Prescription of contractual claim by state shareholder and application of fiscal vs. contractual late-payment penalties

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 23.11.2016, reclamantul Ministerul Apărării Naţionale a chemat în judecată pe pârâta C.N. A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 595.357,70 dolari, reprezentând despăgubiri, actualizată cu rata inflaţiei până la plata efectivă a debitului.

De asemenea, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 22.06.2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte suma de 151.095 dolari, reprezentând contravaloarea serviciilor încasate de pârâtă în perioada 2010-2012 şi a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 384/14.02.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii şi a sentinţei, a declarat apel reclamantul, criticându-le pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 761/22.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat împotriva încheierii din 22.06.2017, a admis apelul declarat împotriva sentinţei apelate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 87.413,15 dolari şi de 1.000 RON, reprezentând onorariu de expert; a menţinut în rest sentinţa apelată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs principal reclamantul, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, referitor la dreptul material la acţiune considerat prescris, recurentul a susţinut că nici Ministerul Apărării Naţionale şi nici Comandamentul logistic întrunit, reprezentat de minister, nu au avut posibilitatea de a cunoaşte situaţia financiară a pârâtei, astfel încât să sesizeze organele competente pentru a lua măsurile care se impuneau, ci au luat efectiv cunoştinţă de existenţa prejudiciului la data la care Direcţia de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor le-a comunicat Actul de constatare nr. A 2426/30.12.2015, respectiv la data de 31.12.2015.

Recurentul consideră că stingerea dreptului material la acţiune prin prescripţie trebuie analizată de către instanţa de judecată din perspectiva persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată şi nu prin prisma celei care are calitatea de reprezentant al acţionarului unic al pârâtei.

În acest sens, instanţa trebuia să se raporteze la momentul la care recurentul- reclamant a luat cunoştinţă de producerea unui prejudiciu în patrimoniul său şi nu la data la care reprezentantul acţionarului unic a cunoscut situaţiile financiare ale intimatei-pârâte, fiind aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu dispoziţiile art. 2523 din C. civ.

Recurentul susţine că s-a aflat în imposibilitate absolută de a cunoaşte aspectele financiare ale pârâtei, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a dorit ca instituţia militară să aibă cunoştinţă despre existenţa respectivelor acte încheiate cu partenerii externi.

De asemenea, potrivit recurentului, în cauză a operat întreruperea termenului de prescripţie prin recunoaşterea dreptului, potrivit dispoziţiilor art. 2538 din C. civ., întrucât, prin decontul transmis cu Adresa nr. x/15.07.2016 şi prin Adresa nr. x/11.08.2016, intimata-pârâtă a recunoscut, fără echivoc, faptul că datorează suma menţionată în cererea de chemare în judecată, însă a fost în imposibilitate de a achita întreaga sumă într-un termen scurt şi a solicitat convenirea unui grafic de eşalonare a plăţii în patru tranşe egale.

A criticat recurentul soluţia instanţei de apel susţinând că, în mod greşit, a reţinut că nu operează întreruperea termenului de prescripţie întrucât nu a fost făcută în interiorul termenului de prescripţie, pentru a produce efecte în cauză.

Recurenta apreciază că recunoaşterea rezultată din actul transmis instituţiei militare a fost făcută în interiorul termenului de prescripţie, astfel că întreruperea prescripţiei a produs efecte în cauză, iar dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte suma de 151.095 USD reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de intimata-pârâtă şi încasată în perioada 2010- 31.12.2012 şi, implicit, accesoriile aferente reprezentând penalităţi, majorări, dobânzi nu este prescris, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

O altă critică a recurentului vizează capătul de cerere accesoriu privind penalităţile de întârziere. A arătat recurentul că instanţa de apel a apreciat că, în baza raportului de expertiză efectuat în cauză şi a celor două răspunsuri la obiecţiuni, debitul principal este în cuantum de 94.510,30 USD, din care trebuie scăzute cheltuielile de valorificare în cuantum de 7.097,65 USD, rezultând ca suma datorată de către intimata-pârâtă este în valoare de 87.412,65 USD.

