Contractual liability for defective equipment: rejection of technical expert evidence and causation proof in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 9 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 978.641,87 RON, reprezentând daune interese pentru repararea prejudiciului produs reclamantei şi la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1166, art. 1350, art. 1530, art. 1547 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 148/C din 5 februarie 2020, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, a declarat apel reclamanta A. S.A.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2020, instanţa de apel a apreciat că nu este utilă, concludentă şi pertinentă pentru soluţionarea apelului administrarea probei cu expertiză în niciuna din materiile cu privire la care s-au purtat discuţii, respectiv contabilă, construcţii şi construcţii hidrotehnice, astfel încât a considerat suficient probatoriul deja administrat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 1113/Ap/2020 din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 148/C/05.02.2020 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a păstrat-o. Totodată, a obligat apelanta A. S.A. la plata sumei de 5.000 RON către intimata pârâtă B. S.R.L. reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva deciziei civile nr. 1113/Ap/2020 din 19 noiembrie 2020 şi a încheierii din 12 noiembrie 2020, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, pentru administrarea unui probatoriu complet.

Totodată, a învederat că, atât în ceea ce priveşte hotărârea din apel, cât şi în ceea ce priveşte încheierea atacată, recursul este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea prezentului demers procesual a expus situaţia de fapt care a stat la baza declanşării litigiului şi a arătat că instanţele de fond nu au reţinut corect situaţia de fapt şi de drept, iar, în ceea ce priveşte decizia recurată, a susţinut că aceasta a fost pronunţată pe baza unor considerente privind chestiuni de fapt care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, fiind reţinută lipsa unor dovezi care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor. Totodată, recurenta a afirmat că decizia cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte existenţa sau nu a culpei contractuale a intimatei-pârâte B. S.R.L., care a fost exonerată total de răspundere, în condiţiile în care culpa acesteia există, conform înscrisurilor depuse.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a învederat că, după ce instanţa de apel a rămas în pronunţare, la termenul din 01.10.2020, aceasta a apreciat necesară repunerea pe rol a cauzei, părţile fiind citate în acest sens pentru termenul de judecată din 12.11.2020, cu menţiunea că dosarul a fost repus pe rol "pentru suplimentarea probatoriului", fără a fi făcută nicio menţiune în citaţie în ce sens se va discuta suplimentarea probatoriului, ce probe suplimentare sunt avute în vedere de instanţa de judecată şi pentru care aspecte de fapt şi/sau de drept se impune această suplimentare a probatoriului.

În continuare, recurenta arată că, aşa cum a fost consemnat în cuprinsul încheierii de şedinţă din 12.11.2020, instanţa a reţinut că, prin motivele de apel, a fost solicitată încuviinţarea unei probe cu înscrisuri, însă, apreciind ca fiind utilă şi concludentă administrarea probei cu expertiză tehnică, a acordat cuvântul părţilor asupra acestei probe, urmând a se stabili specialitatea acesteia.

Recurenta arată că, deşi a susţinut necesitatea administrării acestei probe propuse din oficiu, după deliberare, instanţa a respins administrarea acestei probe.

Mai mult, arată că, deşi părţile au fost citate cu menţiunea generală "pentru suplimentarea probatoriului", în cuprinsul hotărârii atacate (pagina 9 paragraful 8) instanţa a reţinut faptul că, după rămânerea în pronunţare, la data de 22.10.2020, a dispus în baza art. 400 C. proc. civ. repunerea cauzei pe rol pentru completarea probatoriului, ocazie cu care părţile nu au depus dovezi relevante cu privire la dovada legăturii de cauzalitate.

Faţă de acest aspect, recurenta arată că, în temeiul art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de pune în mod eficient şi real, detaliat, în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept cu privire la care se impunea suplimentarea probatoriului.

Susţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii statuat de art. 14 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu administrarea completă a probatoriului solicitat.

În altă ordine de idei, susţine că principiul contradictorialităţii a fost încălcat şi prin faptul că hotărârea a fost dată fără punerea în discuţia contradictorie a părţilor a următoarelor aspecte de fapt şi de drept: întinderea culpei B. S.A., chestiune de drept ce nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nici nu a fost discutată în mod corespunzător; influenţa majoră pentru respingerea apelului (conform considerentelor hotărârii) a motivului reprezentat de existenţa unei a doua persoane culpabile, producătorul ceh al echipamentului.

