Construction contract penalties and good execution guarantee: appeal allowed, decision quashed and remanded for new judgment

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa – secţia Civilă la 21.09.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 545.698,03 RON, compusă din 135.161,92 RON, ce reprezintă un rest de plată din factura x/10.11.2015 în valoare de 770.226,98 RON şi din suma de 410.536,11 RON, ce reprezintă penalităţi de întârziere calculate până la 12.09.2018, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 0,1%/zi, calculate de la 13.09.2018 până la achitarea efectivă a debitului, în baza art. 12.1 din contractul nr. x/06.09.2012. De asemenea, a solicitat si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând atragerea răspunderii contractuale a reclamantei-pârâte pentru viciile lucrării, rezultate din executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de acesta prin contractul de execuţie de lucrări nr. x/06.09.2012, obligarea reclamantei-pârâte la plata sumelor de 30.756,95 RON, reprezentând costurile de remediere a lucrărilor şi de 25.738,24 de RON, cu titlu de prejudiciu creat prin executarea necorespunzătoare a lucrărilor. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1286F/07.11.2019, Tribunalul Ialomiţa – secţia Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 72.819,04 RON, debit principal şi de 174.267,30 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate de la 13.09.2016 până la data de 12.09.2018, precum şi penalităţi de 0,1%/zi de întârziere, calculate de la 13.09.2018 până la achitarea integrală a debitului; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.968 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumelor de 39.556,95 RON şi de 6.791 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1168/06.07.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă şi a diferenţei de 236.268,81 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente celor două facturi fiscale, calculate până la data de 12.09.2018, precum şi a sumei de 46.668,55 RON, reprezentând penalităţi aferente celor două facturi, calculate de la 13.09.2018 şi până la data de 15.06.2020; a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 5.830,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins, ca neîntemeiat, capătul din cererea reconvenţională, având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 30.756,95 RON; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate, a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumelor de 9.931 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel şi de 5.000 RON, reprezentând majorarea onorariului de expert.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta a invocat greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, arătând că instanţa de apel a restrâns nejustificat aplicarea art. 1556 C. civ., sub aspectul neaplicării acestor prevederi în ipoteza executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale. De asemenea, a mai arătat că greşit a aplicat instanţa de apel dispoziţiile art. 1556 C. civ., norme care au un caracter general faţă de dispoziţiile art. 1863 şi art. 1864 C. civ., acestea din urmă fiind aplicabile în cauză cu prioritare, fiind norme cu caracter special. A învederat apelanta că a invocat aplicarea acestor dispoziţii legale atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, ambele instanţe omiţând să se pronunţe asupra acestui aspect.

După precizarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta a arătat că cererea sa de recurs vizează decizia instanţei de apel numai în ceea ce priveşte pretenţiile intimatei A. S.R.L. constând în penalităţile contractuale de întârziere, apreciind soluţia instanţie de apel ca fiind eronată sub acest aspect.

În dezvoltarea argumentelor, aceasta a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1556 C. civ., respingând în mod neîntemeiat excepţia de neexecutare a contractului, reieşind cu certitudine din probele administrate în cauză, că antreprenorul nu şi-a respectat obligaţiile contractuale esenţiale. Astfel, începând cu 31.07.2014 intimata şi-a încălcat obligaţia contractuală de a constitui o garanţie de bună execuţie, ceea ce a produs o serie de consecinţe juridice în derularea raportului contractual, printre acestea fiind şi refuzul recurentei de a achita în integralitate sumele facturate de către antreprenor.

Or, instanţa de apel nu a înţeles circumstanţele cauzei şi conduita părţilor din perspectiva excepţiei de neexecutare, precum şi efectele pe care le-a generat între părţi această excepţie.

Sub acest aspect, a reiterat faptul că încă din anul 2016 a justificat plata parţială a facturilor motivat de împrejurarea că antreprenorul, la rândul său, nu a constituit garanţia de bună execuţie. Or, instanţa de apel s-a raportat la un moment ulterior perioadei 2015-2017, mai exact celui din 2018, când încetaseră o serie de obligaţii contractuale, fără să ţină cont de succesiunea în timp a evenimentelor şi manifestarea de voinţă a recurentei.