Cu privire la capătul de cerere accesoriu privind penalităţile de întârziere recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că în cauză temeiul legal al dobânzilor, penalităţilor şi majorărilor de întârziere solicitate de Ministerul Apărării Naţionale este reprezentat de prevederile contractelor încheiate între părţi, întrucât, în realitate, aceste pretenţii au fost întemeiate pe dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

De asemenea, referitor la solicitarea penalităţilor corespunzătoare creanţelor bugetare prevăzute de legislaţia fiscală, recurentul a arătat că acest capăt de cerere este întemeiat pe Decizia Curţii de Conturi a României nr. 11/2016, potrivit căreia se impune remedierea abaterii de către conducerea Comandamentului logistic întrunit prin recuperarea sumei de 246.769,05 USD, la care se adaugă dobânzile, penalităţile şi majorările de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală pentru creanţele bugetare".

Având în vedere dispoziţiile imperative dispuse de Curtea de Conturi a României, recurentul a procedat la solicitarea dobânzilor, penalităţilor şi majorărilor de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală pentru creanţele bugetare, în caz contrar devenind incidente prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992. Prin urmare, recurentul consideră că instanţa de apel a ignorat atât dispoziţiile Codului de procedură fiscală referitoare la creanţele bugetare, cât şi prevederile Legii nr. 94/1992, obligatorii pentru instituţiile bugetare.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta C.N. A. S.A. a solicitat respingerea recursului principal, arătând că reprezentantul M.Ap. N. invocă, atât în apel cât şi în recurs, o dublă calitate, respectiv cea de unic acţionar al C.N. A. S.A., cât şi de reprezentant al structurii subordonate- Comandamentului logistic întrunit, recunoscând astfel faptul că deţine controlul şi toate mijloacele legale de gestionare a activităţii celor două entităţi, pe de o parte prin reprezentanţi în Consiliul de Administraţie şi Adunarea Generală a Acţionarilor a intimatului şi, pe de altă parte, prin subordonarea structurii Comandamentului logistic întrunit. Or, în calitate de acţionar al C.N. A. S.A., recurentul a încasat profitul astfel că a cunoscut încă de atunci situaţia financiară a companiei. Mai mult, un eventual prejudiciu nu s-ar fi produs în patrimoniul Comandamentului logistic şi întrunit, ci în patrimoniul M.Ap. N., astfel că dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2500 şi următoarele C. civ. se aplică în raport cu M.Ap. N. şi nu cu Comandamentului logistic întrunit.

A mai susţinut intimata că toate rapoartele de valorificare au fost aprobate de M.Ap. N. şi că recurentul nu a probat că s-ar fi aflat în imposibilitate absolută de a cunoaşte aspectele financiare ale companiei.

Referitor la întreruperea cursului prescripţiei, intimata a susţinut că din textul adreselor depuse la dosar reiese fără echivoc că intimata nu a recunoscut sumele, ci că aceste situaţii au fost întocmite pentru a fi analizate în grupul de lucru, fără ca discuţiile din acest grup de lucru să se fi concretizat într-un acord al părţilor.

A mai invocat intimata şi caracterul neîntemeiat al criticilor recurentului privitoare la capătul de cerere accesoriu, arătând că părţile au încheiat un contract de comision, care cuprinde clauze contractuale referitoare la penalităţile de întârziere, fiind aplicabile astfel dispoziţiile art. 1270 alin. (1) şi (2) C. civ.,

Intimata a formulat recurs incident, solicitând casarea în parte a hotărârii.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit art. 1.350 C. civ., H.G. nr. 1470/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea procedurilor pentru valorificarea bunurilor aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M99/2009, O.U.G. nr. 158/1999, art. 2.048, art. 1.270 şi art. 1.170 C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut că sumele înscrise în raportul Curţii de Conturi sunt sume nedatorate legal de pârâtă reclamantei, fiind sume plătite de partenerii externi pentru servicii prestate de pârâtă, constând în transformarea unor produse din configuraţie militară în configuraţie comercială destinate pieţei civile, livrarea produselor într-o altă condiţie INCOTERMS decât cea stipulata în contractele de vânzare-cumparare pentru bunurile din stocul reclamantei şi recondiţionarea, pregătirea de export, reambalarea, etichetarea, amararea, transportul pe parcurs intern, pază, etc.

