Cassation appeal for breach of bank guarantee and contract dismissed as lacking legal basis

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. a solicitat instanţei obligarea pârâtei B. S.A. (fostă C. S.R.L.) la plata sumei de 292.400 Euro, echivalentul a 1.306.852,56 RON (curs BNR la data de 22.03.2016 = 4,4694 RON) reprezentând suma datorată conform Contractului de achiziţie nr. x încheiat între cele două societăţi la 27.07.2012 şi a Acordului încheiat între aceleaşi părţi la 19.02.2014, precum şi dobânda legală şi actualizarea sumei cu rata inflaţiei, până la plata integrală a creanţei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 şi art. 1350 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 732 din 25 aprilie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată pentru A.., aflată în insolvenţă şi s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.

Prin decizia civilă nr. 577 din 5 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul în nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj– secţia a II-a Civilă a respins apelul declarat de reclamanta A.. împotriva sentinţei civile nr. 732 din 25.04.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a menţinut-o, în întregime.

A obligat apelanta să plătească intimatei pârâte B. S.A. suma de 14.280 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, care a pronunţat hotărârea.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1178 din 26 iunie 2020 a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 577/2018 din 5 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 317/2021 din 7 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta A.. împotriva sentinţei civile nr. 732 din 25.04.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj pe care a anulat-o, în tot, şi, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SPA împotriva pârâtei B. S.A. (fosta C. SRL).

Împotriva deciziei civile nr. 317/2021 din 7 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, reclamanta A.. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În principal, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea cu trimitere, in baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 497 alin. (1) C. proc. civ. (anterior modificării prin art. I pct. 58 din Legea 310/2018) coroborat cu dispoztiile art. 24 C. proc. civ., având in vedere faptul că motivarea este contradictorie, iar instanţa de apel nu a expus motivele pentru care s-au înlăturat apărările sale.

In secundar, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea cu reţinere, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având in vedere ca instanţa de apel a făcut o aplicare greşita a normelor de drept şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, obligarea intimatei-parate la dobânda legală şi la actualizarea sumei cu rata inflaţiei, până la plata integrală a creanţei, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ale art. 6 alin. (1) din CEDO, dar şi pe cele ale art. 22 C. proc. civ., întrucât nu conţine motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale, deşi au fost consemnate de instanţa de apel, apărări prin care a arătat că intimata-pârâtă a recunoscut în mod expres îndeplinirea parţială de către reclamantă a obligaţiilor care îi incumbau. Consideră, astfel, că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta susţine că a arătat expres că dovada îndeplinirii, cel puţin parţiale a obligaţiilor sale, rezultă clar din probele aflate la dosar.

Fără arătarea motivelor şi a probelor în baza cărora instanţa şi-a format convingerea, nu se poate exercita controlul judiciar, dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. nefiind respectate având in vedere şi lipsa prezentării probatoriului administrat în cauză, în condiţiile în care această expunere este necesară efectuării controlului judiciar, de către instanţa de recurs.

Recurenta a susţinut că instanţa nu a procedat la o analiză efectivă a tuturor motivelor invocate de părţi, ci a prezentant doar scurte consideraţii teoretice referitoare la norme şi situaţii juridice aplicabile obiectului cererii.

Totodată, s-a arătat că procedeul juridic utilizat de instanţă echivalează cu necercetarea fondului cauzei, dar şi cu nerespectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care impun judecătorului să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. şi prin aceea că, pe de o parte, nu a luat act de recunoaşterea făcută de intimata-pârâtă, ci s-a limitat la a statua că "examinarea înscrisului invocat de reclamantă în susţinerea pretenţiilor deduse judecaţii nu poate fi realizată decât prin raportare la întregul ansamblu probator care nu operează în favoarea sa", iar, pe de altă parte, nu a solicitat niciun fel de clarificări părţilor litigante în legătură cu natura problemelor din lista din 05.03.2014, respectiv dacă acestea constituie probleme majore, aşa cum au stabilit părţile prin Acordul din 19.02.2014, ci s-a limitat la a reţine: "astfel că valorificarea conţinutului acordului nu poate fi valorificat cât timp ipoteza menţionată, inexistenta problemelor în executarea convenţiei fundamentale, nu s-a valorificat".