Potrivit recurentei, a fost ignorat mecanismul excepţiei fundamentate pe art. 1.556 C. civ., care se activează prin raportare la împrejurimile contemporane momentului la care o parte contractuală se prevalează de această excepţie, nu de ceea ce s-a întâmplat mai târziu.

A mai susţinut că, trimiterea la prevederile art. 21 din H.G. nr. 273/1994 nu are nicio relevanţă juridică, în contextul în care textul face referire expresă la faptul că investitorul nu poate emite alte solicitări de remediere de lucrări, penalizări, diminuări de valori şi altele asemenea decât cele consemnate în procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor. Or, textul de lege nu face referire la garanţia de bună execuţie agreată de părţi prin contract şi care, la data recepţiei trebuia să fie în valoare de 273.089,62 euro.

Totodată, a mai arătat că nu poate fi reţinută nici împrejurarea că părţile ar fi agreat valoarea prejudiciului în dosarul nr. x/2016, în contextul în care litigiul a fost soluţionat abia în cursul anului 2018; reţinerea sumelor cu titlu de garanţie de bună execuţie nu este un simplu pretext, ci rezultatul aplicării unui mecanism contractual pe care părţile l-au prefigurat pentru a garanta situaţii de tipul celor care s-au şi ivit, respectiv apariţia unor vicii ale lucrărilor realizate.

În opinia recurentei, instanţa de apel a interpretat în mod greşit conduita contractuală a părţilor, care nu au înţeles să invalideze prevederile contractuale referitoare la constituirea garanţiei de bună execuţie.

A arătat recurenta, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că obligaţia de constituire a garanţiei de bună execuţie, la fel ca în cazul tuturor celorlalte obligaţii contractuale ce revin antreprenorului, nu se onorează doar atunci când se solicită de partea adversă, ci trebuie respectată în temeiul convenţiei încheiate între părţi. Astfel, din această perspectivă, raţionamentul instanţei de apel este nelegal, deoarece obligaţia de menţinere a acestei garanţii era valabilă până la incidenţa celui de-al doilea reper temporal, prevăzut de art. 10.5 din contract, respectiv împlinirea termenului de 2 ani de la recepţia lucrărilor, când trebuia eliberat şi restul de 30% din valoarea garanţiei de către recurentă.

În acest context, a arătat că intimata nu a înţeles să prelungească poliţa de asigurare seria x nr. x, care a expirat la 31.07.2014, astfel că începând cu această dată a fost în culpă contractuală, astfel că recurenta avea dreptul, în temeiul excepţiei neexecutării contractului, să procedeze de maniera în care a făcut-o.

În continuare, a mai arătat că excepţia de neexecutare nu presupune nici un formalism şi că poate fi invocată direct împotriva cocontractantului atunci când pretinde la rândul său îndeplinirea obligaţiei corelative. De altfel, în cauză, invocarea excepţiei de neexecutare a contractului reiese atât din cuprinsul notificării nr. x/30.09.2016, cât şi din cel al încheierii din 18.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Ialomiţa – secţia civilă.

A mai criticat recurenta şi argumentele instanţei de apel referitoare la nedepunerea sumelor reţinute cu titlu de garanţie într-un cont cu destinaţie specială, arătând că nu există nici un temei legal şi nici o obligaţie contractuală pentru a deschide un cont bancar în acest sens, iar aceste chestiuni de ordin tehnic nu pot influenţa excepţia de neexecutare a contractului de care s-a prevalat recurenta. De altfel, nu poate constitui o cauză de înlăturare a excepţiei de neexecutare nici faptul că sumele reţinute nu reflectă fidel, din punct de vedere aritmetic, echivalentul sumei de 273.089,62 euro.