În ceea ce priveşte respingerea probei cu expertiza, recurenta afirmă că instanţa a reţinut în mod greşit faptul că o expertiză "nu a mai putut fi dispusă de instanţă, dat fiind faptul că rezervorul a fost predat de reclamantă din anul 2016, fiind în posesia unui terţ beneficiar. Un expert judiciar nu ar mai fi putut în această etapă procesuală decât să îşi întemeieze lucrarea sa pe opiniile extrajudiciare mai sus menţionate, contestate de pârâtă, nefiind probe judiciare dispuse în acest proces".

Faţă de aceste considerente, recurenta susţine că, dimpotrivă, o expertiza în materiile contabilitate, construcţii şi/sau construcţii hidrotehnice putea fi efectuată prin raportare exclusivă la înscrisurile depuse la dosar, în acest sens fiind şi jurisprudenţa, respectiv decizia nr. 965/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a învederat că hotărârea recurată conţine motive contradictorii.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că, pe de o parte, în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, se reţine existenţa culpei pârâtei (fiind indicat în acest sens penultimul paragraf de la pagina 8 din decizia recurată) şi mai mult decât atât, s-a reţinut că această culpă contractuală este recunoscută de intimata pârâtă (fiind indicat în acest sens primul paragraf de la pagina 9 a deciziei recurate), iar, pe de altă parte (la al doilea paragraf de la pagina 9 a deciziei recurate), deşi a reţinut existenţa unei culpe a pârâtei în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale prevăzute de art. 3.3., 3.4 şi 6.4 din contract, sub acest aspect considerentele primei instanţe urmând a fi înlocuite, Curtea a statuat că întinderea culpei pârâtei în producerea prejudiciului nu rezultă din niciuna din probele de la dosar.

Sub un prim aspect, recurenta susţine că această chestiune de drept nu a fost discutată în mod în contradictoriu în faţa instanţei de judecată.

În al doilea rând, recurenta arată că, întrucât producătorul echipamentului nu a fost chemat în judecată/în garanţie, nu mai are relevanţă întinderea culpei pârâtei B. S.R.L., deoarece culpa acesteia este singura care poate sta la baza faptei ilicite săvârşite faţă de recurenta-reclamantă, oricât de uşoară ar fi forma acesteia.

În sprijinul afirmaţiilor sale, recurenta face trimitere la unele considerente din decizia nr. 965/2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care le reproduce.

Nu în ultimul rând, autoarea prezentului demers judiciar arată că, din economia considerentelor hotărârii atacate, rezultă faptul că existenţa unei prezumptive culpe a producătorului echipamentului a condus la exonerarea totală de răspundere a intimatei - pârâte, ceea ce echivalează, în mod nelegal, cu lipsa totală a culpei acesteia din urmă, în condiţiile în care chiar în cuprinsul hotărârii s-a reţinut faptul că această culpă este pe deplin dovedită şi chiar recunoscută.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor ari. 1350 C. civ. (răspunderea contractuală) şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. (forţa obligatorie a contractului).

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor ce reglementează condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale, recurenta afirmă că, în cuprinsul hotărârii atacate, s-au reţinut, ca motive principale pentru respingerea apelului, faptul că nu a fost făcută dovada legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, dar şi că întinderea prejudiciului nu ar fi fost dovedită. În susţinere, face trimitere la considerentele de la pagina 9 din decizia recurată, par. 5 şi 6.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta susţine că, din toate înscrisurile, mai ales cele din Anexa nr. 9 la acţiune, rezultă toate elementele ce conturează legătura de tip cauză - efect dintre încălcarea obligaţiilor contractuale de către B. S.R.L. şi prejudiciile suportate de A. S.A.

Astfel, arată că, dacă intimata-pârâtă ar fi livrat şi montat un rezervor funcţional sau ar fi efectuat remedieri la timp, recepţia lucrării ar fi avut loc în luna martie a anului 2016, iar recurenta-reclamantă nu ar fi suportat niciunul dintre prejudicii. Totodată, subliniază şi faptul că B. S.R.L. a vândut un echipament neconform faţă de specificaţiile din contract şi faţă de actele de calitate prezentate de această societate (Agrementul tehnic şi fişele tehnice).

