Abusiveness of bank loan clauses for discretionary penalty interest and early termination under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 27.02.2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi să dispună anularea unor prevederi din contractul de credit şi actele adiţionale şi eliminarea lor din contract; au mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în baza clauzelor declarate nule şi să dispună denominarea francului elveţian şi restituirea sumelor achitate excedentar.

La 25.09.2015 reclamanţii au depus la dosar o precizare a acţiunii, arătând că solicită constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 1, art. 3.11, art. 3.14, art. 8, rap. la art. 7 lit. a) din contractul de credit nr. x/23.04.2008 şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de procesare, comision de administrare şi dobândă majorată.

Prin sentinţa nr. 287/17.02.2017, Tribunalul Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.11 şi art. 8 din contractul de credit nr. x/23.04.2008 şi a obligat pârâtele să restituie reclamanţilor sumele încasate în baza clauzelor nule; a respins în rest acţiunea.

Împotriva sentinţei, toate părţile au declarat apel.

Prin decizia nr. 768/31.10.2017, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia nr. 714/02.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 440/08.10.2019, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva deciziei civile, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia nr. 2080/22.10.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 281/05.08.2021, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor inserate la art. 3.11, cu referire la sintagma "rata dobânzii majorate este stabilită conform deciziei interne a Băncii", art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a) din contractul de credit nr. x/23.04.2008 şi a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în temeiul clauzelor al căror caracter abuziv a fost constatat; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, a arătat că instanţa de apel în mod eronat a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.11, art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a) din contract, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza de la art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a) din contract, recurenta-pârâtă a relevat că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că este îndeplinită condiţia privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât scopul inserării clauzei privind scadenţa anticipată a creditului îl constituie minimizarea prejudiciului, în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale de către reclamanţi.

Potrivit recurentei, clauza privind scadenţa anticipată reglementează o situaţie de excepţie, care devine aplicabilă în cazul în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale însuşite, acesta fiind un mecanism de diminuare a unui eventual prejudiciu şi care nu este interzis de lege.

A mai relevat că, în cuprinsul contractului, a particularizat în mod expres situaţiile în care poate interveni scadenţa anticipată, astfel că la încheierea contractului intimaţii au cunoscut în mod clar şi neechivoc conţinutul clauzei. Mai mult, o astfel de clauză este menită să reflecte în sarcina împrumutaţilor o conduită corespunzătoare, considerentele deciziei recurate fiind în contradictoriu cu această chestiune.

În continuare, a subliniat că instanţa de apel a omis să evidenţieze mecanismul de funcţionare a clauzei, cu referire la posibilitatea notificării prealabile în scris a reclamanţilor, anterior declarării scadenţei anticipate.

Totodată, a subliniat că instanţa de apel a ignorat faptul că această clauză transpune pe tărâm contractual, sub sintagma "scadenţă anticipată", sancţiunea prevăzută la art. 1025 C. civ. din 1864, respectiv decăderea debitorului insolvabil din beneficiul termenului de plată a sumelor datorate la scadenţele stabilite în contractul de credit. Aşadar, în raport cu jurisprudenţa comunitară, analiza clauzei aflate în discuţie este inadmisibilă.

Evocând faptul că intimaţii nu au făcut dovada că respectiva clauză nu ar fi exprimată în termeni clari şi precişi şi nici dovada relei-credinţe a sa, a conchis în sensul că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru constatarea caracterului abuziv, în raport cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi că cerinţa transparenţei este întrunită.

Cu privire la clauza de la art. 3.11 din contract, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât, deşi s-a constatat caracterul abuziv al acesteia, în realitate nu a fost analizată din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Evocând art. 942 şi art. 969 C. civ. din 1864, a arătat că inserarea în contract a clauzei de la art. 3.11 este rezultatul consimţământului părţilor, fiind un element al preţului contractului, iar perceperea acesteia este reglementată şi de O.U.G. nr. 50/2010, adoptată ulterior încheierii contractului.

În continuare, a mai relevat că, în ce priveşte dobânda penalizatoare, motivarea hotărârii recurate este confuză, deoarece considerentele reţinute vizează, în realitate, un alt tip de clauză, şi anume cea privind dobânda variabilă.

Conchizând, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a obligat-o să restituie intimaţilor-reclamanţi sumele încasate de la aceştia, în baza clauzelor constatate nule, deoarece perceperea dobânzii majorate a fost încasată în conformitate cu prevederile legale.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta a fost întocmit şi comunicat părţilor, cu menţiunea că pot depune punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu şi-a exprimat punctul de vedere.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:

Reţinând întrunite exigenţele art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.11, art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a), privind dobânda majorată şi scadenţa anticipată a creditului, inserate în contractul de credit nr. x/23.04.2008. Totodată, a apreciat că reclamanţii au dreptul la restituirea sumelor de bani percepute cu titlu de dobândă majorată.

Recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum şi atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a susţinut că, motivarea instanţei de prim control judiciar este confuză în ce priveşte analiza efectuată asupra clauzei de la art. 3.11 din contract, referitoare la dobânda penalizatoare, întrucât argumentele expuse se referă la un alt tip de dobândă, respectiv cea variabilă.

În acest sens, a mai afirmat că respectiva clauză nu a fost analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Aceste critici sunt însă lipsite de fundament şi vădesc o înţelegere precară a considerentelor instanţei de apel, în condiţiile în care instanţa de apel a oferit o motivare de substanţă, care a condus la dispoziţia dată asupra clauzei privind dreptul băncii de a percepe o dobândă majorată, inserată la art. 3.11 din contract, sens în care a verificat existenţa fiecărei cerinţe care imprimă nulitatea clauzelor, aceasta regăsindu-se la paginile 6-10 din decizie.

Instanţa de apel a prezentat argumentat motivele pentru care a constatat caracterul abuziv al sintagmei "rata dobânzii majorată conform deciziei interne a Băncii" inserată la art. 3 pct. 11 din contract, ca urmare a interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, prin raportare la hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea legislaţiei europene în materie, dar şi la situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză.

Aşadar, nu se poate reţine că analiza devolutivă a fost confuză sau că nu a existat, în măsura în care decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, hotărârea atacată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Afirmaţiile referitoare la faptul că părţile au convenit de comun acord asupra dobânzii majorate şi că obligaţia reclamanţilor s-a născut în condiţiile art. 942 şi art. 969 C. civ. din 1864, iar legalitatea perceperii acestui tip de dobândă este reglementată şi de O.U.G. nr. 50/2010, adoptată ulterior, nu pot fi constituite în critici de nelegalitate, în măsura în care nu se arată cum se reflectă aplicarea sau interpretarea greşită a legii, în raport cu raţionamentul şi considerentele instanţei de apel.

Următoarele chestiuni criticate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ce priveşte dispoziţia dată asupra clauzei inserate la art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a) din contract.

În acest sens, recurenta a afirmat că scopul inserării clauzei îl reprezintă minimizarea prejudiciului şi care nu este interzis de lege, aceasta fiind menită să reflecte în sarcina intimaţilor o conduită corespunzătoare.

A mai relevat că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru constatarea caracterului abuziv, în raport cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi că cerinţa transparenţei este întrunită, în ce priveşte clauza vizând scadenţa anticipată.

Înalta Curte notează că, prin clauzele inserate la art. 8, rap. la art. 7 lit. a) din contract, dreptul pe care recurenta-pârâtă şi l-a arogat, de declarare a scadenţei anticipate "La apariţia oricărui caz de culpă, precum şi pentru încălcarea oricăror altor obligaţii contractuale şi, în mod special, în situaţia prevăzută la art. 2.6 (...)", creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin aceea că aduce o atingere suficient de gravă situaţiei juridice în care este plasat consumatorul.

În acest sens, se cuvine amintit şi considerentul 75 din decizia preliminară dată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, potrivit căruia "În ceea ce priveşte existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, Curtea a apreciat că acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C 621/17, EU:C:2019:820, punctul 51)."

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel în mod just a constatat caracterul abuziv al clauzei privind scadenţa anticipată, având în vedere că în contract nu sunt prevăzute criterii obiective pe baza cărora banca să declare scadenţa anticipată a creditului şi fiind recunoscut un drept exclusiv şi discreţionar în favoarea pârâtei, astfel că prevederile evocate aduc atingere echilibrului contractual care trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile părţilor.

O ultimă chestiune pusă în discuţie se referă la ignorarea de către instanţa de apel a faptului că această clauză privind scadenţa anticipată transpune pe tărâm contractual, prevederile art. 1025 C. civ. din 1864, concluzionând că este inadmisibilă o analiză a clauzei.

Înalta Curte notează că această critică a fost invocată omisso medio, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanţei de apel, iar susţinerile învederate nu au făcut obiectul analizei acestei hotărâri, nefiind cuprinse în motivele de apel, rezultă că susţinerile recurentei-pârâte excedează controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi că recurentei-pârâte îi aparţine culpa procesuală, astfel că va suporta cheltuielile de judecată efectuate în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 281 din 5 august 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.