Un al doilea set de critici formulate de recurentă vizează încălcarea de către antreprenor a obligaţiei inserate la art. 6.1 şi art. 6.7 din contract, de a executa în mod corespunzător lucrările ce au făcut obiectul contractului de antrepriză.

Evocând faptul că lucrarea a fost recepţionată în baza procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/07.04.2016, a apreciat recurenta că sunt incidente prevederile art. 1.860 alin. (3) C. civ., potrivit cărora atunci când pierea sau deteriorarea lucrării are loc după recepţia lucrării, antreprenorul rămâne răspunzător, dacă este cazul, în temeiul garanţiei viciilor şi pentru calităţile convenite prin contractul de antrepriză.

În acest context, a făcut trimitere la art. 1.863 şi art. 1.350 C. civ., art. 6.1, art. 6.7 şi art. 10.3 din contract, subliniind că în cauză refuzul său de plată integrală a sumelor facturate de intimată a avut la bază viciile ascunse şi refuzul expres al antreprenorului de a da curs obligaţiei de a asigura recurenta împotriva viciilor existente la lucrările efectuate; de altfel, s-a prevalat de excepţia de neexecutare a contractului, în raport cu art. 1.556 C. civ., tocmai în considerarea faptului că nu deţinea la momentul constatării viciilor o garanţie de bună execuţie, iar, antreprenorul a refuzat să-şi asume calitatea proastă a unor lucrări executate în cadrul fabricii construite.

În opinia recurentei, respingerea excepţiei de neexecutare este nelegală, deoarece a dovedit temeinicia susţinerilor sale, în condiţiile în care intimata a recunoscut categoriile de lucrări afectate de neconformităţi, iar procesul-verbal nr. x/21.02.2018 face dovada viciilor.

Pornind de la această afirmaţie, a arătat că a operat amânarea momentului de la care antreprenorul avea dreptul să pretindă penalităţile de întârziere faţă de recurentă, subliniind că nu au început să curgă din 2015, ci ulterior, în conformitate cu mecanismul stabilit prin art. 10.5 din contract, care reglementează modalitatea de restituire în două etape a garanţiei de bună execuţie.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 03.11.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile invocate în recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dezvoltând două seturi de critici, precizând că cererea de recurs vizează decizia instanţei de apel numai în ceea ce priveşte pretenţiile intimatei A. S.R.L. constând în penalităţile contractuale de întârziere.

Primul set de critici vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1556 C. civ., recurenta invocând şi restrângerea nejustificată a sferei acestor dispoziţii legale, în sensul excluderii aplicării acestei norme situaţiei executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

Cel de-al doilea set de critici vizează aplicarea greşită a art. 1556 C. civ. unei situaţii pentru care există o normă specială, respectiv art. 1863 şi art. 1864 C. civ., recurenta susţinând că părţile au convenit prin clauzele de la art. 10.1 şi 10.5, ca parte din preţul contractului să fie reţinut de către beneficiar pentru garantarea bunei execuţii a lucrărilor, în temeiul art. 1863 C. civ., rest de preţ care trebuia eliberat la expirarea perioadei de garanţie. Or, date fiind aceste clauze contractuale, instanţa de apel trebuia să aplice textul de lege corespunzător situaţiei de fapt, cu atât mai mult cu cât aplicarea acestuia a fost invocată de recurentă şi la judecata cauzei în fond, dar şi în faţa instanţei de apel. Instanţele au omis aplicarea lui, ignorând apărările părţii.

Cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1556 C. civ., Înalta Curte constată că recurenta a susţinut, printre altele, că instanţa de apel a analizat condiţiile stabilite de lege prin raportare la un moment ulterior celui la care recurenta a invocat excepţia de neexecutare şi pentru motive care nu sunt contemporane cu momentul la care societatea recurentă s-a prevalat de acest remediu.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este întemeiat.

