Contractual liability for hidden defects: non-conformity of industrial pipes and the two-day notification period's effect on warranty rights

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 17 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Giurgiu – secţia civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. CONSTANŢA a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 339.064 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a executării culpabile a obligaţiei sale.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1350, art. 1530 şi urm. C. civ.

În cauză pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a C. S.R.L.

Prin sentinţa nr. 41 din 24 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Giurgiu – secţia civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chemata în garanţie, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a fost admisă în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. S.R.L.

A fost omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea "Petrol şi gaze/Utilaje petroliere şi petrochimice", întocmit de expertul tehnic dr. inginer D., astfel cum a fost completat.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 57.717,20 RON, reprezentând parte din valoarea prejudiciului produs cu ocazia evenimentului din 10 iunie 2015 la NT Podişor, comuna Bucşani, judeţul Giurgiu iar chemata în garanţi C. S.R.L. a fost obligată să plătească pârâtei suma de 43.288 RON, reprezentând cota-parte din prejudiciul menţionat în alineatul precedent, ca efect al obligaţiei de garanţie.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 5.198 RON, reprezentând cheltuieli de judecată corespunzător pretenţiilor admise iar chemata în garanţie a fost obligată să plătească pârâtei suma de 4.498,50 RON, cheltuieli de judecată corespunzător pretenţiilor din cererea de chemare în garanţie admise.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta, pârâta şi chemata în garanţie.

Prin decizia civilă nr. 529 din 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au admis apelurile formulate de reclamantă, pârâtă şi chemata în garanţie, s-a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata sumei de 144.292 RON, cu titlu de prejudiciu, către reclamantă.

Totodată pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 9.990,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.990,84 RON - taxă judiciară de timbru corespunzător pretenţiilor admise şi 6.000 RON - onorariul de expert.

S-a admis în parte cererea de chemare în garanţie, chemata în garanţie fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 144.292 RON, cu titlu de prejudiciu.

De asemenea, chemata în garanţie a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 9.990,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.990,84 RON - taxă judiciară de timbru corespunzător pretenţiilor admise şi 6.000 RON - onorariul de expert, precum şi la plata sumei de 9.990,84 RON, reprezentând cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta către reclamantă.

Apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 2.171,24 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, către apelanta-reclamantă.

Apelanta-chemată în garanţie a fost obligată la plata sumei de 3.986,78 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă, din care 2.171,24 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la plata cărora a fost obligată apelanta-pârâtă către apelanta-reclamantă. Totodată, apelanta-chemată în garanţie a fost obligată la plata către expert a sumei de 1.600 RON, reprezentând diferenţa cu care a fost majorat onorariul provizoriu.

3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta B. S.R.L. şi chemata în garanţie C. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 13 mai 2021.

A. Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţii art. 1350, art. 1534, art. 1707 şi art. 1709 C. civ.

Recurenta-pârâtă a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 1350 din C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, întrucât nu există nicio faptă ilicită care să atragă răspunderea societăţii pârâte, iar acest aspect a fost reţinut de către ambii experţi desemnaţi în cauză.

Expertul desemnat de instanţa de fond a arătat că evenimentul s-ar putea datora nerespectării tehnologiei de sudare de către reclamantă la piesa TN9, nerespectării unui program sau a unei proceduri din sistemul de asigurare a calităţii privind organizarea, desfăşurarea, supravegherea continuă, controlul în etape şi înregistrarea parametrilor specifici probelor de presiune cu aer, neconformităţii relative geometrică şi structurală a T-ului.

În considerentele hotărârii, instanţa de apel nu a înţeles să înlăture această expertiză, ci doar a preluat din cuprinsul ei, anumite elemente care i s-au părut utile cauzei, unele dintre aceste elemente fiind, în opinia recurentei-pârâte, şi cauzele la care s-a făcut trimitere anterior.

De altfel, şi expertul desemnat de instanţa de apel arată că societatea reclamantă este în culpă, fiind responsabilă pentru montarea unor echipamente care nu erau în concordanţă cu cerinţele proiectului, fapt care, dacă nu s-ar fi realizat, probabil nu ar fi avut loc incidentul - fila x din raport.