Toate aceste servicii au fost solicitate de către clienţii externi direct către recurenta-pârâtă şi implică servicii distincte de contractul de comision încheiat între părţi care nu afectează valoarea de vânzare aprobată şi nu se încadrează în structura cheltuielilor de valorificare, astfel cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă susţine că reclamanta a avut cunoştinţă de prestarea serviciilor suplimentare valorificării bunurilor, efectuarea acestor servicii a fost aprobată de ministrul apărării prin rapoartele de valorificare întocmite de recurenta- pârâtă pentru fiecare operaţiune.

Potrivit recurentei-pârâte instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile H.G. nr. 1470/2005 coroborate cu dispoziţiile Ordinului M99/2009 - Anexa 15 la Instrucţiunile de aplicare a regulamentului privind organizarea procedurilor de valorificare a bunurilor din administrarea MapN, reţinând că încasarea de către intimată de la partenerii externi a unor sume având denumiri comerciale precum: servicii de export/taxe pentru servicii de export/etc., fac obiectul unor servicii care se încadrează în dispoziţiile contractelor de comision şi ar fi datorate reclamantei.

Recurenta-pârâtă arată că aceste servicii nu intră în categoria "alte cheltuieli necesare şi utile derulării contractului" conform art. 9 alin. (56) din contractele de comision şi nici nu se încadrează în structura preţului de vânzare, cum le tratează instanţa de apel prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale anterior precizate.

O altă critică a recurentei vizează încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 C. civ. sub aspectul condiţiilor juridice de antrenare a răspunderii civile contractuale, reiterând susţinerile conform cărora nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii contractuale. Astfel, prima condiţie referitoare la existenţa unei neexecutări sau executări necorespunzătoare cu precizarea expresă a articolelor contractuale care au fost încălcate de aceasta nu a fost sub niciun aspect dovedită, neindicându-se care este obligaţia contractuală încălcată. De asemenea, nici cea de a doua condiţie, privind culpa recurentei-pârâte nu a fost dovedită şi nici condiţia referitoare la existenţa unui prejudiciu, trebuind a fi avută în vedere definiţia acestuia ce se desprinde din dispoziţiile legale în materie, respectiv dispoziţiile art. 1532-1533 C. civ.. Or, susţine recurenta-pârâtă, toate afirmaţiile reclamantei fac trimitere la constatările D.P.I.C.F.-ului care nu îi sunt opozabile şi pe care recurenta-pârâtă nu le-a recunoscut niciodată. În final, recurenta-pârâtă a susţinut că nu există un raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii contractuale a acesteia şi obligarea la plată.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Prioritar, a arătat că pârâta a achitat suma de 87.413,15 USD, la plata căreia a fost obligată prin decizia instanţei de apel şi că aceasta nu a formulat apel principal, astfel că acest demers al pârâtei echivalează cu o recunoaştere tacită a pretenţiilor, în condiţiile art. 2538 alin. (2) C. civ., valorând în acelaşi timp şi o achiesare tacită, potrivit art. 464 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, în considerarea executării de bunăvoie a hotărârii instanţei de apel, se poate prezuma că pârâta a renunţat la exercitarea căii de atac, recursul incident urmând a fi respins din aceste motive.

Faţă de motivele de recurs invocate de pârâtă, reclamanta a reiterat obligaţiile asumate de părţi prin încheierea contractelor de comision şi a susţinut că debitul principal de 210.606,58 USD, menţionat în actul de constatare întocmit de Direcţia de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor, a fost recunoscut de pârâtă. Ceea ce nu a recunoscut pârâta este debitul datorat pentru "taxa pentru servicii de export ".

