Penalty interest on unpaid real estate price: rescission of payment deadline via implied conduct and contradictoriness in appellate fact-finding

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă şi luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 27.05.2020, S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.717.830,18 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului de 36.444.614,12 RON, calculată de la 01.09.2018 până la 25.11.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 355/17.02.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A. S.R.L. a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

Prin decizia civilă nr. 1659A/25.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. A. S.R.L. şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au declarat recurs.

Pe calea recursului său, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, a arătat că prin hotărârea dată instanţa de prim control judiciar a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul său la apărare, respectiv prevederile art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., precum şi limitele efectului devolutiv al apelului, astfel cum acestea sunt stabilite de art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, evocând textele de lege indicate mai sus, a afirmat că soluţionarea pe fond a cauzei s-a realizat în baza unor temeiuri de fapt şi de drept care nu au fost puse în prealabil în discuţia părţilor, fiind astfel privată de posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere.

În argumentare, a susţinut în faţa instanţelor de fond intimata-pârâtă nu a invocat că plata debitului principal s-ar fi realizat în termenul agreat de părţi, că nu ar fi fost depăşită scadenţa acestuia sau că nu s-ar fi putut efectua plata în absenţa facturii emise.

A mai arătat că prin actele de procedură depuse în fazele procesuale anterioare intimata-pârâtă nu a făcut nicio referire la modificarea termenului de plată a creanţei principale ori la imposibilitatea efectuării plăţii în lipsa facturii aferente, aceasta întemeindu-şi apărările numai prin raportate la incidenţa în cauză a forţei majore sau a ipotezei de la art. 1.352 C. civ.

De asemenea, a afirmat că temeiul de drept invocat de intimata-pârâtă şi cel reţinut de instanţa de apel sunt diferite.

În acest context, a apreciat că judecata procesului în baza unor elemente neinvocate de partea adversă reflectă depăşirea limitelor devoluţiunii instituite de art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, autoarea acestei căi de atac a arătat că decizia recurată a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.266, ale art. 1.270 C. civ. şi ale art. 3 din Legea nr. 72/2013, pe care le-a evocat.

În argumentare, a precizat că părţile nu au modificat niciodată termenele şi condiţiile de achitare a preţului astfel cum au fost stabilite prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.12.2017 de S.P.N. Confides, care, la art. 2.1 şi 2.3, prevede întinderea preţului şi termenele până la care trebuia efectuată plata lui.

Potrivit recurentei-reclamante, modificarea acestor elemente nu se putea realiza decât, potrivit art. 1.270 C. civ., printr-un acord de voinţă materializat prin încheierea unui act adiţional la contractul sus-menţionat.

Or, a arătat că părţile au înţeles să modifice anumite clauze contractuale, însă nu şi pe acestea, fapt ce rezultă chiar din conţinutul actului adiţional nr. x la contract, în care părţile, atunci când au dorit să modifice o clauză, au indicat în mod expres articolul aferent.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1.266 C. civ. de către instanţa de prim control judiciar, autoarea acestei căi de atac a arătat că scopul actului adiţional nr. x a fost să permită transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în stadiul în care se afla şi să modifice termenul de exercitare de către intimata-pârâtă a opţiunii de predare a imobilului la cheie.

A mai arătat că părţile nu au negociat cu privire la prelungirea termenelor de plată a preţului, aspect ce rezultă şi din comportamentul lor ulterior, dat fiind că vânzătoarea a cesionat dreptul de a pretinde accesoriile preţului, iar intimata-pârâtă a recunoscut, prin răspunsul la notificarea cesiunii de creanţă şi prin întâmpinările depuse în cauză, efectuarea cu întârziere a plăţii în justificarea căreia a indicat cauze exoneratoare de răspundere şi nicidecum modificarea termenului de plată.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a precizat că soluţia instanţei de apel ignoră faptul că legea civilă nu condiţionează plata creanţei de emiterea unei facturi fiscale. În acest sens, a evocat prevederile art. 280 din Codul fiscal, subliniind că nici măcar exigibilitatea taxei pe valoare adăugată nu este condiţionată de emiterea facturii.

Mai mult, a arătat că argumentul instanţei de apel în sensul că dobânda legală nu curge pentru că nu a fost emisă factura contravine dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 72/2013, în interpretarea căruia relevă că dacă termenul de plată a fost prevăzut în contract, atunci dobânda legală penalizatoare curge de la data împlinirii lui, indiferent de emiterea sau nu a facturii fiscale.

În drept, criticile recurentei au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Pe calea recursului declarat, recurenta-pârâtă Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a arătat, după expunerea parcursului procesului, că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active.