Mai mult, nu există documente din care să reiasă autorizarea aparatelor de presiune şi nici diagrame privind corectitudinea probelor de presiune. Nu există certitudinea privind calitatea lucrărilor de sudură executate de S.C. A. S.A., iar deficienţele acestora ar fi putut determina producerea evenimentului.

Din probatoriile administrate în cauză, a rezultat că nu există nicio faptă ilicită a societăţii pârâte, ceea ce conduce la concluzia că este nefondată cererea reclamantei.

Dacă se apreciază totuşi că există o executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că sunt incidente dispoziţiile art. 1534 din C. civ., întrucât din probele administrate a rezultat culpa reclamantei în producerea prejudiciului.

În materie contractuală, vinovăţia este apreciată ca fiind o condiţie esenţială, distinctă şi absolut necesară, precis delimitată în structura răspunderii civile contractuale.

Culpa reclamantei înlătură o eventuală răspundere, chiar şi parţială, a societăţii pârâte în calitate de furnizor al unei piese neconforme.

Instanţa de apel a înlăturat, sub acest aspect, toate probatoriile administrate în cauză, înlăturând chiar şi cea mai mică culpă a reclamantei, deşi ambii experţi au reţinut-o. Chiar dacă ar exista un dubiu, acesta ar trebui să profite pârâtei, deoarece reclamanta are sarcina probei.

De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în Decizia nr. 12/2016, cu caracter de principiu, că "prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat".

De vreme ce prejudiciul este măsura răspunderii reparatorii, se poate extrage destul de facil concluzia că, dacă prejudiciul s-a produs în totalitate sau s-a agravat din cauza atitudinii (active sau pasive) culpabile a victimei prejudiciului, debitorul va putea fi liberat de întreaga obligaţie a reparării acelui prejudiciu, şi nu doar de o parte a acesteia, sub forma diminuării obligaţiei de reparare a prejudiciului.

În al treilea rând, recurenta-pârâtă a considerat că nu sunt întrunite cerinţele răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse.

Potrivit art. 1709 din C. civ., cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit împrejurărilor, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.

În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, aşa cum este în speţa dedusă judecăţii, termenul de aducere la cunoştinţa vânzătorului este de două zile lucrătoare. În acest caz, viciile bunurilor mobile vândute trebuie denunţate vânzătorului, sub sancţiunea stingerii dreptului subiectiv la garanţie contra viciilor, în termen de două zile de la primire sau, după caz, de la descoperirea lor.

În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de două zile, pentru denunţarea viciilor, doctrina arată că, spre deosebire de termenul de garanţie prevăzut de art. 2531 din C. civ., cel prevăzut de art. 1709 din acelaşi cod are funcţia unui termen special de decădere, îndeplinind funcţiile specifice ale acestuia: în cazul în care cumpărătorul nu îndeplineşte un act juridic (şi anume, denunţarea viciilor) în intervalul de două zile, se stinge atât dreptul cumpărătorului de a invoca garanţia pentru vicii, cât şi obligaţia vânzătorului de garanţie pentru aceste defecte. Or, în speţă, reclamanta a descoperit existenţa viciilor la data de 10 iunie 2015 şi, deşi a susţinut că a comunicat pârâtei această situaţie la 11 iunie 2015, nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Copia telefaxului depus la dosar nu dovedeşte faptul că a fost transmis.

Reprezentanţii reclamantei aveau obligaţia de a transmite situaţia pârâtei în mod direct, fiind clar că mijloacele moderne de comunicare, gen fax, nu sunt sigure.

Aşadar, pârâta nu a fost înştiinţată în termenul legal de 2 zile.

Nefiind îndeplinită această cerinţă, dreptul reclamantei de a invoca garanţia pentru vicii s-a stins.

Potrivit dispoziţiilor art. 1707 alin. (2) din C. civ., este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent. De asemenea, pentru a considera viciul ca fiind ascuns (ocult), este necesar, conform art. 1707 alin. (4) din C. civ., ca dobânditorul să nu îl fi cunoscut la încheierea contractului.

Pentru cumpărătorul profesionist există o prezumţie de cunoaştere a viciilor, întrucât are o anumită pregătire sau poate apela la un expert.

Reclamanta a susţinut că o piesă - teu - a fost cauza exploziei şi că acesta avea o grosime de aproximativ 8 mm, deşi minimul permis era de 10 mm.