În altă ordine de idei, faţă de cele reţinute în cuprinsul încheierii de şedinţă din 12.11.2020 (pagina 3, paragraful 8 din încheiere: "Instanţa reţine că nu se poate face dovada cu expertiză contabilă a legăturii de cauzalitate între efectuarea cheltuielilor de către reclamantă şi fapta imputată pârâtei, deoarece reclamanta are mai multe contracte FIDIC încheiate cu C., iar lucrarea livrată face parte dintr-o lucrare mult mai mare contractată de reclamantă cu C.") recurenta afirmă că aprecierea instanţei, în sensul că nu se poate face dovada cu expertiză contabilă a legăturii de cauzalitate, poate fi calificată ca o antepronunţare cu privire la soluţia de respingere a apelului.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, arată că aceasta putea fi dovedită cu expertiza în construcţii hidrotehnice, în sensul stabilirii necesităţii efectuării lucrărilor de remediere a rezervorului (cu toate că s-a depus la dosar expertiza prof. D. şi soluţia de remediere emisă de acesta), probă solicitată de autoarea recursului la termenul din 12.11.2020, dar respinsă prin încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată.

Totodată, mai arată că, reţinerea existenţei mai multor contracte FIDIC încheiate cu C. S.A. se bazează pe simpla afirmaţie mincinoasă a intimatei-pârâte, în fapt, contractul ce a generat litigiul fiind singurul contract derulat de recurentă cu C. S.A. Totodată, pentru a evita vreo confuzie sau interpretare eronată, arătă faptul că niciodată, nici în trecut şi nici în prezent, nu a existat şi nu există vreun alt contract încheiat de recurentă cu C. S.A. în acest sens. Prin nota de subsol a menţionat că va solicita instanţei de recurs, în cuprinsul secţiunii dedicate probatoriului, să pună în vedere intimatei-pârâte să probeze afirmaţia făcută.

De asemenea, faţă de ceea ce s-a reţinut, şi anume că lucrarea livrată ar face parte dintr-o lucrare mult mai mare contractată de reclamantă cu C. S.A., recurenta susţine că, din titlul contractului derulat cu C. S.A., reiese faptul că echipamentul - rezervor de 5.000 mc a reprezentat elementul principal, scopul contractului astfel derulat.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, care, conform hotărârii atacate, nu ar fi fost dovedită, recurenta arată că reiterează cele afirmate în faza de apel, susţinând că insuficienta analiză a probatoriului a determinat această concluzie, atât la fond cât şi în apel. Astfel, recurenta a prezentat categoriile de prejudicii pretinse, învederând că structura prejudiciului invocat în acţiune, precum şi în Anexa nr. 9 la acţiune nu a fost suficient analizată nici la judecata în fond a cauzei şi nici în faza apelului.

Totodată, susţine că instanţei i-a fost mai facilă motivarea potrivit căreia reclamantul nu a făcut dovada întinderii prejudiciului (deşi anexa 9 la acţiune - un biblioraft - conţinea exclusiv dovezi privind prejudiciul) în detrimentul unui proces echitabil, în care hotărârea dată să se bazeze pe administrarea tuturor mijloacelor de probă apte de a lămuri toate chestiunile tehnice, astfel încât convingerea judecătorului să se formeze prin luarea în considerare a tuturor detaliilor speţei.

Nu în ultimul rând, susţine că a fost încălcată şi garanţia procesului civil instituită de dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., respectiv aceea de motivare a hotărârii judecătoreşti pe baza aprecierii probatoriilor de la dosar.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor ce reglementează forţa obligatorie a contractului încheiat cu intimata-pârâtă B. S.R.L., recurenta susţine că, din motivarea hotărârii atacate, reiese în mod clar faptul că:

- s-a stabilit existenţa unei relaţii contractuale între părţi, cu drepturi şi obligaţii corelative;

- deşi a achitat integral şi în avans preţul echipamentului, intimata - pârâtă şi-a încălcat obligaţiile contractuale, recunoscând acest aspect;

- nu s-ar fi dovedit întinderea prejudiciului, deşi administrarea unui probatoriu extins ar fi dus la înlăturarea oricărui posibil dubiu;

- legătura de cauzalitate nu ar fi fost dovedită în totalitate, deşi ar fi fost posibilă administrarea de probe suplimentare care să conducă la lămurirea completă a instanţei de apel cu privire la orice chestiune de fapt.