Reclamanta a reiterat faptul că aceste sume sunt creanţe bugetare, astfel că la acestea trebuie percepute şi accesoriile constând în: dobânzi, penalităţi, majorări de întârziere, potrivit art. 173, 174, 176 şi 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Faţă de critica pârâtei referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, reclamanta a arătat că fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiilor asumate prin contractul de comision, prin depăşirea limitelor mandatului, constând în încasarea de la partenerul extern a sumelor percepute cu titlu de "taxă pentru servicii de export "fără ca acestea să poată fi justificate pe bază de documente, cauzând astfel reclamantei un prejudiciu.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare, arătând că plata efectuată nu poate valora nici recunoaştere a debitului şi nici achiesare la decizia instanţei de apel, plata având loc în condiţiile art. 622 alin. (1) şi art. 633 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat puncte de vedere.

Prin încheierea din 12.04.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Recurentul Ministerul Apărării Naţionale a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că instanţa de apel a interpretat eronat actele normative aplicabile în cauză.

Sub un prim aspect, după invocarea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 738/2001 privind înfiinţarea Companiei Naţionale "A." S.A. şi ale Legii nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, recurentul a subliniat că în litigiile în care Ministerul Apărării Naţionale este parte, fie în calitate de instituţie publică, fie ca reprezentant al unei unităţi militare din compunere, atribuţiile procesuale sunt responsabilităţi ale Direcţiei generale juridice, conform art. 64 alin. (1) din Instrucţiuni. În consecinţă, unitatea militară este reprezentată în faţa instanţelor de judecată de Direcţia generală juridică, ea neputând participa în calitate de reprezentant. Faţă de aceste reglementări, recurentul a criticat considerentele instanţei de apel potrivit cărora "Ministerul Apărării Naţionale nu a înţeles să formuleze prezentele cereri în calitate de reprezentant al structurii specializate- Comandamentul logistic întrunit, ci în calitate de reclamant, nefiind făcută nicio o menţiune în acest sens", respectiv " deci reprezentantul este comandamentul logistic întrunit şi nu Ministerul Apărării Naţionale", arătând că structurile armatei sunt reprezentate în faţa instanţelor, neputând avea calitatea de reprezentant, cu atât mai puţin, de a sta în nume propriu, având în vedere lipsa personalităţii juridice". Continuând raţionamentul, recurentul a concluzionat că Ministerul Apărării Naţionale are atât calitatea de reprezentant al Comandamentului logistic întrunit, cât şi al Statului Român, în calitate de acţionar unic al C.N. A. S.A., însă identitatea calităţii nu justifică cunoaşterea situaţiilor financiare anuale de către Ministerul Apărării Naţionale sau prezentarea acestora de către compania pârâtă. Astfel fiind, nici Ministerul Apărării Naţionale şi nici Comandamentul logistic întrunit reprezentat de minister nu au avut posibilitatea de a cunoaşte situaţia financiară a pârâtei, luând efectiv cunoştinţă de existenta prejudiciului la data la care Direcţia de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor le-a comunicat Actul de constatare nr. A 2426/30.12.2015.

Sub un alt aspect, reclamantul a susţinut că instanţa de apel trebuia să analizeze stingerea dreptului material la acţiune din perspectiva persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată şi nu prin prisma persoanei care are calitatea de reprezentant al acţionarului unic al Companiei Naţionale "A."SA, în sensul că trebuia să ia în considerare momentul la care recurentul – reclamant a luat cunoştinţă de producerea unui prejudiciu în patrimoniul său şi nu la data la care reprezentantul acţionarului unic a cunoscut situaţiile financiare ale intimatei – pârâte. Raportându-se la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, coroborate cu dispoziţiile art. 2523 C. civ., recurentul a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării Actului de constatare nr. A 2426/30.12.2015.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată prioritar, că ele au fost invocate în mod identic şi prin apelul formulat de Ministerul Apărării Naţionale, fiind supuse analizei instanţei de apel, recurentul nemenţionând argumente noi faţă de cele precizate în apel. Apoi, se constată că, deşi se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 din Decretul 167/1958 prin raportare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, în fapt recurentul contestă dezlegările date de instanţa de apel, pe baza examinării înscrisurilor şi a probelor administrate în cauză, cu privire la momentul concret la care recurentul avea posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul pretins. Astfel, instanţa de apel, după ce a clarificat faptul că în ceea ce priveşte termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune rezultat din contractul de comision nr. x/10.07.2009, sunt incidente dispoziţiile Decrertului 167/1958, a stabilit ca moment de începere a curgerii termenului de prescripţie data la care adunarea generală a acţionarilor intimatei – pârâte A. S.A. (Statul Român fiind unicul acţionar ce îşi exercită drepturile prin intermediul Ministerului Apărării Naţionale) a aprobat situaţiile financiare pe baza rapoartelor de activitate prezentate de consiliul de administraţie. A stabilit instanţa de apel că, în fapt, la acel moment reprezentantul acţionarului unic avea posibilitatea să cunoască veniturile realizate de intimata – pârâtă şi serviciile din care proveneau acestea, acela fiind momentul la care s-a născut dreptul la acţiune, sumele pretinse fiind încasate în temeiul unor contracte încheiate distinct de intimata – pârâtă.