Însă, un astfel de viciu, dacă exista, trebuia să fie sesizat de către reclamanta- cumpărătoare încă de la data predării - primirii bunurilor. O diferenţă semnificativă de grosime de 20%, trebuia sesizată de un cumpărător, care este un profesionist şi care utilizează în activitatea sa astfel de piese.

Un astfel de viciu, dacă ar fi existat, nu poate fi apreciat ca fiind ascuns.

Cu toate acestea, de bună-credinţă fiind, societatea pârâtă a înţeles să înlocuiască toate piesele care au fost apreciate de către reclamantă ca fiind neconforme, deşi nu a avut posibilitatea de a constata personal o astfel de situaţie, iar acest aspect a fost reţinut şi de către experţii numiţi în cauză de cele două instanţe.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, cererea de chemare în judecată era nefondată, soluţia admiterii parţiale a acesteia fiind fără suport legal şi probator.

În fine, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a stabilit eronat cuantumul pretinsului prejudiciu, încălcând astfel dispoziţiile art. 1532 din C. civ.

B. Recurenta- chemată în garanţie C. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii solicitărilor formulate prin cererea de apel, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-chhemată în garanţie a susţinut că instanţa de apel nu a făcut aplicarea completă şi corectă a dreptului incident în materia garanţiei contractuale, limitându-şi motivarea la prevederile art. 1710 din C. civ. citate generic şi nu a aplicat la particularităţile cauzei.

Astfel, deşi instanţa de apel a citat integral textul articolului 1710 din C. civ. în susţinerea soluţiei pronunţate, aceasta a omis total să dispună aplicarea uneia dintre ipotezele reparatorii enumerate de acest text legal în favoarea reclamantei, în calitatea sa de cumpărător.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat doar repararea prejudiciului suferit în urma deflagraţiei.

Instanţa era astfel ţinută să aplice una dintre ipotezele reparatorii solicitate de reclamantă, în temeiul art. 1710 din C. civ., fără a se putea pronunţa direct pe prejudiciu, reparaţia acestuia având caracter subsidiar cererii formulate în baza dispoziţiilor art. 1710 din C. civ.. În lipsa unei asemenea cereri din partea reclamantei, instanţa de judecată nu putea proceda direct la acordarea prejudiciului şi nici la a da câştig de cauză reclamantei.

De asemenea, instanţa de apel contravine, în motivarea soluţiei, dispoziţiilor art. 1712 din C. civ., care reglementează explicit întinderea obligaţiei de garanţie a vânzătorului, ca element subsidiar al răspunderii contractuale şi a măsurilor reparatorii prevăzute de art. 1710 alin. (1) din C. civ.

Dacă vânzătorul cunoştea viciul ascuns, pe lângă una dintre măsurile reparatorii prevăzute de art. 1710 din C. civ., instanţa de judecată putea să dispună şi plata de daune-interese în contul reparării prejudiciului. Când însă vânzătorul nu cunoştea viciul ascuns şi doar atunci când ar fi dispus reducerea preţului de vânzare ori rezoluţiunea contractului, vânzătorul putea fi obligat de instanţa de apel la restituirea preţului şi a cheltuielilor de vânzare şi, nicidecum, la repararea prejudiciului.

În cuprinsul deciziei instanţei de apel nu se menţionează dacă C. ŞI C. S.R.L. avea sau nu cunoştinţă de viciul ascuns al piesei, respectiv T-ului. Mai mult, instanţa de apel a motivat, pe larg, în sensul că viciul ascuns al piesei respective nu putea fi descoperit de către un vânzător diligent şi profesionist, cum este B. S.R.L., de exemplu, ori chiar A. S.A. Niciunul dintre defectele de fabricaţie nu putea fi observat de către părţile în proces, toate având acelaşi statut: profesionişti, dar neproducători ai piesei în discuţie.

