Insurer and claimants both lose; appellate moral damages award for fatal accident upheld

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secţia Civilă la 14.09.2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale, reclamanta B. a sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale şi către reclamantul C. a sumei de 700.000 RON, cu titlu de daune morale şi la plata daunelor materiale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Făgăraş la 28.06.2018 sub nr. x/2018, reclamanta B. a chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 80.000 RON, reprezentând daune morale.

Prin încheierea din 09.01.2019, Judecătoria Făgăraş a conexat dosarul nr. x/2018 la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Ilfov – secţia Civilă, în raport cu art. 139 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secţia Civilă la 26.03.2019 sub nr. x/2019, reclamanţii E., F. şi G. au chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantul E. a sumelor de 450.000 RON, cu titlu de daune morale şi de 20.000, reprezentând daune materiale, către reclamanta G. a sumei de 450.000 RON, cu titlu de daune morale şi către reclamantul F. a sumei de 400.000 RON, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 527/25.09.2019, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a conexat dosarul nr. x/2019 la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Ilfov – secţia Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2082/05.08.2020, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 500.000 RON, reclamantei B. suma de 80.000 RON şi reclamanţilor E., G. şi F. suma de câte 100.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale. A respins ca neîntemeiate acţiunile reclamantei B., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000 RON, cu titlu de daune morale şi a reclamantului E., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale. A luat act că reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe civile, atât reclamanţii F., E., A., G. şi B., cât şi pârâta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 908A/24.05.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei B., în calitate de moştenitoare a lui C., suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale şi a menţinut în rest sentinţa; a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

După prezentarea parcursului judiciar şi a solicitării sale în faţa instanţei de apel cu privire la redimensionarea daunelor morale din două perspective, şi anume a culpei la mărirea prejudiciului, în raport cu art. 1.371 alin. (1) C. civ. şi a legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale, conform art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, recurenta-pârâtă a subliniat că în faţa instanţei de apel nu au fost administrate alte probe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea în lipsa unor dovezi care erau hotărâtoare pentru cuantificarea despăgubirilor, astfel că a încălcat norme legale imperative şi nici nu a administrat probe esenţiale pentru stabilirea corectă şi completă a situaţiei de fapt.

Pornind de la aceste afirmaţii, a evocat atât decizia nr. 12/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) C. civ., cât şi art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 şi a concluzionat că aceste textele legale impun obligaţii legale şi pasagerilor aflaţi în autoturisme, cu atât mai mult minorilor care ar trebui protejaţi în mod special.

A mai susţinut că instanţa de fond în mod nejustificat nu a ţinut cont de concluziile raportului de expertiză tehnică, referitoare la nepurtarea centurii la momentul producerii accidentului de către niciuna dintre victime.

Recurenta-pârâtă a concluzionat, în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport cu elementele de fapt, apărările părţilor şi probele administrate, context în care a invocat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. şi ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 50 lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, întrucât la cuantificarea despăgubirilor morale acordate reclamantului A., fiul victimei, în sumă de 500.000 RON, nu a avut în vedere jurisprudenţa în materie, aceasta fiind ignorată.

Subliniind că instanţa de apel nu a făcut nicio apreciere la acest gen de probe, recurenta-pârâtă a solicitat ca despăgubirile morale ce vor fi acordate să fie stabilite prin raportare la sumele acordate de instanţele naţionale în situaţii similare şi în acord cu jurisprudenţa comunitară.

A mai afirmat că despăgubirile acordate excedează limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale, care oferă criterii obiective de cuantificare raportat la jurisprudenţa instanţelor, ca şi caracteristicilor legate de echitatea şi proporţionalitatea daunelor.

În continuare, recurenta-pârâtă a evidenţiat că neexaminarea criteriului jurisprudenţial echivalează în fapt cu o cercetare incompletă a fondului cauzei, iar despăgubirile acordate în cauză nu păstrează raportul de rezonabilitate şi proporţionalitate cu daunele suferite, fiind aproape de limita maximă a despăgubirii acordate în România pentru astfel de cazuri.