În motivare, a arătat că, raportat la art. 1.242 şi art. 1.246-1.247 C. civ., contractul de cesiune de creanţă încheiat la 04.02.2020 între S.C. B. S.R.L. şi intimata-reclamantă era lovit de nulitate absolută.

Astfel, a afirmat, că fiind un act subsecvent contractului de vânzare, acesta trebuia încheiat în formă autentică pentru validitatea sa, potrivit art. 1.243 C. civ., întrucât prin acest înscris se modifica contractul iniţial.

Din această perspectivă, a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu ar fi incident motivul de nulitate absolută prevăzut de art. 1.242 C. civ. şi că încheierea contractului de cesiune de creanţă sub semnătură privată era suficientă pentru validitatea lui.

Potrivit recurentei-pârâte, împrejurarea că debitorul cedat nu a solicitat prezentarea dovezii scrise a cesiunii, conform art. 1.578 alin. (3) C. civ., nu avea relevanţă la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, atât prin prisma formei actului de cesiune, cât şi a interpretării date de părţi clauzei inserate la art. 8.4 din contractul de vânzare.

De asemenea, a arătat că instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit dispoziţiile 1.266 C. civ., pe care le-a evocat, întrucât voinţa concordantă a părţilor de a interzice, respectiv de a limita cesiunea rezulta atât din negocierile purtate între părţi şi concretizate în art. 8.4 din acelaşi contract, cât şi din comportamentul lor ulterior încheierii contractului de vânzare.

În continuare, raportându-se la prevederile art. 1.268, art. 1.269 alin. (1) şi ale art. 1.671 C. civ., a susţinut că intimata-reclamantă nu era titulara creanţei pretinse. Totodată, a arătat că prin prisma art. 1.569 alin. (1) şi (2) şi art. 1.570 C. civ., cesiunea de creanţă nu se putea realiza.

În argumentarea nelegalităţii deciziei recurate, evocând prevederile art. 1.568 C. civ., a precizat că raportat la obiectul contractului de cesiune care a fost reprezentat de creanţele şi accesoriile aferente acestora şi la faptul că debitul principal fusese achitat anterior încheierii lui, creanţa de 36.444.614,12 RON nu a fost transferată către intimata-reclamantă şi, în consecinţă, nici accesoriile ei, potrivit principiului accesoriul urmează principalul.

În aceste condiţii, a arătat că titulara acţiunii nu era legitimată procesual să iniţieze demersul judiciar.

Conchizând, a subliniat că şi în considerarea principiului bunei-credinţe, voinţa concordantă a părţilor asumată prin actele juridice încheiate a fost de a interzice, respectiv de a limita cesiunea.

Criticile recurentei-pârâte au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 02.03.2022 recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul recurentei-pârâte, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a acestuia şi, în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

În argumentare, a arătat că faţă de soluţia instanţei de apel criticată în recurs şi raportat la art. 458 C. proc. civ., recurenta-pârâtă nu justifică un interes legitim, direct şi actual în exercitarea căii de atac.

La 15.03.2022 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea lui ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul are ca obiect cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 4.717.830.18 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului în sumă de 36.444.614,12 RON, reprezentând parte din preţul imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare autentificat sub nr. x/27.12.2017, de C., calculată pentru perioada 01.09.2018-25.11.2019.

Prima instanţă a respins demersul judiciar, ca fiind iniţiat de o persoană fără calitate procesuală activă.

Această sentinţă a fost atacată cu apel, care a fost admis de instanţa de prim control judiciar. Totodată, reformând hotărârea şi constatând că părţile nu au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, curtea de apel, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a evocat fondul, respingând ca neîntemeiată acţiunea.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a stabilit că înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată relevă că părţile au convenit, în mod expres, un alt termen de plată, la data încheierii actului adiţional nr. x autentificat sub nr. x/21.11.2019 de notarul public D., sub condiţia creditării contului vânzătoarei în termen de 3 zile de la data autentificării actului adiţional, condiţie care a fost îndeplinită.

În justificarea concluziei reţinute, instanţa de prim control judiciar a arătat că acordul părţilor în sensul modificării termenului de plată a debitului principal rezultă din comportamentul lor, anterior încheierii actului adiţional, constând în aceea că vânzătoarea a facturat numai o parte din a doua rată şi a primit plata acesteia cu 5 luni înainte de scadenţa prevăzută de art. 2, din faptul că, ulterior, vânzătoarea a facturat diferenţa de preţ în 21.10.2019, după mai mult de un an de la scadenţa stabilită iniţial, din cuprinsul art. II din actul adiţional nr. x la contract şi din faptul că, prin factura seria x/20.11.2019, vânzătoarea a facturat integral preţul în modalitatea stabilită prin actul adiţional şi a stornat toate facturile emise în baza contractului de vânzare iniţial.