Prin urmare, nelegalitatea deciziei recurate constă în următoarele:

a) instanţa de apel nu a dispus niciuna dintre măsurile prevăzute de art. 1710 din C. civ.. Reclamanta nu a cerut, la rândul ei, aplicarea vreuneia dintre aceste măsuri.

b) numai aplicând una dintre măsurile prevăzute de art. 1710, se putea proceda la cuantificarea obligaţiei de garanţie a vânzătorilor din acest dosar, ceea ce instanţa de apel nu a făcut, deşi, din analiza coroborată a art. 1710 şi art. 1712 din C. civ., rezultă, fără echivoc, că analiza obligaţiei de garanţie se subordonează aplicării măsurilor prevăzute de art. 1710 din C. civ.

c) întinderea obligaţiei de garanţie reglementate de art. 1712 din C. civ. nu a fost aplicată de către instanţa de apel, aceasta dispunând despăgubirea reclamantei cu nesocotirea unor dispoziţii legale imperative, respectiv obligarea vânzătorului să restituie cumpărătorului preţul şi cheltuielile efectuate cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după caz.

d) se reţine, în motivarea deciziei atacate, că viciile ascunse ale piesei de tip T erau cu adevărat neobservabile. Nu s-au reţinut, în motivarea hotărârii, dovezi în sensul că vreunul dintre vânzători cunoştea existenţa unuia dintre defectele de fabricaţie şi nici alte elemente probatorii din care să rezulte că măcar unul dintre aceste defecte de fabricaţie era cunoscut vreunuia dintre vânzători, astfel încât să fie înlăturată buna-credinţă a acestuia. În aceste condiţii, instanţa de apel era ţinută să facă aplicarea art. 1712 alin. (2) din C. civ., respectiv să dispună, mai întâi fie rezoluţiunea, fie reducerea corespunzătoare a preţului vânzării şi doar apoi restituirea preţului şi a cheltuielilor vânzării.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat cenzurarea în parte a recursului declarat de chemata în ggaranţie, întrucât este parţial nefondat, pentru argumentele expuse în scris.

Recurenta-chemată în garanţie C. S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., arătând că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente din materia garanţiei contractuale, limitându-şi motivarea la prevederile art. 1710 din C. civ.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâtă şi de chemata în garanţie, ca nefondate.

C. ŞI C. S.R.L. a transmis note scrise la data de 24 noiembrie 2021, prin care a răspuns întâmpinărilor formulate de recurenta-pârâtă şi de intimata-reclamantă.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-chemată în garanţie C. S.R.L. a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 14 aprilie 2022 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.R.L. şi de recurenta-chemată în garanţie C. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 16 iunie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recursul pârâtei B. S.R.L. este nefondat pentru următoarele considerente:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1350, art. 1552, art. 1534, art. 1707 şi art. 1709 din C. civ.

Potrivit susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1350 din C. civ., întrucât nu sunt întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile contractuale, respectiv nu a fost dovedită existenţa unei fapte ilicite în sarcina acesteia.

Răspunderea civilă contractuală reglementată la art. 1350 din C. civ. constă în obligaţia debitorului contractual de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a prestaţiilor la care s-a obligat faţă de acesta printr-un contract valabil încheiat.

Din conţinutul textului legal se desprind elemente constitutive ale răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită constând în aceea că, fără justificare, nu a executat sau a executat doar parţial ori necorespunzător obligaţiile stabilite într-un contract valabil încheiat, prejudiciul cauzat patrimoniului creditorului său, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi culpa debitorului, care în materie contractuală este prezumată.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat condiţiile răspunderii civile contractuale prevăzute la art. 1350 C. civ. şi din evaluarea probelor administrate a constatat că pârâta a săvârşit fapta ilicită constând în nerespectarea obligaţiei contractuale de livrare a unor piese conforme, care să respecte standardele legale şi caracteristicile menţionate în certificatul de calitate, care a produs reclamantei un prejudiciu constând în pagubele provocate de explozia cauzată la conducta magistrală de gaze, iar între fapta ilicită şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate.

Instanţa de apel a reţinut că din probele administrate, respectiv cele două expertize tehnice judiciare, a rezultat că explozia la conducta magistrală de gaze, la care au fost montate piesele livrate de pârâtă, a fost cauzată de montarea unei piese neconforme, fără a se putea constata executarea unui manopere defectuoase din partea reclamantei sau că procedura de sudare efectuată ulterior predării piesei de către pârâtă ar fi cauzat deflagraţia.

În mod corect s-a reţinut că, din măsurătorile efectuate de cei doi experţi desemnaţi în cauză, piesa, respectiv teul montat, nu îndeplineşte cerinţele de certificare şi calitate privind limita de alungire a materialului şi grosimea piesei, precum şi conţinutul de carbon mult peste limita prevăzută standard şi în certificatul de calitate emis de pârâtă.

