Contractual liability of housing agency for failure to deliver turnkey property with utilities: result obligation versus duty of diligence in mandate

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a Civilă la 19.09.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.300 euro/lună, respectiv 6.042,14 RON/lună la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON, pentru perioada 18.09.2015-18.09.2018 (data depunerii cererii de chemare în judecată), în total suma provizorie de 46.800 euro, echivalent al sumei de 217.517,04 RON la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON, cu titlu de daune-interese, constând în:

- despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei în sumă de 1.200 euro/lună, echivalentul sumei de 5.577,36 RON/lună la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON pentru perioada 18.09.2015-18.09.2018, în sumă totală de 43.200 euro, echivalentul a 200.784,96 RON la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON, precum şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip C31 situată pe lotul x, în Sector 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 14302/14.09.2004;

- daune morale în sumă de 100 euro/lună, echivalentul sumei de 464,78 RON/lună la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON, aferentă perioadei 18.09.2015-18.09.2018, în sumă totală de 3.600 euro, echivalentul sumei de 16.732,08 RON la acelaşi curs bancar, precum şi în continuare până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa reclamantei.

Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile din Ordonanţa nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 449/2003, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, art. 1532 şi 1539 C. civ., art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Legea nr. 152/1998, H.G. nr. 962/2001 şi Legea nr. 10/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 1516/21.06.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a din cadrul aceleiaşi instanţe, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

La 11.06.2020, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 49.705 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 18.09.2015-29.02.2020, de 845 euro/lună, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând valoarea medie a despăgubirii pentru lipsa de folosinţă în continuare de la data de 01.03.2020 şi până la data predării la cheie a locuinţei şi de 100 euro/lună, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, începând cu 18.09.2015 şi până la data predării la cheie a locuinţei.

Prin sentinţa civilă nr. 899/02.07.2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 49.705 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferente perioadei septembrie 2015- februarie 2020 şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 17.390,41 RON. A respins în rest ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţei, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1203/24.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a reţinut, pe de o parte că atragerea răspunderii sale contractuale se realizează din perspectiva contractului de mandat, iar pe de altă parte a constatat că are culpă pentru nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei la cheie urmare a nerealizării reţelei de utilităţi, obligaţie care nu se regăseşte în contractul de mandat.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Invocând faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere conţinutul obligaţiilor asumate şi modul în care au fost redactate clauzele contractuale şi că urmărirea execuţiei şi a finalizării lucrărilor nu echivalează cu executarea şi finalizarea lor de către mandatar, recurenta-pârâtă a arătat că şi-a asumat o obligaţie de diligenţă, şi nu una de rezultat stabilită prin contractul de construire, respectiv cea de executare a construcţiei ori realizare a utilităţilor.

Totodată, a afirmat că nu a fost mandatată de către intimata-reclamantă să o reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat în proiectarea, finalizarea şi executarea reţelelor de utilităţi, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii în acest sens.

A mai susţinut că în mod greşit a fost reţinută culpa sa contractuală, în condiţiile în care a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-a asumat, efectuând toate demersurile necesare în vederea realizării locuinţei intimatei-reclamante, dovadă în acest sens fiind notificările transmise constructorilor şi procesul-verbal de predare-primire a imobilului nr. x/08.06.2018, în cuprinsul căruia a fost recunoscut faptul că lucrările de construcţii şi instalaţii sunt executate conform proiectului şi opţiunile beneficiarului.

Aşadar, atâta vreme cât şi-a îndeplinit obligaţia de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor de construcţie stabilite în sarcina sa, iar intimata-reclamantă a exonerat-o de orice răspundere, asumându-şi realizarea locuinţei prin mijloace proprii, dispoziţia de obligare a sa la plata de despăgubiri pentru perioada septembrie 2015- februarie 2020 este nelegală.

Totodată, în măsura în care ar fi menţinută decizia recurată sub acest aspect al culpei, recurenta-pârâtă a arătat că este nejustificată acordarea despăgubirilor ulterior datei de 08.06.2018, atât timp cât, pe de o parte, imobilul se află în posesia intimatei-reclamante de la acea dată, iar pe de altă parte, utilităţile sunt finalizate, potrivit corespondenţei purtate cu Municipiul Bucureşti.

Conchizând, recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi angajată răspunderea sa contractuală pentru pretinsa nerespectare a obligaţiilor legale sau contractuale la care nu este parte şi nici a îndatoririlor ce revin antreprenorilor sau terţilor.

Potrivit recurentei-pârâte, obligaţiile din contractul de mandat nu se completează cu alte obligaţii legale sau contractuale derivate din lege sau contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care nu există vreo stipulaţie în acest sens.

Referitor la fapta ilicită, recurenta-pârâtă a relevat că prin art. 1 din contractul de mandat a fost împuternicită să reprezinte mandantul în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire a imobilului, nu şi pentru a executa şi finaliza într-un anumit termen lucrările de construire a locuinţei sau de infrastructură, utilităţi şi urbanizare.

Pornind de la afirmaţia privind obligaţia de diligenţă asumată, a subliniat că în ce priveşte culpa răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijenţă sau imprudenţă, acestuia revenindu-i sarcina probei.

