Bank processing fee clause: scope of abusiveness review and CJEU clarity criteria under consumer credit directives

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2015 pe rolul Judecătoriei Botoşani, secţia civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Agenţia Botoşani, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.1.lit. a) şi b), 3.3, 3.4, 3.5, 3.7, 4.4., 4.5, 4.6 şi 8 din contractul de credit nr. x/24.09.2007 şi să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian – leu la data încheierii contractului, curs care să fie valabil de la data semnării până la plata ultimei rate contractuale, denominarea în moneda naţională a plăţilor şi restituirea sumelor care au fost încasate de bancă, la un curs valutar majorat faţă de data la care a fost contractat creditul, dar şi a sumelor încasate prin dobânzile şi comisioanele abuzive introduse în contract, de la data încheierii contractului până la data la care va fi pronunţată o hotărâre judecătorească, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data introducerii acţiunii până la data plăţii efective.

Urmare a pronunţării hotărârii nr. 19/19.11.2015 de către Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a civilă, prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani, dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 08.01.2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 1985/11.12.2017, Tribunalul Botoşani – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.4, 3.5, 4.6 şi 8 din contractul de credit nr. x/24.09.2007, a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 2.178 franci elveţieni, încasată cu titlu de comision de procesare, în echivalent RON, la cursul afişat de B.N.R. la data plăţii, la care se adăugă dobânda legală, calculată de la data achitării până la data restituirii efective, conform O.G. nr. 13/2011 şi a respins ca nefondate restul pretenţiilor; pârâta C. S.A. a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 15/11.01.2019, Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă a admis în parte apelurile şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi al clauzei inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/24.09.2007, a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 2.178 franci elveţieni, încasată cu titlu de dobândă, în echivalent RON, la cursul afişat de B.N.R. în ziua efectuării plăţii, la care se adaugă dobânda, calculată de la data înregistrării acţiunii (în loc de "la data achitării") menţinând celelalte dispoziţii care nu contravin deciziei pronunţate.

Împotriva deciziei din apel, C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

Prin decizia nr. 1289 din 8 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, sub nr. x/2015.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 82 din 4 martie 2021, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1985 din 11 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (dosar nr. x/2015); a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi cu privire la clauza prevăzută în contractul de credit nr. x din 24 septembrie 2007 încheiat între părţi la art. 3.3 teza a II-a.

Totodată, a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 2178 CHF încasată cu titlu de comision de procesare la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data introducerii cererii şi până la plata efectivă; a înlăturat dispoziţia de constatare a caracterului abuziv cu privire la clauza prevăzută la art. 3.4 din contract şi a păstrat celelalte dispoziţii din sentinţa apelată care nu contravin prezentei decizii.

Împotriva deciziei civile nr. 82 din 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, pârâta C. S.A. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, si, rejudecând cauza, a solicitat sa se înlăture dispoziţia de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzuta la art. 3.5 din contractul de credit, cu înlăturarea si a dispoziţiei de obligare a băncii la restituirea sumei de 2.178 CHF încasată cu titlu de comision de procesare - in echivalent RON, la cursul BNR din ziua efectuării plaţii, împreuna cu dobânda legala calculata de la data înregistrării acţiunii; totodată, a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecata din apel si recurs.

Cu referire la clauzele prevăzute la art. 3.5 din contractul de credit, privind comisionul de procesare, recurenta a susţinut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (6) si art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, precum şi jurisprudenţa constantă în materie.

În primul rând, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi nu a făcut analiza ţinând seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunţata in cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie sa le analizeze in aprecierea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare credit (in cauza de fata de procesare).

Recurenta a solicitat instanţei de recurs să reţină că această clauză, care stabileşte remuneraţia pentru un serviciu şi care compune costul total al creditului, nu poate fi de plano supusa verificărilor sub aspectul caracterului adecvat al remuneraţiei respective, atât timp cât serviciul există şi clauza este redactată în termeni clari şi inteligibili, aşa cum a reţinut C.J.U.E. în practica sa în mod constant.

Prevederile contractuale care vizează comisionul de procesare sunt excluse de la verificare raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, de vreme ce în discuţie s-a ridicat o problemă care poate fi încadrată în teza de a "satisface cerinţele de preţ si de plata", iar clauzele menţionate întrunesc cerinţa limbajului clar şi inteligibil.

Recurenta a susţinut că, în speţă, clauza contestata se refera la preţul contractului, astfel ca nu poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv cât timp este redactata într-o maniera clara şi uşor de înţeles.