Aşadar, se reţine că fapta ilicită constă în îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a furniza piesele conform standardelor legale şi caracteristicilor menţionate în certificatul de calitate emis de pârâtă.

Critica recurentei-pârâte privind existenţa unei culpe a reclamantei prin montarea unei piese care nu era în concordanţă cu cerinţele proiectului nu este fondată, întrucât în mod just instanţa de prim control judiciar a reţinut, în decizia atacată, că reclamanta a solicitat proiectantului efectuarea unor modificări tehnice a proiectului, respectiv înlocuirea oţelurilor menţionate în proiect cu unele echivalente pentru coturi, teuri şi reducţii, primind derogarea acestuia la data de 30 iulie 2014.

Prin urmare, reclamanta a respectat cerinţele proiectului privind montarea unui teu dintr-o compoziţie aprobată de proiectant, neexistând o acţiune culpabilă a acesteia care să fi contribuit la producerea prejudiciului.

De asemenea, nici critica privind depăşirea presiunii la efectuarea probelor nu este fondată, întrucât din expertizele tehnice efectuate instanţa de apel a constatat că nu a rezultat o depăşire a presiunii la care se putea încărca instalaţia de gaze.

Referitor la prejudiciu, s-a reţinut că acesta este cert şi constă în pagubele provocate de explozia conductei magistrale de gaze şi aducerea acesteia la starea iniţială, evaluate de cei doi experţi la suma de 144.292 RON.

Legătura de cauzalitate dintre fapta de a livra o piesă neconformă şi producerea exploziei la conducta de gaze a fost dovedită prin probele administrate la instanţele de fond, iar în ceea ce priveşte vinovăţia pârâtei se constată că nu a fost răsturnată prezumţia de culpă a acesteia.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1350 din C. civ., constatând întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1534 din C. civ., deoarece prejudiciul este imputabil reclamantei. În acest sens, se arată că din raportul de expertiză întocmit la instanţa de fond rezultă că reclamanta este responsabilă pentru recepţionarea unor produse necorespunzătoare, lipsa verificării dimensiunilor produselor şi caracteristicilor materialului din care sunt confecţionate piesele, precum şi lipsa sistării lucrărilor după incidentul din data de 6 mai 2015.

De asemenea, învederează că în suplimentul la raportul de expertiză, efectuat în apel, s-a reţinut că se putea modifica limita de alungire şi grosimea materialului pieselor predate.

Totodată, recurenta-pârâtă invocă şi concluziile primului raport de expertiză tehnică şi declaraţia martorului E., din care rezultă că producerea deflagraţiei a fost cauzată de un cumul de factori, respectiv nerespectarea tehnologiei de sudare cerută de proiectant, nerespectarea procedurii din sistemul de asigurare a calităţii şi neconformitatea piesei montate.

Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1534 din C. civ., în realitate, susţinerile acesteia nu conţin critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, ci urmăresc redezbaterea fondului cauzei, criticile vizând, de fapt, administrarea şi interpretarea probatoriului de către instanţa de apel, în vederea constatării unei alte situaţii de fapt privind culpa reclamantei la producerea prejudiciului a cărui reparaţie s-a solicitat.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv a înscrisurilor depuse, rapoartelor de expertiză administrate, precum şi a declaraţiei martorului audiat în cauză.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză, în care instanţa de recurs examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să îşi exprime nemulţumirea în condiţiile stabilite de lege.

Prin urmare, aceste critici referitoare la prejudiciul imputabil reclamantei nu vor fi analizate, întrucât sunt atributul exclusiv al instanţei devolutive.

Criticile recurentei-pârâte care vizează faptul că nu răspunde pentru garanţia contra viciilor bunului, deoarece instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1707 alin. (1) şi (2), art. 1709 din C. civ., nu sunt fondate.

În aprecierea recurentei-pârâte viciul piesei care a cauzat explozia nu este unul ascuns în sensul prevăzut la art. 1707 din C. civ., întrucât defectul piesei constând în diferenţa de grosime de 20%, dacă exista, trebuia sesizat de reclamanta cumpărătoare la data predării produselor.

