Land sale damages claim barred by res judicata after prior appeal upheld; principal appeal dismissed, incidental appeal moot.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – secţia a II-a Civilă la 03.10.2019, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului – A.A.A.S. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. Botoşani, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige să-i achite despăgubiri în valoare de 296.679 RON, ca urmare a neexecutării obligaţiei legale de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenului pentru care societatea a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000 şi pe care l-a înstrăinat ulterior.

În cuprinsul întâmpinării sale, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în sens material.

Prin sentinţa civilă nr. 58/16.07.2020, Tribunalul Botoşani – secţia a II-a Civilă a respins atât excepţia, cât şi acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.143,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A.A.A.S. a declarat apel, iar S.C. A. S.A. Botoşani, apel incident, căile de atac astfel promovate fiind respinse de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă, prin decizia nr. 233/15.07.2021.

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului – A.A.A.S. a declarat recurs împotriva deciziei din apel, solicitând casarea ei.

În motivare, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susţinut, sub un prim aspect, că au fost nesocotite dispoziţiile art. 535 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că prin hotărârea atacată s-a reţinut în mod greşit incidenţa autorităţii de lucru judecat, precizând că sentinţa nr. 137/2019 a Tribunalului Botoşani şi decizia nr. 47/2019 a Curţii de Apel Suceava au fost pronunţate într-o procedură necontencioasă, în soluţionarea unor plângeri având ca obiect anularea unor rezoluţii de înregistrare emise de O.R.C.; dacă prin sentinţa nr. 137/2019 Tribunalul Botoşani a constatat "nulitatea hotărârii AGEA A. din data de 15.05.2014" şi a respins capătul de cerere având ca obiect "radierea menţiunii nr. 10429/2014 – ORC Botoşani", prin decizia nr. 47/2019 a Curţii de Apel Suceava, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a fost desfiinţată rezoluţia nr. 7079/05.12.2017 a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Botoşani, iar cererea de înregistrare menţiuni nr. x/04.12.2017, formulată de A.A.A.S., a fost respinsă, "ca urmare a prescrierii dreptului la acţiune pentru majorarea capitalului social al A. S.A Botoşani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000".

În acest sens, după ce a evocat prevederile art. 527 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că prin cele două plângeri nu s-a urmărit un drept potrivnic faţă de Statul român, întrucât nu s-a formulat vreo cerere reconvenţională, ci doar paralizarea dreptului acestuia, de înregistrare pentru publicitate şi opozabilitate faţă de terţi, a participaţiei corespondente aportului în natură.

Susţinând că dreptul de înregistrare conferit Statului român diferă de dreptul real de proprietate asupra contravalorii terenurilor aportate la societatea intimată, recurenta-reclamantă a apreciat că cele două hotărâri evocate mai sus nu i-au examinat dreptul de proprietate, ci doar dreptul de înregistrare. Astfel, a arătat că în cadrul procedurii de verificare judiciară a cererilor de înscriere de menţiuni în registrul comerţului, controlul este limitat de art. 5-8 din Legea nr. 26/1990 la a fi unul de legalitate a actelor şi faptelor supuse înregistrării.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a apreciat că nu au putere de lucru judecat considerentele extraabundente ale hotărârilor evocate, date într-o procedură necontencioasă, care depăşesc necesitatea explicării dispozitivelor lor.

În continuare, a citat în mod amplu dispoziţii pe care le-a apreciat relevante din O.U.G. nr. 116/2009, din mai multe decizii ale Curţii Constituţionale care au examinat conformitatea cu legea fundamentală a procedurii pe care actul normativ evocat o reglementează şi din jurisprudenţă şi a subliniat că hotărârile pronunţate într-o procedură necontencioasă – care nu tranşează o chestiune contradictorie, ci doar verifică îndeplinirea unor cerinţe formale – nu au, potrivit art. 535 C. proc. civ., autoritate de lucru judecat. De altfel, recurenta-reclamantă a arătat că art. 531 C. proc. civ. prevede că cererea care prezintă caracter contencios va fi respinsă; cum instanţele nu au apreciat că cele două cereri în care au fost pronunţate hotărârile indicate în precedent prezintă un asemenea caracter spre a fi respinse, rezultă că au fost date într-o procedură necontencioasă şi nu au dezlegat vreo problemă de drept.

În măsura în care s-ar considera că a intervenit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a precizat că formulează o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – autoarea căii de atac apreciind că sentinţa nr. 137/2019 a Tribunalului Botoşani şi decizia nr. 47/2019 a Curţii de Apel Suceava contravin sentinţei nr. 2089/11.06.2013 a Tribunalului Botoşani; ca atare, a solicitat ca, în măsura respingerii recursului, să fie admisă cererea de revizuire şi să fie anulate sentinţa nr. 137/2019 pronunţată de Tribunalul Botoşani şi decizia nr. 47/2019 a Curţii de Apel Suceava.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., prin respingerea de către prima instanţă, la termenul de la 15.06.2020, a cererii de constatare a existenţei dreptului real de proprietate asupra acţiunilor corespondente expresiei valorice a terenurilor; astfel, a subliniat că o cerere de înlocuire a acţiunii în realizare cu o acţiune în constatare nu este privită de lege ca fiind de natură s-o modifice pe cea iniţială, motiv pentru care a apreciat că ea poate interveni oricând, până la deschiderea dezbaterilor în fond. Totodată, a mai precizat că în decizia atacată s-a arătat că cererea în constatare – deşi apreciată ca fiind tardiv depusă – a fost soluţionată în fond de prima instanţă, ceea ce relevă existenţa unei contrarietăţi între dispozitivul şi considerentele încheierii.