Rezultă din actele dosarului că recurenta şi-a fundamentat excepţia de neexecutare a contractului pe două cauze, una dintre acestea fiind încălcarea obligaţiei antreprenorului de a constitui garanţia de bună execuţie prevăzută de art. 10.2 din contract, invocându-se că ultima poliţă de asigurare prezentată de antreprenor viza perioada 15.02.2014 – 31.07.2014 şi garanta o valoare de 87.637,73 de Euro. De la data de 31.07.02014, antreprenorul nu a mai emis nici o altă scrisoare de garanţie, deşi procesul – verbal de recepţie finală a fost semnat abia la data de 07.04.2016.

Prin urmare, recurenta susţine că, începând cu data neexecutării de către antreprenor a obligaţiei sale contractuale, în temeiul excepţiei de neexecutare a contratului, aceasta a reţinut sume din contravaloarea lucrărilor facturate de antreprenor, sume cu titlu de garanţiei de bună execuţie.

Se constată însă că instanţa de apel a analizat condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului prin raportare la anul 2018, deşi în perioada 01.08.2014 -07.04.2016, cât s-a derulat contractul conform actului adiţional nr. x şi până când au fost finalizate lucrările în concret, antreprenorul nu a mai constituit garanţia de bună execuţie a lucrărilor. Or, neplata în integralitate a sumelor menţionate în facturile fiscale din datele de 06.08.2015 şi 10.11.2015 se situează în mod evident în perioada de derulare a contractului, înainte de recepţia lucrărilor, nu în anul 2018.

Prin urmare, instanţa de apel trebuia să analizeze excepţia de neexecutare a contractului prin raportare la împrejurări care erau contemporane cu momentul la care recurenta s-a prevalat de această excepţie şi nu prin raportate la împrejurările ulterioare, respectiv cele din 2018, când a încetat obligaţia antreprenorului de a mai constitui sau susţine garanţia de bună – execuţie.

La momentul la care recurenta a refuzat în parte plata contravalorii lucrărilor efectuate şi menţionate în cele două facturi emise în anul 2015, niciuna dintre părţile contractuale nu putea şti cu certitudine când se vor finaliza lucrările, dacă vor exista sau nu vicii ascunse sau aparente şi dacă, în contextul de la data finalizării lucrărilor era sau nu necesară reţinerea sumelor din garanţia de bună – execuţie.

Prin urmare, sunt întemeiate criticile recurentei referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1556 C. civ., din perspectiva aprecierii momentului la care a fost invocată excepţia de neexecutare a contractului. Astfel, reţinând că, pentru invocarea acestui remediu trebuie să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă din partea celuilalt cocontractant şi reţinând că recurenta a justificat neplata parţială a facturilor din 2015 din perspectiva neconstituirii garanţiei de bună execuţie, instanţa de apel trebuia să se raporteze la perioada 2015-2017 şi nu la anul 2018.

Recurenta a mai învederat greşita înţelegere de către instanţa de apel a mecanismului excepţiei de neexecutare a contractului, faptul că nu a luat în considerare nivelul rezonabil de reacţie contractuală în raport cu încălcarea propriilor obligaţii de către antreprenor, reţinând greşit neplata totală a facturilor şi nu o neplată parţială, ignorarea consecinţei juridice generate de invocarea excepţiei, respectiv prorogarea momentului de la care pot fi imputate legitim penalităţile de întârziere, precum şi încălcarea regulilor de interpretare a contractului, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ., interpretarea clauzelor contractuale urmând a se face în sensul în care pot produce efecte şi nu în acela în care nu ar produce nici un efect.

Toate aceste critici rămân fără efect ca urmare a admiterii motivului de recurs privind greşita aplicare a art. 1556 C. civ., aşa cum s-a precizat mai sus, astfel că nu se mai impune analiza lor. De altfel, în mare parte acestea vizează netemeinicia deciziei instanţei de apel şi nu nelegalitatea.