Prin urmare, instanţa de apel analizând probele administrate în cauză a stabilit că, în fapt, reprezentantul acţionarului unic al companiei A., Ministerul Apărării Naţionale, putea să cunoască veniturile realizate de intimata – pârâtă şi serviciile din care proveneau acestea la o anumită dată.

Apoi, constatând că există identitate între reprezentantul acţionarului unic al companiei A. şi titularul cererii de chemare în judecată, respectiv Ministerul Apărării Naţionale, pe baza unui raţionament logic simplu, instanţa de apel a confirmat raţionamentul primei instanţe, stabilind că Ministerul Apărării Naţionale a luat cunoştinţă de veniturile realizate de pârâtă şi de serviciile din care acestea proveneau, la o dată anterioară comunicării actului de constatare invocat, data comunicării acestuia neavând nici o relevanţă sub acest aspect.

Mai mult, a mai reţinut instanţa de apel că în trei dintre cele patru contracte de comision încheiate cu pârâta se precizează în mod expres că Ministerul Apărării Naţionale prin Comandamentul logistic întrunit este parte în contracte, fapt care a fundamentat concluzia instanţei de apel în sensul că reprezentantul este Comandamentul logistic şi nu Ministerul Apărării Naţionale.

Constatările privitoare la părţile care au încheiat cele trei contracte sunt însă lipsite de semnificaţie faţă de statuările instanţei de apel potrivit cărora aceeaşi persoană/instituţie, Ministerul Apărării Naţionale, acţionând atât în calitate de reprezentant al Comandamentul logistic întrunit cât şi în calitate de reprezentant al acţionarului unic al companiei A., a avut posibilitatea concretă de a cunoaşte cuantumul veniturilor şi izvorul acestora de la o dată anterioară celei la care a fost comunicat actul de constatare nr. A 2426/30.12.2015. Împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Ministerul Apărării Naţionale, în calitate de reprezentant al Comandamentul logistic întrunit şi nu în calitate de reprezentant al acţionarului unic al companiei pârâte, este lipsit de relevanţă, important fiind momentul la care această instituţie avea posibilitatea concretă de a cunoaşte veniturile realizate de pârâtă şi sursa acestora.

Instanţa supremă mai reţine şi faptul că recurentul a susţinut că se afla în imposibilitate absolută de a cunoaşte aspectele financiare ale companiei, de vreme ce pârâta nu a dorit ca instituţia militară să cunoască despre existenţa actelor încheiate cu partenerii externi.

În primul rând, se cuvine a menţiona că această critică nu vizează aplicarea sau interpretarea greşită a unei norme de drept substanţial, ci vizează aspecte de fapt, lămurite deja de instanţele de fond pe baza probelor administrate în cauză. Apoi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cat şi pe cel care răspunde de ea, indiferent de constatările ulterioare ale unui organ de control, de vreme ce păgubitul cunoştea toate elementele cerute de lege. Altfel spus, instituţia publică trebuia sa depună toate diligentele pentru recuperarea pagubei imediat ce a deţinut toate elementele necesare din care să rezulte cauzarea prejudiciului. Or, instanţele de fond au stabilit că de la data la care a avut loc adunarea generală a acţionarilor intimatei – pârâte A. S.A. şi s-au aprobat situaţiile financiare pe baza rapoartelor de activitate prezentate de consiliul de administraţie, recurentul a deţinut toate datele necesare cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea.