Prin raportare la toate motivele invocate mai sus, consideră că soluţia dată încalcă principiul forţei obligatorii a contractului statuat de art. 1270 C. civ., intimata-pârâtă fiind exonerată complet de răspunderea contractuală, pe baza unor motive artificiale şi care ţin exclusiv de modalitatea în care a avut loc cercetarea procesului.

Cu alte cuvinte, susţine că toate elementele de fond ale litigiului care dovedesc culpa intimatei pârâte, existenţa unui prejudiciu (nu s-a reţinut nicăieri că el nu ar exista, ci doar că nu s-ar fi făcut dovada întinderii acestuia) şi existenţa unei legături de cauzalitate (la fel, s-a reţinut că aceasta nu ar fi pe deplin dovedită) au fost îndepărtate, în totalitate, pe baza unor pretinse dubii legate de întinderea prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

În încheiere, susţine faptul că o analiză atentă, judicioasă, a tuturor înscrisurilor administrate în fazele de fond şi de apel a litigiului, ar fi fost aptă să contureze instanţei soluţia de admiterea a apelului, iar în cazul în care ar fi fost chestiuni de lămurit, se impunea administrarea unui probatoriu extins.

Sub aspectul probatoriului, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, iar, în cadrul acestei probe, a solicitat ca, în temeiul art. 293 C. proc. civ., instanţa de recurs să pună în vedere intimatei-pârâte să depună la dosar înscrisurile care dovedesc existenţa altor raporturi contractuale între recurentă şi C. S.A.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10.03.2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Ambele părţi au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 mai 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 12 noiembrie 2020 şi deciziei civile nr. 1113/Ap/2020 din 19 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – secţia Civilă şi a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia, în şedinţă publică.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta invocă, sub un prim aspect, încălcarea principiului contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., prin faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept care necesitau suplimentarea probatoriului.

În speţă, instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală, prin care reclamanta-recurentă A. S.A. a solicitat contravaloarea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi neexecutarea lucrărilor de remediere la rezervorul de apă potabilă, proprietatea reclamantei.

Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând că nu au fost întrunite condiţiile răspunderii contractuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie, producerea unui prejudiciu şi existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită a pârâtei şi prejudiciul evocat de către reclamantă.

Prin apelul exercitat, reclamanta A. S.A. a criticat sentinţa primei instanţe în tot, apreciind că aceasta este netemeinică, întrucât în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale a pârâtei. În probaţiune, a fost solicitată admiterea probei cu înscrisuri.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

La termenul din 01.10.2020, instanţa de apel a încuviinţat probele propuse de apelanta-reclamantă şi, în temeiul art. 392 C. proc. civ., a declarat deschise dezbaterile asupra apelului declarat în cauză, rămânând în pronunţare asupra apelului.

Ulterior, prin încheierea din 22.10.2020, în temeiul art. 400 C. proc. civ., apreciind a fi necesară completarea probatoriului, prima instanţă de control judiciar a repus cauza pe rol şi a acordat termen de judecată la 12.11.2020, pentru care a citat părţile.

La termenul din 12.11.2020, la care ambele părţi au fost prezente, prin reprezentanţi convenţionali, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea administrării unei probe cu expertiza tehnică iar ulterior, în urma clarificărilor aduse de părţi, în temeiul art. 478 alin. (4) C. proc. civ. şi a dezbaterilor în contradictoriu purtate la acest termen de judecată, a apreciat că nu este utilă, concludentă şi pertinentă pentru soluţionarea apelului administrarea probei cu expertiză în niciuna dintre materiile cu privire la care s-au purtat discuţii, respectiv contabilă, construcţii şi construcţii hidrotehnice, considerând că probatoriul deja administrat în cauză a fost suficient.

Prin decizia recurată a fost respins apelul reclamantei şi menţinută sentinţa primei instanţe. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut pe de o parte că, deşi există o faptă ilicită a pârâtei, constând în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale prevăzute de art. 3.3, 3.4 şi 3.6 din contract, întinderea culpei pârâtei în producerea prejudiciului nu rezultă din niciuna din probele de la dosar, iar pe de altă parte, că înscrisurile de la dosar nu dovedesc legătura de cauzalitate între cheltuielile solicitate prin cererea de chemare în judecată şi fapta imputată pârâtei.