Pe calea recursului său, S.C. A. S.R.L. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac a arătat că hotărârea recurată încalcă principiul contradictorialităţii, dreptul său la apărare şi limitele efectului devolutiv al apelului, întrucât pârâta a indicat un alt temei de drept decât cel reţinut de către instanţa de prim control judiciar şi nu a susţinut, prin apărările formulate în cauză, că obligaţia de plată a fost rescadenţată, iar curtea de apel a examinat, prin prisma art. 1.350 şi art. 1.535 C. civ., acest aspect, pe care l-a şi reţinut în justificarea soluţiei pronunţate după evocarea fondului, fără însă să îl pună în dezbaterea părţilor.

Din această perspectivă, a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 13-14 şi ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., arătând că nu a putut pune concluzii asupra rescadenţării obligaţiei de plată.

Susţinerile recurentei sunt nefondate.

Din examinarea conţinutului întâmpinării pe care Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a prezentat-o atât în apel, cât şi în prima etapă procesuală, rezultă că intimata nu a susţinut că părţile ar fi modificat termenul de plată al celei de-a doua tranşe de preţ şi nu a prezentat instanţei judecătoreşti temeiul de drept în raport cu care s-a analizat temeinicia acţiunii reclamantei, respectiv art. 1.270 alin. (1), art. 1.350 şi art. 1.535 C. civ.

Rescadenţarea obligaţiei de plată a creanţei aferente dobânzii pretinse pentru data transferului dreptului de proprietate asupra terenului şi a posesiei şi folosinţei clădirii în curs de edificare este considerentul fundamental pe care curtea de apel şi-a întemeiat decizia, iar recurenta-reclamantă consideră că lipsa dezbaterilor asupra acestui aspect încalcă prevederile art. 13 şi 14 C. proc. civ., întrucât nu i s-a acordat posibilitatea de a pune concluzii asupra acestor aspecte.

În cauză, astfel cum rezultă din actele dosarului, acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.350 şi art. 1.535 C. civ., potrivit cărora neîndeplinirea la termen a obligaţiilor contractuale instituie în sarcina debitorului obligaţiei neexecutate, obligaţia de a despăgubi creditorul.

Prin urmare, fiind învestită cu o acţiune fundamentată pe ipoteza indicată anterior, curtea de apel era obligată să verifice măsura în care condiţiile angajării răspunderii contractuale în temeiul clauzei penale de la art. 5.4 din contract erau întrunite în cauză, pornind de stabilirea raportului contractual dintre părţi, a obligaţiilor asumate de acestea, a termenelor stabilite de părţi pentru executarea lor şi a datei la care a fost efectuată plata creanţei în raport cu care s-a solicitat dobânda legală.

Contrar recurentei-reclamante, o atare evaluare a elementelor de fapt era cuprinsă în raţionamentul pe care instanţa de apel era chemată să-l facă, iar aceasta nu implica obligaţia ei de a asigura, în prealabil, dezbateri contradictorii asupra constatărilor efectuate în timpul procesului de deliberare în scopul aflării adevărului.

Procesul deliberativ, temei al hotărârii judecătoreşti, presupune analiza probelor administrate, în scopul aflării adevărului, ale cărei rezultate se regăsesc în raţionamentul logico-juridic prezentat de instanţă în justificarea soluţiei pronunţate. O astfel de analiză, necesară stabilirii stării de fapt desprinse şi care se realizează inclusiv prin verificarea şi evaluarea elementelor probatorii ale cauzei, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine doar instanţei.

Curtea de apel, astfel cum rezultă din decizia recurată, a stabilit voinţa concordantă a părţilor cu privire la termenul de plată a preţului ca rezultat al evaluării şi interpretării probatoriului administrat, aspect care face parte din procesul său decizional, care, contrar recurentei-reclamante, are loc în timpul deliberării, după prezentarea tuturor argumentelor şi elementelor de fapt şi de drept indicate de părţi şi supunerii lor în dezbatere.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă a invocat un alt temei de drept decât cel reţinut în fundamentarea soluţiei pronunţate nu semnifică o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului astfel cum acestea sunt stabilite de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce, în virtutea rolului activ pe care judecătorul trebuie să îl manifeste în aflarea adevărului, verificarea întrunirii în cauză a cerinţelor prevăzute pentru angajarea răspunderii contractuale constituia o componentă a procesului deliberativ, iar temeiul de drept reţinut la pronunţarea soluţiei în apel fost indicat chiar de titulara acţiunii.