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul cu atribuţii de control, ale cărui observaţii nu dau naştere unui drept substanţial, de care să se prevaleze păgubitul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligaţiile stabilite în sarcina sa în materie de gestionare a resurselor bugetare. Or, controlul efectuat de organul cu atribuţii de control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţia sa chiar de către instituţia supusă controlului.

În consecinţă, dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 au fost interpretate şi aplicate corect de instanţa de apel, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.

Cea de-a doua critică a recurentului vizează întreruperea termenului de prescripţie prin recunoaşterea dreptului intervenită în interiorul termenului de prescripţie, fiind indisolubil legată de dezlegarea dată primei critici.

Având în vedere însă respingerea ce neîntemeiată a criticii de nelegalitate privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 din Decretul 167/1958 prin raportate la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, Înalta Curte constată că această a doua critică a rămas fără fundament, instanţa de apel stabilind în mod judicios că recunoaşterea pretenţiilor a avut loc la data de 11.08.2016, după împlinirea termenului de prescripţie, în iunie 2016.

O ultimă critică formulată de recurent vizează greşita aplicare a dispoziţiilor legale cu privire la capătul accesoriu al cererii de chemare în judecată, recurentul învederând că şi-a întemeiat aceste pretenţii pe dispoziţiile Codului de procedură fiscală, instanţa de apel reţinând în mod greşit că temeiul legal al dobânzilor, penalităţilor şi majorărilor de întârziere este reprezentat de prevederile contractelor încheiate între părţi.

A argumentat recurentul faptul că prin Decizia Curţii de Conturi a României nr. 11/2016 conducerea Comandamentului logistic întrunit a fost obligată la recuperarea sumei de 246.769,05 USD, la care se adaugă dobânzile, penalităţile şi majorările de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală pentru creanţele bugetare, astfel că instanţa de apel trebuia să califice corect sumele solicitate de recurent ca fiind creanţe bugetare.

În subsidiar, recurentul a solicitat instanţei de recurs obligarea pârâtei la plata sumei menţionate în raportul de expertiză judiciară, ca urmare a reţinerii corectitudinii calculelor efectuate de expert.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a stabilit că debitul principal este de natură contractuală, întrucât pârâta trebuia să execute întocmai contractele de comision, conform legislaţiei speciale dar şi legislaţiei de drept comun, aceasta neavând posibilitatea perceperii unor sume suplimentare ce ar excede atât prevederilor contractuale, cât şi celor legale. S-a mai reţinut că tocmai în considerarea cauzei juridice invocate de recurentă, respectiv răspunderea rezultând din contractul de comision, termenul de prescripţie a fost cel de drept comun, de 3 ani şi nu cel aplicabil creanţelor bugetare, de 5 ani, aspecte necontestate de nicio parte.

Or, natura creanţei principale nu a fost contestată, niciuna dintre părţi nu a contestat considerentele instanţelor de fond privitoare la natura debitului principal, aceasta intrând în puterea de lucru judecat.

Acelaşi regim juridic va guverna şi penalităţile de întârziere solicitate de reclamant prin capătul de cerere accesoriu.

Referitor la penalităţile de întârziere, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a solicitat penalităţile corespunzătoare creanţelor bugetare prevăzute de legislaţia fiscală, însă, faţă de prevederile art. 18 alin. (6) din contractele de comision încheiate de părţi, instanţa de apel a stabilit că părţile au convenit penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere, din valoarea de achitat, în caz de nerespectare a termenelor de plată prevăzute la alin. (1)-(5). A concluzionat instanţa de apel că părţile au evaluat prejudiciul în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod judicios natura juridică contractuală a penalităţilor, aplicând întocmai principiul forţei obligatorii a contractelor, regăsit în dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ. reluate de art. 1270 N. C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

De altfel, Constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuşi, izvor al creanţei. Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, în cauza de faţă, contractul de comision.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, instanţa supremă constată netemeinicia recursului formulat de reclamantul MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE, astfel că îl va respinge.