În continuare, a susţinut că instanţa nu a indicat în concret care sunt măsurile apte să asigure executarea şi finalizarea locuinţei şi cu utilităţi, în contextul în care s-a apreciat că ar fi fost omise.

A mai arătat că simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată intimatei-reclamante, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina Agenţiei, dat fiind caracterul de diligenţă al obligaţiei sale, astfel că nu poate fi reţinută nici culpa în urmărirea lucrărilor la imobil şi nici răspunderea pentru nerealizarea utilităţilor.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că eronat a apreciat instanţa de apel că intimata-reclamantă nu şi-ar fi dat acordul în decalarea termenului inserat în contractul de construire, în condiţiile în care dovada în acest sens este reprezentată de procesul-verbal nr. x/08.06.2008 de predare-primire a imobilului din care rezultă acordul privind decalarea termenului la 31.12.2018; prin urmare, despăgubirile până la această dată sunt nelegale.

Referitor la prejudiciu, recurenta-pârâtă a relevat că nu a fost dovedit, întrucât, potrivit raportului de expertiză, la evaluarea acestuia nu s-a avut în vedere vreun contract de închiriere a unui imobil din amplasamentul Henri Coandă şi nici nu au fost analizate contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obţinută. Astfel, evaluarea prejudiciului a fost făcută prin raportare la ofertele proprietarilor din cartiere deloc comparabile cu cel în discuţie, fără a se avea în vederea situaţia concretă a zonei rezidenţiale.

Conchizând, a subliniat că nu este probat un prejudiciu real, efectiv.

A mai arătat că, în materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între părţi. Or, astfel cum a arătat anterior, obligaţia sa este de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei şi care a fost îndeplinită şi dovedită.

Potrivit recurentei, nici condiţia privind caracterul cert al prejudiciului nu este îndeplinită, având în vedere lipsa prezentării unor probe din care să rezulte că intimata-reclamantă ar fi avut posibilitatea efectivă de a ceda folosinţa locuinţei, în condiţiile lipsei utilităţilor şi a infrastructurii.

Conchizând, a arătat că legătura de cauzalitate dintre pretinsa neîndeplinire a obligaţiei mandatarului şi prejudiciul acordat de instanţă intimatei-reclamante nu a fost argumentată şi nici probată.

Intimata A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 12.04.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt stabilită în etapele devolutive ale procesului presupune încheierea între reclamantă şi pârâtă a contractului de mandat nr. x/05.05.2004, în baza căruia recurenta-pârâtă, în calitate de mandatar, avea obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor şi de a preda o locuinţă la cheie.

În subsecvenţa acestui contract de mandat, reclamanta a încheiat cu antreprenorul general S.C. B. S.A. contractul de construire autentificat sub nr. x/24.03.2006 de B.N.P. C. şi D..

Despăgubirile solicitate de reclamantă pentru lipsa de folosinţă a locuinţei contractate în cartierul Henri Coandă, urmare a nefinalizării construcţiei şi a racordării acesteia la utilităţi, pentru perioada septembrie 2015- februarie 2020, dar şi în continuare până la predarea la cheie a locuinţei, cât şi daunele morale solicitate începând cu 18.09.2015 şi până la predarea la cheie a locuinţei, constituie obiect al litigiului de faţă.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantei, prin care a obligat pârâta la plata sumei de 49.705 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 18.09.2015-29.02.2020; totodată, a respins în rest acţiunea.

Sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Un prim motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aduce în dezbatere motivarea contradictorie a deciziei recurate, însă Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal.

Astfel, pentru a se putea reţine o eventuală motivare contradictorie făcută de instanţa de apel este necesar ca în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul să reiasă că acestea nu susţin dispozitivul, ci îl contrazic.

Analiza deciziei pronunţate în apel infirmă însă o atare teză, hotărârea recurată fiind dată cu respectarea exigenţelor motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se constată că recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a reţinut, pe de o parte că atragerea răspunderii sale contractuale se realizează din perspectiva contractului de mandat, iar pe de altă parte a constatat că are culpă pentru nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei la cheie urmare a nerealizării reţelei de utilităţi, obligaţie care nu se regăseşte în contractul de mandat.

Prin aceste critici în realitate, recurenta-pârâtă pune în discuţie obligaţiile ce îi reveneau printr-o prezentare trunchiată a considerentelor hotărârii recurate. Afirmaţiile referitoare la natura obligaţiilor urmează a fi avute în vedere cu ocazia analizării recursului din perspectiva incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că au fost ignorate regulile de interpretare a convenţiilor, deoarece nu au fost avute în vedere contractele încheiate între părţi, fiind opuse critici referitoare la modul în care instanţa de apel a identificat în sarcina Agenţiei faptele imputate, ca sumă a unor inacţiuni derivate din contracte şi atribuţii care au excedat contractul de mandat.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, în baza contractului de mandat, avea o obligaţie de diligenţă, respectiv cea de obţinere a rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei reclamantei, nu şi a rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv de executare a construcţiei ori realizare a utilităţilor.