Potrivit recurentei-pârâte, jurisprudenţa este unicul criteriu oferit de lege, astfel că instanţa de apel trebuia să manifeste o preocupare în analiza unei jurisprudenţe similare pentru a putea cuantifica în mod obiectiv daunele acordate sau menţinute.

În final, a relevat că, în lipsa unor criterii obiective, era imperios necesar ca instanţa de apel să se raporteze la jurisprudenţa în materie.

Intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei.

În temeiul art. 491 C. proc. civ., A., prin reprezentant legal H., F., E., G. şi B., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a numitului C. au formulat recurs incident, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată nu este motivată şi că aceasta cuprinde motive contradictorii.

Sub acest aspect, au evocat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi jurisprudenţa instanţei supreme, subliniind că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia de motivare a hotărârii, cu privire la menţinerea cuantumului daunelor morale acordate de către tribunal, aceasta limitându-se în a reţine doar aspecte generale.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu a arătat în concret de ce consideră că prejudiciul moral efectiv suferit, gravitatea şi consecinţele faptei prejudiciabile au un caracter mai puţin grav decât cel care ar putea justifica acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, în contextul în care a şi constatat faptul că aceştia au fost supuşi unor suferinţe greu de suportat.

În dezvoltarea recursului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au relevat că instanţa de apel avea obligaţia de a aplica dispoziţiile art. 50 lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014.

Sub acest aspect, au arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa pe care a depus-o la dosar, ci a considerat că, de fapt, nici nu trebuia avută în vedere. De altfel, dacă ar fi analizat-o, ar fi observat că sunt soluţii pronunţate în cauze similare.

Prezentând aspecte legate de modalitatea în care se pot acorda despăgubirile, cu titlu de daune morale, au arătat că în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, care să contureze un sistem de referinţă la care să se raporteze atât justiţiabilii, cât şi instanţele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper.

O altă critică invocată se referă la încălcarea art. 476 C. proc. civ., prin prisma căreia recurenţii-reclamanţi au afirmat că din considerentele deciziei atacate reiese că în apel nu a fost demonstrată existenţa unui prejudiciu suplimentar faţă de cel dovedit în faţa primei instanţe.

Or, în opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel avea obligaţia de a face o apreciere proprie asupra probatoriului administrat în faţa primei instanţe, în virtutea efectului devolutiv al apelului.

În final, au mai relevat că instanţa de apel s-a limitat la a fi de acord cu cele stabilite de către prima instanţă, fără a realiza efectiv o nouă judecată a cauzei.

La 15.11.2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare la recursul incident al reclamanţilor, prin care a invocat excepţiile nulităţii recursului incident pentru netimbrare şi lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

La 26.11.2021, recurenţii-reclamanţi au răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 12.04.2022, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului incident.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurenta-pârâtă a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, fără argumente care să conducă la concluzia lipsei unei motivări sau a unei motivări insuficiente, neputându-se identifica critici de nelegalitate ce ar putea fi subsumate acestuia.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată în lipsa unor dovezi hotărâtoare pentru cuantificarea despăgubirilor şi că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport cu elementele de fapt, apărările părţilor şi probele administrate, fiind pronunţată în lipsa unor dovezi care erau hotărâtoare pentru cuantificarea despăgubirilor.

Exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. impun ca, pentru a fi incident, motivele oferite de instanţa de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurenta-pârâtă nu subliniază aceste vicii de nelegalitate, ci impută instanţei de apel o motivare insuficientă, criticabilă din punctul de vedere al situaţiei de fapt statuate. Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor, cu referire la concluziile raportului de expertiză tehnică şi culpa la producerea prejudiciului. Mai mult, deşi se afirmă încălcarea unor norme legale imperative şi o administrare insuficientă a probatoriului, recurenta-pârâtă nu arată care sunt acestea.

De aceea, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte, în sensul că hotărârea din apel nu răspunde exigenţelor prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi ale art. 6 din C.E.D.O.