Deşi principiul contradictorialităţii implică obligaţia instanţei de a pune în dezbatere orice chestiune de fapt sau de drept din proces, el este respectat atunci când părţile au, în concret, posibilitatea de a-şi prezenta părerea cu privire la elementele de fapt şi de drept ale cauzei şi dacă, în circumstanţele cauzei, se poate în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate le-a fost asigurată.

Or, aspectele avute în vedere de instanţa de prim control judiciar la evocarea fondului au fost cunoscute de recurenta-reclamantă, în calitate de titulară a acţiunii şi a căii de atac, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt, dovezilor şi temeiurilor de drept ale cauzei, astfel cum acestea au fost prezentate şi invocate de părţi.

Înalta Curte subliniază că nimic nu a împiedicat recurenta-reclamantă, aşa cum în mod nefondat afirmă, să formuleze concluzii şi asupra aplicabilităţii art. 1.350 şi art. 1.535 C. civ., cu atât mai mult cu cât a fost reprezentată de avocaţi care, în considerarea apărării calificate pe care se presupune că o acordă, au libertatea de a alege conduita pe care o consideră cea mai potrivită protejării intereselor părţii.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea, din partea instanţei de prim control judiciar, a principiului contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi nici depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului.

Pe cale de consecinţă, deciziei recurate nu i se poate imprima un viciu de legalitate prin prisma ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care criticile recurentei sub acest aspect vor fi înlăturate.

Un alt set de critici, circumscris ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1266 şi art. 1270 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 72/2013.

În argumentare, recurenta-reclamantă a făcut referire la cuprinsul actului adiţional nr. x la contract, pentru a sublinia că părţile nu au modificat şi termenele şi condiţiile plăţii preţului, aşa cum acestea au fost stabilite la art. 2.1 şi art. 2.3 din contract,.

De asemenea, raportându-se la elementele prevăzute de art. 1.266 C. civ. la stabilirea voinţei concordante a părţilor, a arătat că scopul actului adiţional a privit numai transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, că între părţi nu a existat nicio negociere cu privire la prelungirea termenului de plată a ratei de preţ în litigiu, că din comportamentul ulterior al părţilor nu rezulta că acestea au înţeles să rescadenţeze obligaţia de plată şi că recurenta-pârâtă nu a contestat că se află în întârziere.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a ignorat caracterul de document fiscal al facturii, de emiterea căreia nu este condiţionată exigibilitatea unei creanţe, potrivit art. 280 Codul fiscal şi art. 3 din Legea nr. 72/2013.

Or, aceste susţineri nu se circumscriu niciunui caz de casare şi nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanţa de recurs, întrucât ele vizează temeinicia acţiunii şi nu nelegalitatea deciziei recurate, pretinsa încălcare a normelor de drept material fiind fundamentată pe elemente factuale şi probatorii, respectiv pe actul adiţional nr. x la contract şi pe comportamentul părţilor.

Repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi a probelor administrate nu este posibilă în această etapă procesuală, în cadrul căreia, potrivit art. 483, coroborat cu art. 457 C. proc. civ., controlul judiciar este limitat numai la aspectele de nelegalitate şi nu de netemeinicie.

Faptul că soluţia nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, astfel cum rezultă din modalitatea în care a readus în dezbatere chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul recurentei-reclamante.

În continuare, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a recursului declarat de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Interesul, înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile şi implicit a promovării căilor de atac, constă în folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca, potrivit art. 33 C. proc. civ., să fie legitim, personal, născut şi actual şi să se menţină pe tot parcursul procesului.

În speţă, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de prim control judiciar, susţinând că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă în mod nelegal.

Se cuvine reiterat că prin demersul judiciar, titulara acţiunii urmăreşte obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale, ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a unei obligaţii de plată.

În primă instanţă, acţiunea a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar în apel, prin decizia civilă atacată, curtea de apel, reformând hotărârea tribunalului, a respins această excepţie şi acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin urmare, recurenta-pârâtă se situează pe poziţia părţii care a câştigat procesul.

În acest context, interesul ei de a exercita calea de atac nu este actual, dat fiind că finalitatea pe care a urmărit-o în cursul procesului, aceea de respingere a acţiunii, a fost obţinută.

Aşa fiind, în considerarea acestor argumente, dar şi a împrejurării că recursul declarat de recurenta-reclamantă urmează să fie respins, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu justifică interes în promovarea căii de atac, motiv pentru care recursul declarat de recurenta-pârâtă va fi respins ca lipsit de interes, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1659A/25.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.