Este nepermis modul în care instanţa de apel a pus semnul egalităţii, fără a solicita clarificări sau explicaţii suplimentare, încălcând astfel dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., între "improbabilitatea unor noi nereguli" şi "nu mai pot apărea probleme majore".

Motivarea unei hotărârii trebuie sa fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv, condiţii care nu sunt îndeplinite, întrucât, în paragraful 5 de la pag. 14 din decizia recurată, instanţa de apel a statuat că acţiunea reclamantei "apare ca fiind lipsită de temei".

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. şi art. 1350 C. civ., dar şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2321 C. civ.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2321 C. civ., făcând abstracţie de efectele acestuia şi, totodată, a încălcat dispoziţiile art. 1270 alin. (2) C. civ., având în vedere că acordul încheiat între părţi, la 19.02.2014, reprezintă o modificare a clauzelor contractuale referitoare la executarea garanţiei.

A susţinut recurenta că instanţa de apel a nesocotit tocmai manifestarea de voinţă a părţilor materializată prin Acordul încheiat, respectiv aceea că "partea rămasă din garanţia bancară să fie returnată anticipat către A.", dând valenţă, în mod greşit unei norme generale, respectiv cea prevăzută la art. 2321 C. civ.

Într-o altă critică recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1350 C. civ.

În acest sens, a susţinut că răspunderea civilă contractuală intervine atunci când debitorul nu îşi respectă obligaţia asumată prin contract şi, având în vedere angajamentul contractual, nerespectarea obligaţiei reprezintă o fapta ilicită care angajează răspunderea debitorului; totodată, caracterul ilicit al faptei debitorului rezultă din încălcarea raportului juridic contractual şi din încălcarea dispoziţiilor C. civ. care îl reglementează.

In condiţiile în care intimata-pârâtă nu a respectat Acordul încheiat între părţi, la 19.02.2014, şi nu a procedat la restituirea sumei de 292.400 de Euro - partea rămasă din garanţia bancară, atunci aceasta trebuia obligată la repararea prejudiciului.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii parţiale a recursului ca urmare a nemotivării celui de-al doilea motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), cu consecinţa dispunerii anulării parţiale a recursului, iar, pe fond, respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind legală, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul întâmpinării, intimata-pârâtă a solicitat a se clarifica aspectul legat de timbrarea cererii de recurs, arătând, totodată, că nu este de acord ca recursul, în eventualitatea în care este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care, sub aspectul timbrării cererii de recurs, a menţionat că prin încheierea de şedinţă din 05.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea de reexaminare, constatându-se că recurenta este scutită de obligaţia de plata a taxei judiciare de timbru în valoare de 9.104 RON, stabilită iniţial in sarcina sa.

În continuare, a susţinut că se impune respingerea excepţiei nulităţii parţiale a recursului, invocate de intimată, precum şi respingerea apărărilor acesteia pe fondul recursului, iar, pe cale de consecinţă, admiterea căii extraordinare de atac, aşa cum a fost formulată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., reţinând că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea din 2 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, iar recurenta a înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 4 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii parţiale a recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acelei încheieri şi a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, printr-o serie de critici, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul aduce în dezbatere, în esenţă, problematica interpretării greşite de către instanţa de apel a convenţiei constând în Acordul încheiat între părţi, la 19.02.2014, întrucât, în opinia recurentei, acesta reprezintă o modificare a clauzelor contractuale referitoare la executarea garanţiei, precum şi aspectul reţinerii eronate a situaţiei de fapt. Or, din moment ce în susţinerea acestor critici recurenta se raportează la modul de interpretare a convenţiei respective şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele, la modul de conduită a părţilor şi la evaluarea comportamentului acestora de către instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, este de natura evidenţei că nu se invocă o chestiune de nelegalitate, ci de netemeinicie, necenzurabilă în recurs.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reţine că se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În speţă, criticile recurentei prin care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O, dar şi pe cele ale art. 22 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Trebuie menţionat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a examinat problema de fond supusă judecaţii, răspunzând astfel cererilor cu care a fost învestită, a cercetat susţinerile şi apărările esenţiale formulate pe parcursul procesului, părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Se constată că reclamanta şi-a justificat demersul judiciar pe conţinutul Acordului semnat de părţi la data de 19.02.2014, iar instanţa de apel, în lumina circumstanţelor speţei, a analizat înscrisul invocat de reclamantă în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii prin raportare la întregul ansamblu probator şi a ajuns la concluzia că nu operează în favoarea sa, contrar celor susţinute de către reclamantă, întrucât restituirea sumei deja încasate în baza scrisorii de garanţie bancară nu urma să se realizeze decât în condiţiile îndeplinirii obligaţiilor pentru a cărei executare fusese emisă.

