunii în anulare.

Or, în rejudecare, curtea de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., a constatat că numai o parte din motivele şi argumentele reliefate de reclamantă în acţiune pot fi analizate ca motive de anulare a hotărârii arbitrale, respectiv cele privind pretinsa încălcare de către instanţa arbitrală a dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/1995 şi ale H.G. nr. 273/1994, cu ocazia examinării excepţiei de nulitate absolută parţială a contractului dintre părţi, cu referire expresă la clauza de la pct. 4.26 din contract.

Astfel, s-a reţinut că, deşi se subsumează formal exigenţelor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., motivele reclamantei nu sunt fondate deoarece hotărârea arbitrală nu încalcă ordinea publică şi nici dispoziţiile imperative ale legii, explicând în continuarea raţionamentului juridic motivele pentru care nu toate aspectele invocate de parte pot fi analizate din perspectiva motivului invocat în acţiunea în anulare.

Curtea de apel a reţinut că celelalte motive şi critici ale reclamantei privesc fondul litigiului şi modul de interpretare a probaţiunii administrate precum şi a clauzelor contractuale, putând fi examinate numai în măsura în care, anulată fiind hotărârea arbitrală, instanţa de drept comun ar deveni competentă a soluţiona pe fond cererea principală a reclamantei şi cererea reconvenţională a pârâtei.

Motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale aşa cum sunt reglementate procedural nu privesc reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectului soluţionării fondului litigiului, ci exprimă caracterul de judecată în primă şi ultimă instanţă pe care îl are arbitrajul în actuala reglementare.

În contextul arătat, concluzia care se impune este aceea că acţiunea în anulare are un caracter restrictiv, întrucât nu permite decât analiza limitată a hotărârii arbitrale atacate.

Interpretarea prevederilor contractuale şi constatările tribunalului arbitral referitoare la acestea nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acţiunii în anulare, cu atât mai puţin prin exercitarea căii de atac a recursului.

Acţiunea arbitrală constituie o opţiune a părţilor şi nu o obligaţie, prin urmare, părţile decid dacă se adresează arbitrajului sau instanţei statale. În măsura în care alegerea este a părţilor, acestea trebuie să se supună consecinţelor juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituţii, inclusiv condiţiilor care permit desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare care sunt restrictive şi nu permit rejudecarea fondului de către instanţa statală decât dacă, motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale analizate prin prisma dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. (a-i) se dovedesc a fi întemeiate.

Prin urmare, promovarea acţiunii în anulare nu provoacă de principiu o rejudecare a fondului litigiului, criticile privind îndreptăţirea recurentei la repararea prejudiciului prin plata costurilor suplimentare, încălcarea dispoziţiilor imperative privind inadmisibilitatea obţinerii unui beneficiu prin invocarea propriei culpe, nelegalitatea soluţiei conform căreia în cuprinsul preţurilor unitare plătite Antreprenorului ar fi incluse şi cheltuielile din perioada de întârziere, nelegalitatea respingerii solicitării Antreprenorului de a primi costurile de refacere a împrejmuirilor, nelegalitatea respingerii solicitării de a primi profitul nerealizat, fiind susţineri ce privesc fondul cauzei, motivele invocate neconstituind motive de desfiinţare a hotărârii arbitrale, astfel cum sunt acestea exhaustiv enumerate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, respectând aceste caracteristici ale acţiunii în anulare arbitrale, Curtea de Apel a analizat motivele de desfiinţare invocate, considerentele instanţei fiind în deplină concordanţă cu soluţia adoptată.

Hotărârea arbitrală, ca şi hotărârea judecătorească (art. 425 alin. (1) C. proc. civ.) trebuie să reprezinte sinteza procedurii arbitrale şi a raţionamentelor logico-juridice, iar simpla nemulţumire a recurentei cu privire la argumentele tribunalului arbitral, nu va putea fi reţinută, întrucât criticile invocate reprezintă în realitate un pretext pentru a repune în discuţie judecata în fond printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.

Or, în acest context nu se poate vorbi de o neanalizare a criticilor formulate de reclamantă prin acţiunea în anulare, instanţa răspunzând tuturor acestor critici în raport de modalitatea în care partea a înţeles să le expună.