Un alt set de critici invocate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea prevederilor art. 50 lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, valabilă la data producerii evenimentului rutier.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a stabilit cadrul normativ aplicabil în cuantificarea daunelor morale, pornind de la dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, potrivit cărora, în caz de deces, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Referitor la cuantificarea daunelor morale acordate reclamantului A., recurenta-pârâtă afirmă că instanţa de apel a ignorat jurisprudenţa în materie, ceea ce echivalează cu o cercetare incompletă a fondului cauzei şi că sumele acordate cu titlul de daune morale excedează limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale, care oferă criterii obiective de cuantificare raportat la jurisprudenţă.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deşi recurenta-pârâtă face referire la Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, aceasta nu combate raţionamentul expus de instanţa de apel care a reţinut că respectivul înscris are caracter de recomandare şi că revine instanţei sarcina de a evalua cuantumul despăgubirilor, în raport cu particularităţile fiecărei cauze.

Înalta Curte notează că, Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, care conţine date statistice extrase din hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, a fost elaborat, cu titlu de recomandare, pentru uzul societăţilor de asigurări, de către Fondul de protecţie a victimelor străzii. Astfel, datele statistice depuse de asigurători cu privire la media despăgubirilor acordate de instanţe nu pot fi asimilate legislaţiei şi jurisprudenţei din România şi nici nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru la dispoziţia asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă şi, deci, caracter obligatoriu pentru instanţe.

De aceea, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte sub acest aspect.

Recurenta-pârâtă mai afirmă că jurisprudenţa este unicul criteriu oferit de lege şi că instanţa de apel trebuia să manifeste o preocupare în analiza unei jurisprudenţe similare pentru a putea cuantifica în mod obiectiv daunele acordate sau menţinute.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a indicat care sunt criteriile de analiză a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate şi suferinţele de ordin psihic, pe care le-a aplicat în situaţia concretă dedusă judecăţii.

Înalta Curte notează că nivelul daunelor morale a fost stabilit de instanţa de apel, în urma propriei evaluări a consecinţelor negative suferite în plan fizic, psihic şi afectiv, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care acestea au fost lezate şi a intensităţii cu care părţile au perceput consecinţele evenimentului rutier, soldat cu pierderea vieţii membrilor familiei reclamanţilor, fiind individualizate valoric pe criterii de echilibru, echitate şi rezonabilitate.

Prezumând corect existenţa unui prejudiciu de ordin moral determinat de strânsa legătură de rudenie existentă între reclamanţi şi victime şi relaţiile afective care au existat între membrii familiei, instanţa de apel a cuantificat despăgubirile, ţinând cont în ce îl priveşte pe reclamantul A. de vârsta fragedă la care a fost privat de prezenţa mamei şi consecinţele asupra dezvoltării sale emoţionale legate de dispariţia ei.

Astfel, valorile morale lezate prin decesul victimelor au fost analizate de către instanţa de apel, atât din perspectiva importanţei lor, cât şi a intensităţii percepţiei asupra consecinţelor vătămării lor, avându-se în vedere principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.

În lipsa unor criterii clare, abstracte şi obiective, prevăzute de legislaţia naţională, instanţa de apel s-a raportat, corect, la astfel de criterii, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, apreciind consecinţele produse de fapta delictuală.

În acest context, nu se poate imputa instanţei de apel faptul că a procedat la cuantificarea despăgubirilor morale în lipsa unor criterii obiective, în condiţiile în care a subliniat că nu există legislaţie care să stabilească în concret valori sau limite ale despăgubirilor.

Cuantumul daunelor morale acordate de instanţă trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, cum ar fi intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoană păgubită, determinate de gravitatea traumelor încercate, a pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete, legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc de îmbogăţire a victimei.