De asemenea, instanţa de apel a statuat că aserţiunea privind omisiunea pârâtei de a demonstra că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru restituirea sumelor reţinute numai prin raportare la Acordul încheiat la data de 19.02.2014, nu poate primi valenţele dorite de reclamantă, întrucât condiţiile impuse pentru restituire nu au fost realizate, ulterior acestui moment fiind identificate mai multe înscrisuri bilaterale care consemnează nerespectarea clauzelor contractuale, atât din perspectiva termenelor de remediere, cât şi a obligaţiilor asumate.

Judecătorul şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză, inclusiv a înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar.

Este de amintit, în acest punct al analizei, şi conţinutul reglementării care se regăseşte în primul alineat al aceluiaşi art. 22, anume aceea că "judecătorul soluţionează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile", cu respectarea principiului legalităţii, independent de normele juridice invocate de părţi.

Înalta Curte reţine că, de fapt, recurenta este nemulţumită de raţionamentele logico-juridice prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, nefiind vorba de o nemotivare.

Astfel, chestiunile vizând susţinerea inexistenţei în cuprinsul deciziei recurate a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările prin care s-a arătat că intimata-pârâtă a recunoscut în mod expres îndeplinirea parţială de către reclamantă a obligaţiilor care îi incumbau; lipsa analizei efective a tuturor motivelor invocate de părţi şi lipsa prezentării probatoriului administrat în cauză; afirmaţiile privind necercetarea fondului cauzei, nesolicitarea unor clarificări părţilor litigante în legătură cu natura problemelor din lista din 05.03.2014 şi punerea semnului egalităţii între sintagmele "improbabilitatea unor noi nereguli" şi "nu mai pot apărea probleme majore", sunt legate, în realitate, de componenta procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate, şi ţine de modul în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată.

Se observă că, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a constatat că reclamanta pretinde restituirea sumelor încasate ignorând starea de fapt confirmată de înscrisurile emise de ambele entităţi, iar pentru perioada subsecventă semnării acordului de restituire reclamanta înţelege să conteste tocmai faptele care au determinat valorificarea de către pârâtă a drepturilor derivate din instrumentul autonom de garanţie.

De asemenea, deşi acordul de care se prevalează reclamanta consemnează improbabilitatea identificării unor noi nereguli, la un moment relativ apropiat de cel al semnării Acordului, la data de 05.03.2014, s-a întocmit o nouă listă cuprinzând 22 de probleme nerezolvate, astfel că valorificarea conţinutului acordului nu poate fi valorificat cât timp ipoteza menţionată, inexistenţa problemelor în executarea convenţiei fundamentale, nu s-a validat.

În continuare, cu privire la susţinerile apelantei, în sensul că pârâta ar trebui să probeze că A. şi-a încălcat propriile obligaţii contractuale, întrucât prin executarea garanţiei în afara cadrului contractual se naşte şi un drept eventual al furnizorului la despăgubiri, cu atât mai mult cu cât în speţa exista şi un Acord semnat al părţilor, care conţine prin el însuşi o recunoaştere a caracterului în buna măsură injust al executării garanţiei, instanţa de apel a răspuns că aserţiunea reclamantei nu poate fi validată, întrucât executarea garanţiei nu a fost realizată în afara cadrului contractual, ci întocmai cu exigenţele art. 2321 C. civ. şi ale clauzelor convenţiei.