Mai departe, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate şi criticile referitoare la greşita reţinere a incidenţei art. 21 din H.G. nr. 273/994, întrucât aceste dispoziţii legale reglementează doar posibilitatea beneficiarului de a solicita remedieri ale lucrărilor, penalizări sau diminuări de valori, altele decât cele consemnate în procesul – verbal de recepţie, fără a se face vreo referire la garanţia de bună – execuţie şi la valoarea acesteia la data la care se face recepţia finală. Aşa cum s-a precizat deja mai sus, garanţia de bună execuţie trebuia constituită şi menţinută pe parcursul executării contractului de antrepriză şi o anumită perioadă după executarea şi recepţia lucrărilor, scopul acesteia fiind tocmai acela de a garanta calitatea executării lucrărilor.

De asemenea, această obligaţie contractuală trebuia executată de antreprenor, aşa cum a fost ea prevăzută în contract, fără a fi necesară vreo solicitare expresă a beneficiarului în acest sens.

Referitor la criticile privind aplicarea greşită a art. 1556 C. civ. unei situaţii pentru care există o normă specială, respectiv art. 1863 şi art. 1864 C. civ., Înalta Curte constată că recurenta a arătat că părţile au convenit prin clauzele art. 10.1 şi 10.5, ca parte din preţul contractului să fie reţinut de către beneficiar pentru garantarea bunei execuţii a lucrărilor, în temeiul art. 1863 C. civ., rest de preţ care trebuia eliberat la expirarea perioadei de garanţie. Date fiind aceste clauze contractuale, recurenta a susţinut că instanţa de apel trebuia să aplice textul de lege corespunzător situaţiei de fapt, cu atât mai mult cu cât aplicarea acestuia a fost invocată de recurentă şi la judecata cauzei în fond, dar şi în faţa instanţei de apel. Instanţele însă au omis aplicarea lui, ignorând apărările părţii.

Examinând cererea de apel şi decizia instanţei de apel se constată că la punctul 57 din cererea de apel, apelanta B. a susţinut că neexecutarea obligaţiilor contractuale de către beneficiar rezultă atât din faptul că antreprenorul a încălcat regulile de constituire a garanţiei de bună execuţie asumată prin contract, cât şi din executarea necorespunzătoare a obligaţiei cu privire la calitatea lucrărilor în construcţii, pentru care reclamanta-intimată este răspunzătoare atât în temeiul contractului, cât şi baza art. 1851, 1860, 1863 şi 1879 C. civ. şi art. 29 din Legea 10/1995.

Cu toate acestea, instanţa de apel, referitor la obligaţiile prevăzute de art. 6.1 şi art. 6.7 din contract, a prezentat doar argumentele ce vizează aplicarea art. 1556 C..civ., validând raţionamentul primei instanţe în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1556 alin. (1) C. civ., întrucât nu există o neexecutare a unei obligaţii contractuale, ci o executare necorespunzătoare a respectivelor obligaţii, situaţie în care, a conchis că, faţă de efectul juridic al invocării excepţiei de neexecutare (suspendarea executării propriei obligaţii), această sancţiune nu este incidentă. În continuare instanţa de apel a precizat argumentele pentru care susţinerile apelantei-pârâte nu pot fi valorificate de maniera sugerată de aceasta, în sensul recunoaşterii dreptului acesteia de a se prevala de excepţia de neexecutare a obligaţiei sale de plată, menţionând că, chiar şi în cazul în care s-ar admite că, inclusiv într-o asemenea ipoteză, pârâta ar fi avut posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, cu scopul suspendării obligaţiei sale de plată, Curtea consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile de la art. 1556 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, toate argumentele instanţei de apel s-au rezumat la aplicarea dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., fără nici o precizare cu privire la aplicarea sau incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. art. 1851, 1860, 1863 şi 1879 C. civ. şi art. 29 din Legea 10/1995.

Constatând astfel că instanţa de apel nu a oferit părţilor nici un argument cu privire la înlăturarea aplicării dispoziţiilor legale menţionate mai sus, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei şi sub acest aspect, astfel că le va admite.

Astfel, pe baza tuturor considerentelor reţinute prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată la instanţa de apel care va examina apelul cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că ambele părţi au menţionat că vor solicita cheltuielile de judecată din recurs pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1168 din 6 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.