Annulment of arbitral award requiring specific arbitration agreement despite public sector regulatory norms

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Hotărârea arbitrală nr. 91 din data de 10 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021, s-a admis acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 5200 RON (cinci mii două sute RON) -reprezentând factura neachitată. A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 9432,80 RON (nouă mii patru sute trei zeci şi doi RON şi opt zeci bani) reprezentând penalităţile de întârziere de 0,2%. Totodată, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 3138,27 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, la data de 16.07.2021 sub nr. de dosar x/2021, B. S.A. a solicitat, potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 din C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021 pronunţată de către Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2021, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentinţa nr. 6 din 05 august 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu. S-a declinat competenţa soluţionării cererii de anulare a hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021 pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021, precum şi a cererii de suspendare a executării acestei hotărâri, formulate de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Curţii de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă.

Prin sentinţa nr. 39/2021 din 28 septembrie 2021, Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă a admis acţiunea privind anularea hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat – Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, formulate de contestatoarea pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L., a anulat hotărârea arbitrală nr. 91/10.06.2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021 şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Buftea.

A respins cererea de suspendare a hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat – Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021 formulate de contestatoarea pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. şi a dispus restituirea cauţiunii.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii în anularea hotărârii arbitrate nr. 91/10.06.2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat în dosarul nr. x/2021, formulată de B. S.A.

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că, curtea de apel a dat eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile (Norma ASF nr. 18/2017) şi a dat o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Prin cererea în anulare formulată, B. a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 91/10.06.2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat, iar curtea de apel a constatat greşit incidenţa în cauză a motivului de desfiinţare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerând Tribunalul Arbitral ca nefiind legal învestit cu soluţionarea litigiului şi înaintând cauza spre soluţionare Judecătoriei Buftea, în circumscripţia căreia se afla sediul contestatoarei pârâte.

Consideră că, analizând cererea în anularea hotărârii arbitrale, prin prisma motivelor invocate de B., Curtea de Apel Craiova trebuia să constate ca cererea B. nu este fondată.

În sprijinul acestui argument, arată că din interpretarea coroborată a art. 542 C. proc. civ. şi art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Norma nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, rezultă, pe de o parte, că litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrabilităţii, iar pe de alta parte, că în aceste litigii consumatorul are posibilitatea de a soluţiona pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiţionată de acordul societăţilor de asigurare şi reasigurare sau de o clauză contractuală prealabilă în contractul de asigurare.

În cauză, consumatorul s-a adresat Tribunalului Arbitral, litigiul fiind susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, asa cum corect a constatat şi Tribunalul Permanent de Arbitrai Institutionalizat - Sediul Zonal Craiova, nefiind incidentul de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de desfiinţare întemeiat pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., acest motiv de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale vizează, fie cazul în care nu există înţelegerea părţilor care îmbracă forma unei convenţii arbitrale în condiţiile art. 548-552 C. proc. civ., fie cazurile în care convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă, situaţii care echivalează cu inexistenţa convenţiei arbitrale.

Or, în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare si de reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală, în baza legii speciale - Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat instanţa arbitrală să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (poliţa RCA).

Prin urmare, susţine că argumentele privind incidenţa în cauză a motivului de desfiinţare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt neîntemeiate, Tribunalul Arbitral fiind învestit prin lege, astfel că nu se impune existenţa unei convenţii a părţilor.

În speţă, arată că norma specială o reprezintă art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma 18/201 7 emisă de ASF, text normativ care prevede în sarcina conducerii executive a societăţilor şi brokerilor şi a coordonatorului colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor.

Recurenta subliniază faptul că art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma 18/2017 reprezintă o completare a dispoziţiei inserate în art. 7 alin. (3) din aceeaşi Normă. Apreciază relevantă trimiterea la câteva texte de lege incidente în materie, susţinând că Norma ASF nr. 18/2017 deţine toate caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziţii - potrivit principiului "specialia generalibus derogant" - au prioritate faţă de legea generală (în speţă dispoziţiile art. 548 C. proc. civ.).

În conformitate cu art. 6 alin. (6) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea si supravegherea activităţii de asigurare si reasigurare, ASF-ul are mandat la nivelul Uniunii Europene şi, în exercitarea competenţelor sale, asigură convergenţa practicilor şi instrumentelor de supraveghere în aplicarea legii, reglementarilor adoptate în domeniul asigurărilor la nivel naţional şi la nivelul statelor membre.

Potrivit art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, ASF-ului i se dă competenţă în exercitarea atribuţiilor sale, în sensul emiterii de acte individuale sau, dacă este cazul sesizării instanţelor judecătoreşti.

În plus, aceeaşi autoritate are în competenţa sa şi stabilirea soluţiilor adecvate privind dificultăţile majore de aplicare a legislaţiei europene, în vederea facilitării supravegherii activităţilor de asigurare/reasigurare, ceea ce înseamnă că ea stabileşte şi emite acte normative pentru care colaborează împreună cu supraveghetorii din alte state membre şi cu Comisia Europeană.