Instanţa de apel a analizat, având în vedere circumstanţele speţei, cele mai importante argumente ale părţilor, iar faptul că recurenta-reclamantă nu este de acord cu interpretarea dată situaţiei de fapt şi prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu înseamnă că şi lipsesc cu desăvârşire argumentele reţinute de aceasta.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului.

Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi care se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine instanţei, iar acesta, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii verificate, a fost realizat în mod evident de curtea de apel.

Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia sa personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire de către curtea de apel a principiului rolului activ al judecătorului, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.

Nici critica recurentei privind neîndeplinirea cerinţelor motivării unei hotărâri judecătoreşti prin raportare la cele reţinute în paragraful 5 de la pag. 14 din decizia recurată, nu poate fi primită, având în vedere că, în apel, instanţa a evocat fondul, a statuat că acţiunea reclamantei "apare ca fiind lipsită de temei" şi, în consecinţă, în raport de art. 2321 Noul C. civ.., aceasta a fost respinsă, subsecvent admiterii apelului în aplicarea art. 480 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, în condiţiile în care instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecăţii, analizând în mod efectiv susţinerile şi apărările formulate în cauză.

Sunt nefondate susţinerile recurentei vizând lipsa unei motivări, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat cererilor şi apărărilor formulate, explicitând motivele pentru care consideră că sunt relevante dispoziţiile art. 2321 C. civ. precum şi motivele pentru care este nejustificată solicitarea reclamantei.

În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite şi procedând la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecăţii, soluţia pronunţată fiind rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.

Aşa fiind, cum instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, iar criticile recurentei nu susţin nemotivarea sau existenţa unor motive străine de natura cauzei şi nici contradictorialitatea (neexistând nici contradicţii de raţionamente şi nici contradictorialitate între considerente şi dispozitiv), nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. şi art. 1350 C. civ., dar şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2321 C. civ.

Aşa cum s-a arătat, cu titlu prealabil, în debutul analizei pendinte, susţinerile recurentei-reclamante subsumate acestui motiv de recurs, conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, invocarea acestuia fiind formală.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, criticile recurentei care vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1270 alin. (2) C. civ., având în vedere că acordul încheiat între părţi, la 19.02.2014, reprezintă o modificare a clauzelor contractuale referitoare la executarea garanţiei, precum şi cele prin care se susţine că instanţa de apel a nesocotit manifestarea de voinţă a părţilor materializată prin Acordul încheiat, respectiv aceea că "partea rămasă din garanţia bancară să fie returnată anticipat către A.", dând valenţă, în mod greşit unei norme generale, respectiv cea prevăzută la art. 2321 C. civ., nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul de conduită a părţilor, la evaluarea comportamentului acestora, vizând, în realitate, aspecte de netemeinicie şi de stabilire a situaţiei de fapt.

Nici criticile recurentei prin care se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1350 C. civ., în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a respectat Acordul încheiat între părţi, la 19.02.2014, şi nu a procedat la restituirea sumei de 292.400 de Euro - partea rămasă din garanţia bancară, iar aceasta trebuia obligată la repararea prejudiciului, nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, fiind aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs, date fiind dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speţă, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, iar împrejurarea că se indică o serie de dispoziţii legale (art. 1270 alin. (2) C. civ., art. 2321 C. civ., art. 1350 C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voinţă a părţilor, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei privind modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situaţiei de fapt, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susţinerea acestora recurenta se raportează la reţinerea unei situaţii de fapt, aspect ce impune o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate.

Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei încălcări sau aplicări greşite a normelor de drept material în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse şi constatând că prin recursul dedus judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SPA împotriva deciziei civile nr. 317/2021 din 7 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2022.