Or, în cauză, instanţa de apel a fost preocupată de principiul echităţii în determinarea cuantumului sumelor acordate cu titlu de daune morale şi a avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, menţinând cuantumul sumelor acordate de către prima instanţă în ce priveşte o parte dintre reclamanţi şi acordând reclamantei B., moştenitoarea reclamantului C. suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

Prin urmare, în condiţiile în care instanţa de apel a precizat clar şi neechivoc criteriile avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situaţiei concrete a reclamanţilor, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, nu fundamentează casarea deciziei atacate, astfel că va respinge recursul principal ca nefondat.

Asupra recursului incident formulat de reclamanţi, instanţa supremă reţine următoarele:

În mod expres, recurenţii-reclamanţi au invocat ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat ipotezele vizând lipsa motivării deciziei şi că aceasta cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel nu a arătat în concret de ce consideră că prejudiciul moral efectiv suferit are un caracter mai puţin grav decât cel care ar justifica acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte notează că sub aparenţa unei insuficiente motivări a hotărârii atacate, recurenţii-reclamanţi pun în discuţie modul în care instanţa de apel a analizat cauza sub aspectul cuantumului daunelor morale, chestiunea pusă în discuţie reprezentând aspecte de nemulţumire cu privire la cuantumul lor.

Or, nu se poate considera că afirmaţiile recurenţilor din cuprinsul memoriului de recurs incident subsumate acestui motiv de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenţii nu au formulat nicio critică aptă să poată fi circumscrisă în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Următoarea chestiune criticată, integrată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la obligaţia instanţei de apel de a aplica dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea despăgubirilor, cu titlu de daune morale, în caz de deces al unor persoane, se au în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi susţin că a fost ignorată jurisprudenţa în materie.

Fără a relua considerentele expuse anterior, cu ocazia analizării recursului pârâtei, care a invocat aceeaşi critică referitoare la ignorarea de către instanţa de apel a jurisprudenţei, Înalta Curte subliniază că jurisprudenţa nu poate suplini rolul legiuitorului, astfel că stabilirea în concret a despăgubirii îi revine instanţei, în raport cu circumstanţele cauzei şi a probelor administrate, practica judiciară având doar caracter orientativ.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanţe este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate, în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Aşadar, critica recurenţilor-reclamanţi va fi înlăturată.

O ultimă critică invocată vizează încălcarea prevederilor art. 476 C. proc. civ., care reglementează caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, prin prisma căreia recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel şi-a însuşit constatările tribunalului, fără a realiza efectiv o nouă judecată a cauzei.

Această critică, deşi a fost subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează să fie analizată din perspectiva ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă nesocotirea unor norme procedurale.

Înalta Curte notează că în etapa apelului, instanţa de control judiciar a fost ţinută a cenzura hotărârea primei instanţe prin raportare la stabilirea situaţiei de fapt, în baza probelor deja încuviinţate şi administrate, cât şi în baza celor noi prin care reclamanţii au avut posibilitatea să îşi demonstreze susţinerile, iar intimata să contracareze cele susţinute prin cererea de apel. În acest sens, a fost încuviinţată proba cu înscrisuri pentru toate părţile litigante, iar pentru apelanţii-reclamanţi şi proba testimonială cu un martor, ce a fost audiat.

Ca atare, apreciind că prima instanţă a realizat o analiză obiectivă a probatoriului administrat şi că în etapa apelului părţile nu au făcut proba unui prejudiciu suplimentar celui deja dovedit, instanţa de apel a menţinut sumele acordate în primă instanţă cu titlu de daune morale reclamanţilor A., B., E., G. şi F.. Un argument în plus al analizării cauzei sub toate aspectele este acela că instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamanta B., în calitate de moştenitoare a defunctului C., decedat pe parcursul procesului, tocmai urmare a examinării probatoriului administrat.

Aşadar, concluzia care se impune este aceea că nu pot fi primite criticile recurenţilor-reclamanţi sub acest aspect.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate atât recursul principal, cât şi recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de pârâta D. S.A. şi recursul incident formulat de reclamanţii A., F., E., G. şi B. împotriva deciziei civile nr. 908A din 24 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.