Prin recursul incident, pârâta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi respingerea apelului formulat de reclamantă.

Prioritar, faţă de susţinerile reclamantului în sensul recunoaşterii tacite a pretenţiilor, de către pârâtă, în condiţiile art. 2538 alin. (2) C. civ., precum şi a achiesări tacite, în condiţiile art. 464 alin. (3) C. proc. civ., deduse din plata sumei de 87.483,15 USD, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că voinţa pârâtei, aşa cum a menţionat aceasta expres şi la termenul de judecată din data de 14 iunie 2022, a fost de a preîntâmpina executarea silită a deciziei instanţei de apel. Rezultă astfel că plata făcută de pârâtă nu echivalează nici cu achiesarea tacită şi nici cu recunoaşterea dreptului, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 2538 alin. (2) C. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 C. civ., sub aspectul condiţiilor legale necesare pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, ale H.G. nr. 1470/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea procedurilor pentru valorificarea bunurilor aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, Ordinul nr. M99/2009 al ministrului apărării naţionale, O.U.G. nr. 158/199 privind regimul de control al exporturilor şi altor operaţiuni cu produse militare şi art. 2048 coroborate cu art. 1270 şi 1170 C. civ.

În dezvoltarea acestor critici recurenta a arătat că instanţa de apel a dat o nouă interpretarea dispoziţiilor H.G. nr. 1470/2005 coroborate cu dispoziţiile Ordinului M99/2009 – Anexa 15 la Instrucţiunile de aplicare a regulamentului privind organizarea procedurilor de valorificare a bunurilor din administrarea M.Ap. N. atât în ceea ce priveşte structura cheltuielilor de valorificare cât şi decontarea valorificărilor la extern. A susţinut pârâta că serviciile distincte de contractul de comision încheiat între reclamant şi pârâtă, constând în operaţiuni de transformare/ambalare/etichetare/amarare, care nu sunt prestate de M.Ap. N., nu afectează valoarea aprobată şi nu se încadrează în structura cheltuielilor de valorificare, aşa cum greşit a stabilit instanţa de apel. În consecinţă, aceste servicii nu fac obiectul contractului de comision, astfel că sumele încasate pentru prestarea acestora nu se datorează reclamantei.

De asemenea, aceste servicii nu se încadrează nici în categoria "alte cheltuieli necesare şi utile derulării contractului, conf. art. 9 alin. (56) din contractele de comision şi nu se încadrează nici în structura preţului de vânzare, cum le-a calificat instanţa de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste critici sunt neîntemeiate.

Din decizia recurată rezultă că instanţa de apel, analizând probele administrate în cauză, a stabilit că Direcţia de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor a constatat că în perioada 2010-2014, s-au identificat diferenţe între exemplarele contractelor arhivate la intimata-pârâtă şi cele transmise de aceasta către apelantul- reclamant, în sensul eliminării unor clauze sau a intervenţiei asupra formei contractului transmis, prin modificarea modalităţii de plată a unor sume plătite în avans de către partenerii externi, cu titlu de servicii de management. De asemenea, s-a mai reţinut că pârâta a mai încasat de la partenerii externi, în baza contractelor încheiate distinct de contractele de vânzare, însă în legătură cu acestea, sume cu titlu de servicii, servicii de export, taxă pentru servicii ale armatei, taxă de servicii, care au fost reţinute de pârâtă nejustificat şi care nu au mai fost comunicate reclamantei.

Curtea de apel a constatat că aceste taxe percepute de pârâtă în legătură cu contractele de comision ce fac obiectul cauzei, nu puteau fi reţinute de pârâtă, ele neîncadrându-se nici în comisionul datorat, nici în cheltuielile de valorificare şi nici în cheltuielile aferente operaţiunilor de încărcare a produselor pe mijloacele de transport pe parcurs intern, precum cele legate de transportul şi paza acestora de la locul de depozitare până la locul de încărcare pe mijlocul de transport extern, pârâta nefăcând nicio dovadă în acest sens.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că în fapt pârâta a reţinut sume în legătură cu care nu a probat cu acte justificative provenienţa acestora, considerându-le a fi nejustificate, iar susţinerile pârâtei în sensul că ar rezulta din servicii efectiv prestate au fost apreciate ca fiind simple afirmaţii, în lipsa unor documente justificative.