În subsecvenţa acestui motiv, a mai arătat că Agenţia poartă responsabilitatea neîndeplinirii obligaţiilor rezultate din mandat, însă extrapolarea acestor limite a determinat instanţa de apel să angajeze, de fapt, o răspundere delictuală, iar nu contractuală, în măsura în care i-au fost imputate fapte care rezultă din alte contracte ori din norme legale exterioare convenţiei de mandat.

Înalta Curte notează că răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de mandat, prin raportare la conţinutul şi efectele acestuia, context în care instanţa de apel a justificat cu rigoare că obligaţiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului şi trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

Răspunderea contractuală a fost în limitele contractului de mandat, fără a se depăşi domeniul răspunderii contractuale, cum fără fundament a susţinut recurenta.

Pornind de la contractul de mandat nr. x/05.05.2004 perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 şi reţinând că recurenta-pârâtă nu şi-a asumat o obligaţie simplă, ci una cu caracter complex, instanţa de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conţinutul şi limitele lui.

În acest sens, a arătat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuinţe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul iniţiat de pârâtă şi care au reprezentat pentru reclamantă contextul concret al încheierii contractului şi garanţia că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuţiile concrete ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii şi altor angajamente care, deşi erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenţia faţă de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competenţa şi atribuţiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţiilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilităţi, aceasta putând colabora eficace cu celelalte autorităţi ale statului - beneficiarii proiectului, între care şi reclamanta, au intrat în relaţia juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către Agenţie a misiunii declarate.

Enumerarea tuturor acţiunilor pe care trebuia şi putea să le execute Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înţeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părţilor contractante din contractul de mandat şi preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în etapele devolutive, iar pârâta şi-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Plecând de la atribuţiile concrete ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, instanţa de apel a stabilit că aceasta a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă şi la termen a proiectului şi că nu a întreprins în concret niciun demers împotriva vreunei autorităţi sau entităţi ce se obligaseră la asigurarea infrastructurii şi utilităţilor.

În acest context, instanţa de apel a constatat că recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţia contractuală asumată prin art. 1 din contractul de mandat, cea de a urmări finalizarea la timp a imobilului, în conformitate cu standardele de calitate asumate, care presupun în mod necesar şi racordarea la utilităţi, obligaţiile recurentei-pârâte nefiind limitate la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea utilităţilor, cum greşit a afirmat.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei la cheie şi nerealizarea reţelei de utilităţi, deşi a deţinut toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare a analizării şi constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Împrejurarea că există autorităţi locale şi societăţi care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane, în baza convenţiei nr. MM 1909/2004, nu înlătură răspunderea recurentei-pârâte, în contextul în care îi revin obligaţii legale şi contractuale multiple în ce priveşte realizarea ansamblului de locuinţe din cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării şi corelării activităţii tuturor entităţilor implicate în realizarea proiectului; de altfel, faptele terţilor constând în neîndeplinirea unor obligaţii care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu pârâta, nu o exonerează pe aceasta, în condiţiile în care răspunde în faţa beneficiarilor de locuinţe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator şi dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Aşadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalţi semnatari ai convenţiei în executarea propriilor obligaţii.

Totodată, se cuvine subliniat că nici existenţa unei relaţii contractuale dintre reclamantă şi antreprenorul general nu poate fi apreciată ca o cauză exoneratoare de răspundere, având în vedere că sancţiunile specifice intervin pentru nerespectarea propriilor obligaţii asumate; de altfel, această convenţie a fost încheiată în considerarea obligaţiei asumate prin contractul de mandat (art. 6) şi că nu prevedea viabilizarea terenului şi realizarea utilităţilor, dispoziţii în acest sens fiind cuprinse în contractul de antrepriză generală (art. 19).

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte constată că este justă concluzia instanţei de apel în sensul că obligaţiile stabilite de lege în sarcina recurentei-pârâte, ce au constituit baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecinţă, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

De altfel, preluarea imobilului de către intimata-reclamantă la data de 08.06.2018 într-un stadiu nefinalizat, nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau recurentei-pârâte sub aspectul obligaţiei de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor şi de a preda o locuinţă la cheie.

Celelalte afirmaţii referitoare la presupusa decalare a termenului de predare a imobilului la o dată ulterioară, 31.12.2018, vizează aspecte de temeinicie şi care nu mai pot fi repuse în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate.

Recurenta-pârâtă a mai afirmat că nu a fost mandatată de către reclamantă să o reprezinte în relaţiile cu entităţile ce s-au obligat la asigurarea proiectului, finalizării şi execuţiei reţelelor de utilităţi, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii în acest sens.

Or, astfel cum s-a arătat şi anterior, însuşi contractul de mandat face referire la prevederile Legii nr. 152/1998 şi contractul de antrepriză generală încheiat de Agenţie, din conţinutul cărora reiese existenţa obligaţiilor sale referitoare la dezvoltarea şi coordonarea proiectului imobiliar, cu urmărirea atât a finalizării construirii locuinţelor contractate, cât şi a infrastructurii şi utilităţilor.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1203/2021 din 24 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.