Înalta Curte, în urma reevaluării actelor dosarului, răspunzând punctual criticilor recurentei-reclamante, reţine, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că nu este întemeiată critica din recurs vizând încălcarea de către prima instanţă de control judiciar a principiului contradictorialităţii, reglementat în art. 14 C. proc. civ.

Potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Instanţa de recurs, verificând încheierea din 12.11.2020, constată că a fost pusă în discuţia părţilor, din oficiu, de către instanţă, necesitatea administrării unei probe cu expertiza tehnică. Chestiunile de fapt şi de drept care ar fi necesitat suplimentarea probatoriului ţin de pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor, nefiind de natură a conduce la concluzia încălcării principiului de procedură enunţat, câtă vreme instanţa a pus în discuţia părţilor toate probele, atât cele propuse de părţi prin actele procesuale, respectiv proba cu înscrisuri, cât şi necesitatea administrării unor probe din oficiu.

Aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa unei probe cu expertiza tehnică, nu pot forma obiect al examinării Înaltei Curţi. Aceasta, deoarece în calea extraordinară de atac a recursului, analiza este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a avea caracter devolutiv.

De altfel, critica recurentei nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, instanţa de apel a respins motivat administrarea probei cu expertiza tehnică, în urma clarificărilor aduse de părţi, aspect consemnat în încheierea din 12.11.2020, iar pe de altă parte, autoarea căii de atac nu justifică o vătămare rezultată din omisiunea instanţei de apel de a ordona din oficiu completarea probatoriului, cât timp această parte, direct interesată în dovedirea îndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale, nu a înţeles să solicite ea însăşi administrarea probei cu expertiza tehnică.

În acest sens, se reţin dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora, "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probele pe care ele însele nu le-au propus sau administrat, în condiţiile legii". Se reţine totodată şi incidenţa art. 249 C. proc. civ., care impune oricărei persoane care formulează o cerere în justiţie să aducă probe în susţinerea acesteia, or recurenta, ca persoană interesată, trebuia să se aştepte ca această regulă să se aplice şi în cazul său.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, prin faptul că, la soluţionarea cauzei, nu a pus în discuţia părţilor, anumite împrejurări de fapt, printre care menţionează întinderea culpei intimatei-pârâte B. S.A. şi influenţa majoră pentru respingerea apelului a motivului reprezentat de existenţa unei a doua persoane culpabile, producătorul ceh al echipamentelor.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazurilor de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestei critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi raţionamentelor logice pe care le foloseşte instanţa spre a determina existenţa sau inexistenţa unui fapt, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Instanţa supremă reţine că a fost invocată în mod formal şi încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil şi a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., din perspectiva motivării hotărârii judecătoreşti pe baza aprecierii probatoriilor de la dosar. Aceasta întrucât recurenta nu a arătat, în concret, în ce mod au fost încălcate aceste dispoziţii de drept procedural, ci s-a rezumat la evocarea textului normativ pentru a-şi manifesta, în realitate, nemulţumirea faţă de soluţia la care a ajuns prima instanţă de control judiciar, urmare a interpretării probatoriului administrat.

De fapt, argumentele expuse de recurenta-reclamantă vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, prin care aceasta încearcă să stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei, respectiv vinovăţia şi legătura de cauzalitate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi date de existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Recurenta-reclamantă susţine că, deşi a reţinut existenţa unei culpe a pârâtei în executarea obligaţiilor, instanţa de apel ar fi respins apelul pe considerentul că întinderea culpei pârâtei în producerea prejudiciului nu rezultă din niciun mijloc de probă.

Cu referire la aceste critici, instanţa supremă reţine că ele nu se referă la existenţa unor veritabile motive contradictorii în conţinutul hotărârii, ci mai degrabă recurenta este nemulţumită de soluţia adoptată de instanţa de apel, mai precis de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în urma administrării probatoriului.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum se urmăreşte prin această critică.