Rezultă deci că instanţa de apel nu a aplicat greşit dispoziţiile H.G. nr. 1470/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea procedurilor pentru valorificarea bunurilor aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, Ordinul nr. M99/2009 al ministrului apărării naţionale, O.U.G. nr. 158/199 privind regimul de control al exporturilor şi altor operaţiuni cu produse militare, nici dispoziţiile art. 2048 coroborate cu art. 1270 şi 1170 C. civ., întrucât instanţa de apel a constatat neprobarea apărărilor pârâtei în sensul prestării efective a serviciilor pentru care s-ar fi datorat aceste sume.

Mai mult, instanţa de apel a mai reţinut şi depăşirea împuternicirii primite prin contractul de comision, reţinând că pârâta nu a executat întocmai contractele de comision, încălcând atât legislaţia de drept comun, cât şi pe cea specială, din modul de operare al pârâtei rezultând o reducere implicită a preţului de vânzare a produselor.

În final, instanţa de apel a reţinut şi recunoaşterea de către pârâtă a debitului principal, arătând că pârâta a contestat doar natura de creanţă bugetară a sumelor datorate nu şi faptul că datorează această sumă.

Rezultă deci, din cele expuse mai sus, că instanţa de apel a constatat că pârâta nu a reuşit să probeze prestarea serviciilor pretins a rezulta din alte contracte decât cele de comision, astfel că a înlăturat aceste susţineri, concluzionând că a existat o depăşire a limitelor contractului de comision. Aspectele de fapt referitoare prestarea în concret a unor serviciilor ce exced celor rezultate din contractele de comision nu mai pot fi analizate de instanţa de recurs, fiind chestiuni de fapt şi nu de drept. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cea de-a doua critică a recurentei-pârâte vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privitoare la răspunderea civilă contractuală. A susţinut recurenta că nu s-a precizat care este fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, forma de vinovăţie cerută de lege, legătura de cauzalitate şi nici prejudiciul.

Înalta Curte constată netemeinicia acestei critici.

Astfel, aşa cum s-a menţionat deja mai sus, instanţa de apel a constat imposibilitatea pârâtei de a proba cu documente justificative faptul că sumele reţinute ar fi rezultat din servicii prestate în baza altor contracte decât cele de comision, reţinându-se că singura sumă probată cu înscrisuri doveditoare este cea de 7.097,65 USD. De asemenea, s-a reţinut că modul de operare a dus la o scădere implicită a preţului de vânzare al produselor.

Aceste fapte au fost considerate de instanţa de apel ca excedând contractului de comision, fiind încălcate dispoziţiile art. 2048 C. civ., potrivit cărora comisionarul are obligaţia să respecte întocmai instrucţiunile exprese primite de la comitent.

În consecinţă, instanţa de apel a precizat expres fapta ilicită, aceasta constând în nerespectarea instrucţiunilor exprese rezultând din contractul de comision, din legislaţia specială dar şi din cea de drept comun, prejudiciul constând în neîncasarea de către reclamantă a sumelor reţinute nejustificat de pârâtă. Mai mult, instanţa de apel a învederat conduita pârâtei, modul de operare rezultând din neaducerea la cunoştinţa reclamantei a acestor cheltuieli/taxe, reţinându-se că prin perceperea acestora s-a redus implicit preţul de vânzare al produselor, în detrimentul reclamantei.

Au fost evidenţiate astfel şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, dar şi vinovăţia.

Rezultă deci că toate elementele necesare antrenării răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 1350 C. civ., au fost analizate de instanţa de apel, astfel că sunt neîntemeiate criticile pârâtei şi sub acest aspect.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ambele recursuri ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamantul MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE şi recursul incident formulat de pârâta C.N. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 761 din 22 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2022.