În lumina acestor texte de lege, ASF-ul a emis Norma nr. 18/2017, normă ce reprezintă realmente o materializare în legislaţia românească a Directivei 2013/1 l/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE.

Arată şi faptul că, potrivit jurisprudenţei Curtii de Justiţie a Uniunii Europene, statele comunitare nu pot justifica nerespectarea directivelor prin existenţa unor prevederi sau practici din sistemul său juridic; în cazul în care destinatarii nu transpun în legislaţia naţională obiectivele directivelor, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dă dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a beneficia în mod direct de dispoziţiile acestora; în cazul in care un stat nu include dispoziţiile unei directive în legislaţia internă, acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunităţii Europene, potrivit cărora "statele membre vor lua masurile necesare, generale sau particulare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezulta din acest tratat sau din acţiunea instituţiilor Comunităţii. Ele vor facilita sarcina Comunităţii. Ele se vor abţine de la orice măsura care ar putea periclita atingerea obiectivelor acestui tratat."

Astfel, recurenta consideră că, în lumina textelor de lege enunţate, ASF-ul răspunde rolului şi competenţei sale şi emite Norma nr. 18/2017, prin care reuşeşte să armonizeze sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluţionare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Din coroborarea celor două texte enunţate, respectiv art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 şi art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeaşi Normă, rezultă în mod evident că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului instanţei arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumatonii persoana juridică, asa cum este în cauză.

În opinia recurentei, lipsa convenţiei arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretenţiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispoziţiile Normei ASF nr. 18/2017, mai concret de dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din aceasta Normă, edictată în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi a promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România de către Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară.

Prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi Norma ASF nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcţie de statutul juridic al acestuia (persoana fizică/persoana juridică).

Intimata-pârâtă B. S.A. nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza instanţei este coerentă, fiind expuse cu acurateţe juridică considerentele în raport de care Curtea a soluţionat acţiunea în anularea hotărârii arbitrale.

Înalta Curte constată, de asemenea, că recurenta nu arată care sunt motivele străine de natura cauzei, invocarea acestora fiind formală.

Faptul că instanţa nu a pronunţat hotărârea în sensul dorit de recurentă nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că acţiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru unul din motivele strict şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

Înalta Curte reţine că argumentele recurentei din perspectiva dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. nu pot constitui critici de nelegalitate în raport de hotărârea atacată, câtă vreme, astfel cum a arătat Curtea de Apel Craiova şi cum susţine, de altfel şi recurenta, litigiul este susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului.

În ceea ce priveşte criticile invocate din perspectiva dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte arată că, potrivit art. 548 alin. (1) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii, convenţia arbitrală se încheie în scris, condiţia formei scrise considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.

Potrivit art. 549 C. proc. civ., convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. Existenţa convenţiei arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral.

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. defineşte clauza compromisiorie ca fiind aceea prin care părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenţia părţilor, înţelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele, în situaţia în care această convenţie nu există sau e nulă ori inoperantă, arbitrajul neputându-se organiza şi desfăşura valabil.

În ceea ce priveşte Norma nr. 18/2017 din 6 iulie 2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte învederează că, astfel cum reiese din art. 1 din Normă, aceasta reglementează "(...) modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare autorizate în baza Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015, şi brokerilor de asigurare autorizaţi în baza Legii nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 32/2000. (2) Prevederile prezentei norme sunt aplicabile societăţilor definite conform Legii nr. 237/2015, denumite în continuare societăţi, brokerilor de asigurare, denumiţi în continuare brokeri, şi Autorităţii de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F."

Noţiunea de "petiţie" este definită la art. 2 pct. 2 din Normă ca fiind "cererea, reclamaţia, sesizarea, formulată în scris ori prin poştă electronică, prin intermediul căreia un petent îşi exprimă nemulţumirea cu privire la activitatea societăţilor şi brokerilor."

Dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existenţa unei convenţii a părţilor, Înalta Curte reţinând că, în raport de art. 7 alin. (3) teza finală din Normă, "soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate".

Reiese, aşadar, că părţile au posibilitatea să se adreseze nu doar instanţelor de judecată pentru soluţionarea diferendului dintre ele, ci şi unei instanţe arbitrale, cu respectarea, însă, a dispoziţiilor art. 548 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la dispoziţiile art. 548 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu poate fi reţinut, neexistând nicio dispoziţie legală care să prevadă că se poate soluţiona litigiul la instanţa arbitrală, chiar dacă părţile nu au o clauză compromisorie şi nu există nici un compromis.

Înalta Curte arată, sub un ultim aspect, că argumentele recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la prevederile C. proc. civ., în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât hotărârea recurată nu s-a fundamentat pe aceste dispoziţii legale.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 39/2021 din 28 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 39/2021 din 28 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2022.