De altfel, recurenta-reclamantă se raportează doar la faptul că instanţa de apel a reţinut culpa intimatei-pârâte B. în executarea obligaţiilor contractuale, ignorând restul considerentelor instanţei de prim control judiciar, prin care, în urma interpretării probatoriului administrat şi pe care instanţa de recurs nu îl poate reanaliza, s-a reţinut neîndeplinirea condiţiei existenţei unei legături de cauzalitate între cheltuielile solicitate prin cererea de chemare în judecată şi fapta imputată pârâtei.

Astfel, a reţinut instanţa de apel faptul că raportul de cauzalitate este nu numai o condiţie a răspunderii, ci este, în acelaşi timp, şi criteriul sau elementul în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei care se datorează. A concluzionat instanţa că, în condiţiile în care pretenţiile solicitate pe calea cererii de chemare în judecată nu au fost nici măcar indicate exact, justificate în concret, reprezentantul reclamantei arătând că acestea rezultă din chitanţele şi facturile de la dosar, nu se poate reţine existenţa unei legături de cauzalitate între necesitatea efectuării acestor cheltuieli şi prejudiciu, dar nici a unui procent care să poată fi considerat justificat raportat în întinderea culpei pârâtei, care nici ea nu rezultă din probele de la dosar.

În concluzie, raportat la soluţia din dispozitiv, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicţie între considerentele deciziei recurate, criticile aduse de recurenta-reclamantă nu sprijină motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, sub un prim aspect, încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală.

Instanţa supremă reţine, însă, că recurenta nu a dezvoltat o adevărată critică de nelegalitate a deciziei atacate, argumentele sale, concentrate în jurul demonstrării legăturii de cauzalitate dintre fapta imputată pârâtei şi prejudiciul încercat de reclamantă, precum şi a întinderii prejudiciului, antamând netemeinicia alegată a deciziei atacate, iar nu nelegalitatea ei, recurenta urmărind stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

Astfel, în dezvoltarea motivului de recurs, recurenta susţine că legătura de tip-cauză efect dintre încălcarea obligaţiilor contractuale dintre B. S.R.L. şi prejudiciile suportate de A. S.A., precum şi întinderea prejudiciului ar rezulta în mod neîndoielnic din înscrisurile conţinute în Anexa nr. 9 la cererea de chemare în judecată şi ar fi putut fi dovedită şi cu o expertiză în construcţii hidrotehnice.

Înalta Curte reţine că interpretarea a probelor şi stabilirea întinderii prejudiciului – elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii – ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În plus, în mod contrar susţinerilor din cererea de recurs, reţine că recurenta nu a solicitat administrarea unei probe cu expertiza hidrotehnică la termenul din 12.11.2020, astfel că nu poate invoca pe calea recursului omisiunea instanţei de apel de a ordona din oficiu administrarea unei asemenea probe. Totodată, instanţa supremă reaminteşte că instanţa de apel este suverană în a aprecia utilitatea şi pertinenţa unei probe. Situaţia de fapt stabilită de instanţa devolutivă în urma administrării probatoriului se impune ca un dat în faţa instanţei de recurs, care nu o poate reevalua, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Prin urmare, vor fi înlăturate şi criticile recurentei-reclamante privind reţinerea de către instanţa de apel a existenţei mai multor contracte FIDIC între intimata-pârâtă şi C. S.A., a faptului că lucrarea livrată face parte dintr-o lucrare mult mai mare contractată de recurentă cu C. şi a faptului că nu se poate face dovada cu expertiza contabilă a legăturii de cauzalitate, întrucât acestea vizează stabilirea situaţiei de fapt, iar nu nelegalitatea deciziei atacate.

Cu privire la aceleaşi elemente ale răspunderii civile contractuale, recurenta-reclamantă a invocat şi nesocotirea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., prevalându-se de faptul că, instanţa de apel nu a dat eficienţă tuturor înscrisurilor administrate în fazele de fond şi apel ale litigiului, pe baza cărora s-ar fi putut constata culpa intimatei pârâte, existenţa unui prejudiciu şi existenţa unei legături de cauzalitate

Instanţa supremă reţine că argumentele recurentei-reclamante nu relevă o critică de nelegalitate ci, în realitate, pun în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză. Or, recursul urmăreşte stabilirea conformităţii deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că încheierea şi decizia recurate nu sunt susceptibile de a fi cenzurate din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 12 noiembrie 2020 şi a deciziei civile nr. 1113/Ap/2020 din 19 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.