Este, astfel, lesne de observat, prin raportare la conţinutul şi modul de exprimare a clauzei faptul că această clauza prevede formula de calcul a comisionului, sursa de plată a comisionului (din credit) şi scadenţa acestuia (data tragerii creditului). Exprimarea din contractul de credit cu privire la determinarea comisionului de procesare este clară, fără echivoc şi pe înţelesul consumatorului mediu. Comisionul de procesare a fost perceput o singura dată la data acordării creditului şi a avut o valoare prestabilită procentual prin raportare la valoarea creditului acordat.

Recurenta a mai susţinut că nu se poate susţine o imposibilitate a consumatorului de a cunoaşte de la momentul semnării contractului, valoarea şi natura comisionului, iar împrumutatul avea posibilitatea cunoaşterii acestui comision şi verificării cuantumului încă de la momentul încheierii contractului de credit ca preţ al creditului solicitat.

Într-o altă critică recurenta a susţinut şi încălcarea de către instanţa de apel a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Raportat la condiţiile cumulative cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei contractuale atacate, recurenta a învederat ca Banca nu a acţionat cu rea-credinţă prin inserarea în contract a art. 3.5, iar obiectul acestei clauze nu generează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 stabileşte condiţiile ce trebuie cercetate de instanţa pentru a constata ca fiind abuziva o clauza contractuala; aceste condiţii exhaustiv menţionate de articolul precizat, trebuie a fi cumulativ verificate, iar in lipsa întrunirii tuturor acestor condiţii, o clauza nu poate fi apreciata abuziva, existând o prezumţie relativa tocmai in sensul valabilităţii clauzelor contractuale, prezumţie ce poate fi răsturnata, aşa cum s-a arătat, doar ca urmare a probării îndeplinirii tuturor condiţiilor din cuprinsul art. 4 de către consumatorul ce pretinde contrariul.

Aceste condiţii de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 au caracter cumulativ, iar îndeplinirea doar a uneia sau a unora dintre condiţii, interzice calificarea clauzelor analizate, ca fiind abuzive.

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fac din acest articol o norma de drept material imperativa, care, prin excepţie de la regula liceităţii si valabilităţii clauzelor contractuale la care părţile au consimţit in virtutea libertăţii lor de voinţa, stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de o clauza anume pentru a fi considerata abuziva.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a apreciat in mod netemeinic ca perceperea comisionului de procesare este abuziva întrucât este direct proporţional cu cuantumul creditului (reprezentând 2,2% din valoarea creditului).

Excluderea controlului clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control. Raportul calitate/preţ este luat în calcul de consumator la evaluarea ofertelor de pe piaţa respectivă şi este cel în considerarea căruia consumatorul contractează. Independent de eventuala negociere dintre părţi cu privire la acest element al contractului, asupra sa acţionează forţele pieţei, iar concurenţa dintre profesionişti îl optimizează în favoarea consumatorului.

În aprecierea "dezechilibrului semnificativ" între drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie să se ţină seama de conţinutul prevederilor legale dispozitive, adică de normele aplicabile în dreptul naţional acelei tranzacţii, în lipsa unui acord între părţi.

În plus, instanţa de apel nu a ţinut cont in analiza caracterului abuziv al clauzei 3.5 de faptul ca acest comision este unul legal, prevăzut in deplina concordanta cu legislaţia in vigoare la momentul încheierii contractului.

Recurenta a arătat că, deşi a probat, inclusiv, in fata instanţei de apel ca acest comision este justificat, corespunzând unei serii de activităţi efectiv prestate de banca in vederea acordării creditului, instanţa a apreciat in mod netemeinic ca perceperea comisionului este abuziva in condiţiile in care in mod evident acordarea creditului (ce a generat seria de activităţi prestate pentru care a fost perceput comisionul de procesare) a profitat împrumutaţilor.

Instanţa de apel a constatat in mod nelegal caracterul abuziv al clauzei 3.5, reţinând ca acest comision a fost perceput in mod direct proporţional cu valoarea creditului, iar acest cuantum a fost, in opinia instanţei de apel, cel in măsura sa dezechilibreze semnificativ drepturile si obligaţiile părţilor.

Soluţia pronunţata de instanţa de apel este profund nelegala, având in vedere ca aprecierea dezechilibrului semnificativ nu se poate face prin raportare la cuantumul comisionului, fata de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpuse in legislaţia naţionala in art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 si art. 3 lit. g) şi ii) din Directiva 2008/48/CE.

A susţinut recurenta că, in speţa, este îndeplinita atât cerinţa transparentei/previzibilităţii clauzelor in discuţie, fata de faptul ca in chiar conţinutul acesteia se prevede cuantumul comisionului de procesare, cât si necesitatea existentei unei contraprestaţii pentru suma perceputa cu titlu de comision de procesare.

Mai mult, a menţionat recurenta, referitor la condiţia bunei-credinţe, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul ca buna-credinţă a Băncii se prezuma, in timp ce reaua-credinţă trebuie dovedita in condiţiile art. 1169 C. civ. 1864; or, in cauza pendinte, nu s-a făcut nicio dovada in sprijinul relei-credinţe invocate in privinţa sa.