În definirea viciului ascuns, în sensul prevăzut la art. 1707 din C. civ., sunt prevăzute două din elementele sale specifice, respectiv viciul face bunul impropriu întrebuinţării la care este destinat ori îi micşorează întrebuinţarea sau valoarea şi nu poate fi descoperit la data contractării. Astfel, obligaţia de garanţie a vânzătorului este pentru toate viciile ascunse constând în defecte fizice ale bunului vândut.

Caracterul ascuns al viciului presupune că acesta nu este observabil, nu poate fi descoperit de vânzător la data contractării. În analiza comportamentului cumpărătorului pentru descoperirea viciului ascuns se are în vedere criteriul absolut al unui cumpărător prudent şi diligent, fără a fi nevoie de asistenţă de specialitate.

Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut că, deşi piesa defectă avea o diferenţă de grosime de 2 mm, dintr-o verificare atentă şi normală, chiar din partea unor persoane familiarizate cu folosirea unor astfel de piese, acest defect nu putea fi sesizat la recepţia sau montajul piesei.

Prin urmare, instanţa de apel în mod just a constatat că viciul este ascuns, de vreme ce reclamanta, în calitate de cumpărător prudent şi diligent, nu putea descoperi defectul fără a fi nevoie de asistenţă de specialitate. Mai mult, viciul de calitate din structura piesei nu putea fi constatat printr-o examinare exterioară a piesei, ci doar la o analiză a structurii compoziţiei efectuată într-un laborator specializat.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la aplicarea sancţiunii decăderii pentru denunţarea viciilor peste termenul de două zile, astfel că pârâta nu ar răspunde pentru garanţia contra viciilor pieselor.

Dispoziţiile art. 1709 din C. civ. stabilesc obligaţia cumpărătorului care a descoperit viciile ascunse ale lucrului să le aducă la cunoştinţa vânzătorului în termenul stabilit prin contract sau, în lipsă, într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările, iar pentru cumpărătorul profesionist al unui bun corporal, în termen de două zile lucrătoare. Sancţiunea prevăzută pentru încălcarea termenului este decăderea din dreptul de a obţine rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, Înalta Curte, analizând actele din dosar, constată că reclamanta nu a intenţionat să ceară rezoluţiunea contractului, ci angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru nerespectarea obligaţiei contractuale de a furniza piese conforme. Mai mult, instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, că a fost respectat termenul de două zile pentru înştiinţarea pârâtei privind viciul descoperit la piesa montată la conducta de gaze.

Totodată, este de menţionat faptul că nerespectarea termenului de 2 zile prevăzut la art. 1709 alin. (1) şi (2) din C. civ. nu conduce la stingerea dreptului de a invoca garanţia pentru vicii, cum susţine recurenta-pârâtă, ci acest termen este prevăzut ca un moment subiectiv de la care curge termenul de prescripţie de un an în cazul unui bun, prevăzut la art. 2531 alin. (1) pct. a) din C. civ.

Aşadar, se reţine că dreptul de a invoca răspunderea pentru vicii nu se prescrie în termen de 2 zile, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 1707 alin. (1) şi (2), precum şi art. 1709 din C. civ., considerând întrunite cerinţele răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse.

Criticile recurentei-pârâte privitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1532 din C. civ. nu pot fi primite, întrucât, în realitate, se contestă cuantumul prejudiciului prin raportare la probele administrate în cauză, aspecte care nu pot forma obiectul controlului de nelegalitate a hotărârii recurate în calea extraordinară de atac a recursului.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondat şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

Recursul chematei în garanţie C. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-chemată în garanţie a criticat decizia instanţei de apel, din perspectiva faptului că aceasta a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1710 C. civ. privind efectele garanţiei contra viciilor bunului vândut şi art. 1712 din acelaşi act normativ referitoare la întinderea garanţiei.

În opinia recurentei, instanţa de apel trebuia să aplice una din ipotezele reparatorii prevăzute la art. 1710 din C. civ., fără a se pronunţa direct asupra prejudiciului, reparaţia acestuia având caracter subsidiar faţă de remediile menţionate la art. 1710 din C. civ.