Aşa fiind, nu poate fi subscrisă criticii de nemotivare a hotărârii, împrejurarea că prima instanţă nu a analizat toate susţinerile formulate de autoarea prezentului demers judiciar prin acţiunea în anulare, întrucât din considerentele sentinţei recurate rezultă că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a avut în vedere argumentele reclamantei astfel cum au fost enunţate, din perspectiva criticilor aduse sentinţei arbitrale, şi nu raportat la fondul litigiului.

În prezenta cale de atac, reclamanta a susţinut incidenta motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care trebuie însă analizat prin prisma motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare dacă "încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii".

Argumentat şi legal motivat, s-a stabilit în mod corect că hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală nu încalcă nici ordinea publică, nici vreo dispoziţie legală imperativă, ci doar interpretează voinţa părţilor exprimată în clauza de la art. 4.26 din contract, în concordanţă cu dispoziţiile art. 22 lit. g) din Legea nr. 10/1995 şi ale art. 37 alin. (2) din H.G. nr. 273/1994.

De reţinut este faptul că Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, aşa cum a fost invocată de recurentă în demonstrarea încălcării dispoziţiilor imperative ale legii, prevede la art. 17 alin. (2): "Cartea tehnică a construcţiei cuprinde documentaţia privind proiectarea, documentaţia privind execuţia, documentaţia privind recepţia şi documentaţia privind urmărirea comportării în exploatare şi intervenţii asupra construcţiei, se întocmeşte prin grija investitorului şi se predă proprietarului construcţiei, astfel: documentaţia privind proiectarea şi documentaţia privind execuţia, la recepţia la terminarea lucrărilor, iar documentaţia privind recepţia, precum şi documentaţia privind urmărirea comportării în exploatare şi intervenţii asupra construcţiei la recepţia finală a lucrărilor de construcţii."

H.G. nr. 273/12994 prin care s-a aprobat Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, cuprinde aceleaşi dispoziţii în art. 37 alin. (2): "Cartea tehnică se întocmeşte prin grija investitorului şi se predă proprietarului construcţiei astfel:

a) documentaţia privind proiectarea actualizată la data recepţiei la terminarea lucrărilor şi documentaţia privind execuţia, la recepţia la terminarea lucrărilor;

b) documentaţia privind recepţia, precum şi documentaţia privind urmărirea comportării în exploatare şi intervenţii asupra construcţiei, la recepţia finală a lucrărilor de construcţii."

Curtea de apel a constatat, în mod corect, că deşi normele invocate sunt atât imperative, cât şi de ordine publică, obligaţia trasată de legiuitor în sarcina investitorului, respectiv aceea de a întocmi cartea tehnică a imobilului, nu este o obligaţie intuituu personae, care trebuie îndeplinită de investitorul însuşi şi numai de către acesta.

Prin urmare, în absenţa unui asemenea caracter personal al obligaţiei legale instituită de lege, stabilirea pe cale contractuală a posibilităţii externalizării obligaţiei de întocmire a cărţii tehnice, către antreprenor, nu încalcă nicio dispoziţie legală imperativă sau de ordine publică.

Astfel, deşi potrivit prevederilor art. 21 lit. g) din Legea nr. 10/1995, C. S.A., în calitate de investitor, avea între obligaţiile principale referitoare la calitatea construcţiilor întocmirea cărţii tehnice a construcţiei, acesta are posibilitatea de a transfera altui subiect de drept, în virtutea relaţiilor contractuale, sarcina realizării acestei obligaţii; faţă de beneficiarul-proprietar însă, în virtutea legii, investitorul va fi pe deplin responsabil de întocmirea şi predarea la termen, cu conţinutul prevăzut de lege, a cărţii tehnice.

Curtea de apel a motivat legal de ce nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi a apreciat că hotărârea arbitrală cuprinde, în considerente, motivele pentru soluţia adoptată, iar faptul că aceste constatări ale curţii de apel, întemeiate pe dispoziţiile legale incidente în speţă, nu concordă cu susţinerile recurentei nu este de natură să determine reformarea unei decizii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 11/PI din 18 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 11/PI din 18 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2022.