Concluzionând, recurenta a arătat că, in mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat aplicarea alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 si nu a ţinut seama de interpretarea data de CJUE prin decizia preliminară pronunţata în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie sa le analizeze in aprecierea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare credit (in cauza de fata de procesare); de asemenea, a susţinut că, in mod nelegal, instanţa de apel a analizat crearea unui dezechilibru economic si nu unul juridic, precum şi că instanţa de apel a aplicat nelegal dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 si nu a ţinut seama de jurisprudenţa europeana in materie.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. nu au depus întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 26.01.2022, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 18.05.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiului de drept invocat, reţine următoarele:

Conform situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, între părţi a fost încheiat contractul de credit bancar x/24.09.2007, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 101178 CHF.

Cu titlu prealabil, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se impune precizarea că nu pot fi examinate criticile recurentei cu privire la caracterul negociat al convenţiei, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care s-a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că, în speţă, comisioanele şi celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenţiei de credit, motiv pentru care instanţa trebuie să aplice prevederile art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că poate fi cercetat caracterul abuziv al clauzei cu caracter accesoriu ce reglementează comisionul de procesare.

În aprecierea apartenenţei comisioanelor la obiectul contractului, Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul naţional Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Înalta Curte constată că, în speţă, în raport cu textul legal evocat, pentru clauzele contestate privind comisioanele, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzei menţionate este posibil în speţă, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit, suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului, ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului. Comisionul de procesare se include în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preţ în schimbul unor servicii prestate de bancă.

Însă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionului de procesare, prin prisma criteriilor pe care instanţele trebuie sa le aibă în vedere in aprecierea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de procesare, în raport cu interpretarea dată de CJUE in cauza C-621/17.

Prin decizia de casare, s-a stabilit obligaţia instanţei de apel de a relua analiza caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.5 şi art. 3.4 din contractul de credit dedus judecăţii, privind comisionul de procesare şi dobânda penalizatoare, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17.

Art. 501 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Pe lângă dezechilibrul contractual semnificativ care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, care este unul şi de natură juridică, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi a utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Scopul constatării caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între profesionist îşi consumator, afirmat constant în jurisprudenţa CJUE, este acela de restabilire a echilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate referitoare la comisioane, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), la care decizia de casare face în mod precis referire.

În cauza menţionată s-a statuat că: "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, respectiv de administrare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de procesare contestat în cauza de faţă.

Înalta Curte reţine că, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil, rezumându-se la a accentua faptul că raporturile juridice dintre părţi au luat naştere doar prin încheierea contractului de credit, astfel încât nu se justifică în niciun mod impunerea şi perceperea comisionului de procesare pentru prestaţii ale băncii anterioare acestui moment, prestaţii care ar fi fost realizate pe tărâm extracontractual.

Se impune precizarea că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist, în raport cu consumatorul, şi nu deschiderea unei căi acestuia din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În considerentele Hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, cauza C-621/17, se arată: "Cu excepţia cazului în care serviciile furnizate în schimbul acestora nu fac parte în mod rezonabil din prestaţiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului sau în care sumele aferente costurilor menţionate şi comisionului menţionat aflate în sarcina consumatorului sunt disproporţionate în raport cu valoarea împrumutului, nu rezultă, sub rezerva unei verificări de către instanţa de trimitere, că aceste clauze afectează în mod defavorabil poziţia juridică a consumatorului, astfel cum este prevăzută de dreptul naţional. Revine instanţei de trimitere sarcina de a ţine seama, în plus, de efectul celorlalte clauze contractuale pentru a stabili dacă clauzele menţionate creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului."

Or, deşi au fost realizate anterior încheierii contractului, prestaţiile recurentei-pârâte privind procesarea creditului au fost executate în legătură cu acordarea împrumutului şi au fost asumate contractual de către intimaţi, aspecte necontestate în cauză.

De asemenea, referitor la examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, instanţa europeană a arătat că aceasta nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, EU:C:2014:10, punctele 22 şi 23).

Cât priveşte considerentele hotărârii recurate, în sensul că acest comision de procesare ar reprezenta, contrar denunmirii, tot o dobândă, pentru servicii prestate de bancă a căror evaluare este inclusă şi în conţinutul preţului contractului, se reţine că instanţa de apel avea şi obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision, care a fost prevăzut distinct de plata dobânzii.

Astfel, constatând că instanţa de apel nu a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte sub acest aspect.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei contestate, potrivit considerentelor prezentate, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17.

În consecinţă, apreciind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 82 din 4 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 82 din 4 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2022.