Circumscris aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii de atac a mai invocat încălcarea art. 427 alin. (1), coroborat cu art. 425 alin. (5) C. proc. civ., motivat de lipsa îndeplinirii procedurii de comunicare către părţi a încheierii din 15.06.2020, dar şi încălcarea art. 444 şi 445 C. proc. civ., în ceea ce priveşte apelul incident al părţii adverse – critică în dezvoltarea căreia nu a supus atenţiei niciun aspect.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., prin nepronunţarea în dispozitiv asupra cererii adiţionale de constatare.

A.A.A.S. a precizat că formulează o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocând nepronunţarea asupra unui lucru cerut (respectiv, asupra cererii de constatare a existenţei dreptului său de proprietate).

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin contrarietatea între considerente, dar şi între acestea şi dispozitiv; totodată, a mai susţinut că decizia atacată este nemotivată.

În argumentarea acestei critici, a susţinut că deşi nu a fost cercetată, cererea de constatare a fost, în final, respinsă, aspect care demonstrază contrarietatea între considerente, dar şi între acestea şi dispozitiv. De asemenea, reiterând afirmaţiile anterioare, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti evocate mai sus nu au autoritate de lucru judecat, recurenta-reclamantă a apreciat că lipseşte din considerente orice analiză a consecinţelor pe care fapta intimatei-pârâte, aceea de a vinde terenurile înainte de a-şi îndeplini obligaţiile care îi reveneau – faptă calificată de autoarea acestui recurs ca fiind ilicită –, le-a produs.

La 03.02.2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat; în subsidiar, în măsura admiterii căii de atac, a solicitat trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe; totodată, a mai pretins respingerea, ca inadmisibile, tardive ori ca neîntemeiate, a cererilor de revizuire formulate.

La aceeaşi dată, S.C. A. S.A. Botoşani a formulat şi un recurs incident, prin care a solicitat modificarea în parte a deciziei curţii de apel, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu privire la cererea A.A.A.S. vizând obligarea sa la plata sumei de 296.679 RON, cu titlu de despăgubiri.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a făcut o analiză a excepţiei prescripţiei, astfel cum a fost invocată şi motivată, prin raportare la modalitatea în care cererea de chemare în judecată a fost redactată iniţial şi nici nu a finalizat raţionamentul juridic, în ceea ce priveşte impactul deciziei nr. 47/2019 a Curţii de Apel Suceava asupra momentului de debut al termenului prescripţiei.

Astfel, având în vedere cauza acţiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită – invocată de către recurenta-reclamantă ca fiind reprezentată de vânzarea terenurilor –, autoarea recursului incident a apreciat că data vânzării fiecărui teren în parte marchează momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru promovarea demersului judiciar de faţă.

Cum aceste date se situează în intervalul de timp cuprins între anii 2002 şi 2005, iar acţiunea a fost promovată în anul 2019, recurenta-pârâtă a apreciat că dreptul părţii adverse este stins, prin prescripţie.

Totodată, a precizat că A.A.A.S. a cunoscut faptul înstrăinării terenurilor încă din anul 2014, sens în care a indicat corespondenţa părţilor şi documentele la care aceasta se referă, dar şi faptul că data comunicării certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu are legătură cu momentul cunoaşterii pretinsei pagube, ci doar cu obligaţia de majorare a capitalului social. În măsura în care, însă, se va constata că începutul termenului de prescripţie corespundei datei la care A.A.A.S. i s-a comunicat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, recurenta-pârâtă solicită să se observe că în considerentele deciziei nr. 47/25.01.2019, Curtea de Apel Suceava a reţinut că aceasta este 14.01.2013, în raport cu care acţiunea este, de asemenea, prescrisă.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit a fost respins apelul incident, deşi în considerente s-a reţinut, judicios, că transformarea acţiunii A.A.A.S. într-una în constatarea dreptului de proprietate asupra contravalorii acţiunilor este inadmisibilă.

Astfel, a susţinut că nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., deoarece A.A.A.S. are la dispoziţie acţiunea în realizare, pe care a şi utilizat-o, aceea de acoperire a unui pretins prejudiciu, corespunzător valorii acţiunilor pe care le pretinde în proprietate, aşa încât cererea în constatare nu poate fi primită, căci e inadmisibilă.

În continuare, recurenta-pârâtă a subliniat că, deşi instanţa de apel a reţinut inadmisibilitatea modificării cererii într-o acţiune în constatare, nu s-a pronunţat în acelaşi sens, prin dispozitiv.