Totodată, susţine faptul că instanţa de apel nu a analizat buna sau reaua-credinţă a vânzătorului la predarea piesei pentru a aplica în mod corect dispoziţiile art. 1712 C. civ. privind întinderea garanţiei. Chemata în garanţie menţionează că nu cunoştea viciul ascuns al pieselor predate şi că instanţa, doar după reducerea preţului ori rezoluţiunea contractului, putea să o oblige la restituirea preţului şi a cheltuielilor de vânzare şi, nicidecum, la repararea prejudiciului.

Este de menţionat că la art. 1710 din C. civ. sunt prevăzute efectele garanţiei pentru viciile bunului vândut, prin care i se recunoaşte cumpărătorului, în temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, dreptul de a opta pentru înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiela acestuia, înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii, reducerea corespunzătoare a preţului ori rezoluţiunea vânzării.

De asemenea, la art. 1712 din C. civ. este reglementată întinderea garanţiei în funcţie de situaţia în care vânzătorul cunoştea sau nu viciile bunului.

Astfel, dispoziţiile art. 1710 şi art. 1712 din C. civ., invocate de chemata în garanţie ca fiind încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel, privesc efectele garanţiei contra viciilor bunului vândut şi întinderea acesteia.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că pârâta a ales să îşi execute obligaţia de garanţie contra viciilor bunului faţă de reclamantă prin înlocuirea pieselor achiziţionate de la chemata în garanţie cu unele conforme, achiziţionate de la o societate agreată de reclamantă, potrivit art. 1710 alin. (1) lit. b) C. civ.

Aşadar, pârâta a recunoscut neconformitatea pieselor predate şi a ales să acorde garanţia contra viciilor bunului prin înlocuirea produsului cu unul corespunzător.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că întrucât instanţa de apel a constatat că garanţia contra viciilor bunului a fost îndeplinită prin înlocuirea pieselor cu unele conforme potrivit art. 1710 alin. (1) lit. b) din C. civ., nu se mai impunea stabilirea bunei sau relei-credinţe a vânzătorului în momentul predării bunurilor pentru a cuantifica întinderea garanţiei.

Totodată, este de menţionat că instanţa de apel, distinct de garanţia contra viciilor pieselor achiziţionate de la chemata în garanţie, care a fost îndeplinită de pârâtă, a analizat condiţiile răspunderii contractuale a pârâtei şi a stabilit că nerespectarea obligaţiei contractuale de livrare a unor piese conforme, care să respecte standardele legale şi caracteristicile menţionate în certificatul de calitate au produs reclamantei un prejudiciu constând în pagubele provocate de explozia cauzată la magistrala de gaze, evaluate de expert la suma de 144.292 RON.

În continuare, se reţine că instanţa de apel, analizând criticile privind cererea de chemare în garanţie, a constatat îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale în sarcina chematei în garanţie, întrucât nu a respectat obligaţia contractuală de a livra la rândul său pârâtei piese conforme, cu respectarea standardelor în vigoare şi a celor asumate în certificatele de calitate care au însoţit bunurile predate.

În cauză, se reţine că repararea prejudiciului pentru nerespectarea obligaţiei contractuale de livrare a unor piese conforme, care să respecte standardele legale şi caracteristicile menţionate în certificatul de calitate, nu are un caracter subsidiar garanţiei pentru viciul lucrului vândut, care a avut ca efect înlocuirea lotului de piese necorespunzătoare.

În consecinţă, se reţine că instanţa de apel nu a încălcat şi nici nu a aplicat greşit dispoziţiile art. 1710 şi art. 1712 din C. civ. privind obligaţia de garanţie contra viciilor bunurilor atunci când a stabilit obligaţia de plată a prejudiciului cauzat reclamantei prin montarea unei piese necorespunzătoare la o conductă magistrală de gaze, întrucât instanţa a stabilit această obligaţie în urma îndeplinirii condiţiilor cumulative ale răspunderii contractuale prevăzute la art. 1350 din C. civ., iar nu ca un efect al garanţiei.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondat şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-chemată în garanţie C. S.R.L., ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte B. S.R.L. şi a recurentei-chemate în garanţie C. S.R.L. prin respingerea recursurilor formulate în cauză, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., le va obliga pe acestea, în solidar, la plata sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi de recurenta-chemată în garanţie C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 529 din 23 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi recurenta-chemată în garanţie C. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.