La 21.02.2022, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus la dosar un răspuns la întâmpinarea părţii adverse, iar la 07.03.2022, o întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând recursurile declarate în cauză, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine subliniat că recurenta-reclamantă a declarat, în cadrul propriului memoriu de recurs, că dacă se va considera că a intervenit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, formulează o cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, distinct de aceasta, una întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocând nepronunţarea asupra unui lucru cerut (respectiv, asupra cererii de constatare a existenţei dreptului său de proprietate).

O asemenea abordare, nu numai neuzuală, ci şi nereglementată de lege, este de natură să nesocotească atât dispoziţiile legale şi regulamentare, care vizează declararea şi înregistrarea căilor de atac, dar şi pe cele care stabilesc regimul incompatibilităţilor. De aceea, cadrul procesual în care judecata se va desfăşura nu va fi extins, iar Înalta Curte nu va soluţiona şi cele două căi extraordinare de atac, de retractare, indicate; sub acest aspect, autoarei recursului principal i se atrage atenţia că nicio dispoziţie legală nu îngăduie exercitarea căilor de atac în mod condiţionat ori formularea uneia, cu titlu subsidiar, în cadrul alteia; ele pot să fie promovate în ordinea şi condiţiile impuse de lege. Aşa fiind, rămâne la latitudinea recurentei-reclamante identificarea căii pe care, în viitor, o va considera ca fiind mai adecvată intereselor sale, în măsura în care, desigur, conduita sa procesuală va putea fi încadrată în tiparele legii.

Distinct de aceste consideraţii preliminare, Înalta Curte ia act că problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea recursului principal presupune stabilirii naturii procedurii în cadrul căreia Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă a pronunţat decizia nr. 47/25.01.2019.

Recurenta-reclamantă a susţinut că procedura a fost necontencioasă, întrucât, prin decizia indicată, curtea de apel, evocând fondul în apel, s-a pronunţat asupra unei plângeri împotriva unei rezoluţii emise de persoana desemnată din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Botoşani, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2019, atunci în vigoare; cum, în opinia autoarei recursului principal, rezoluţia atacată fusese dată într-o procedură necontencioasă, plângerea împotriva ei şi căile de atac exercitate au păstrat aceeaşi natură, iar hotărârea care le-a soluţionat nu are, în raport cu art. 535 C. proc. civ., autoritate de lucru judecat.

Acest raţionament este însă eronat, deoarece este plasat pe o premisă care contravine legii.

C. proc. civ. stabileşte regulile de competenţă şi de judecare a cauzelor civile, precum şi cele de executare a hotărârilor instanţelor şi a altor titluri executării, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie civilă; acesta este domeniul său de reglementare, potrivit Cap. I din Titlul Preliminar.

Ca atare, calificarea unei proceduri – ca fiind contencioasă, potrivit Cărţii a II-a sau necontencioasă, potrivit Cărţii a III-a – presupune, în mod necesar, ca sesizarea care reprezintă fundamentul ei să fie adresată unei instanţe de judecată. De altfel, însăşi denumirea Cărţii a III-a este "Procedura necontencioasă judiciară".

Aşa fiind, în dezacord cu recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine, în acest stadiu al considerentelor, că procedura care se derulează în faţa oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale este una administrativă, care, atât timp cât nu are loc în faţa unei instanţe judecătoreşti, nu poate fi calificată ca una contencioasă ori necontencioasă.

Caracterul (contencios sau necontencios) îl dobândeşte numai procedura pe care art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2019 (în vigoare la data relevantă în speţă) o reglementa în subsecvenţa celei dintâi, respectiv cea în care urmează să se judece plângerea împotriva rezoluţiei emise de persoana desemnată din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (5) din O.U.G. nr. 116/2019, plângerea se soluţionează de tribunal, de urgenţă şi cu precădere, în condiţiile dreptului comun.

Aşa fiind, natura ei – contencioasă sau necontencioasă – urmează a se decela de la caz la caz, verificând incidenţa reperelor specifice fiecărei proceduri, în parte.

Cu alte cuvinte, dacă în cadrul plângerii nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de altă persoană, procedura este necontencioasă; în măsura în care din chiar conţinutul ei se desprinde caracterul contencios, el se imprimă procedurii înseşi. În acest sens, art. 531 C. proc. civ. prevede că "Dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei ori prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanţa o va respinge".

Or, Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă, evocând fondul în apel, a pronunţat decizia nr. 47/25.01.2019, prin care a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de reclamantele S.C. B. S.A. Galaţi şi S.C. A. S.A. Botoşani şi de intervenienţii C. şi D., a admis plângerea şi cererile de intervenţie accesorii, a desfiinţat rezoluţia nr. 7079/05.12.2017 emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Botoşani şi a respins cererea Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, de înregistrare menţiuni nr. x/04.12.2017, "ca urmare a prescrierii dreptului la acţiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A. S.A Botoşani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000".

Aşadar, prin însuşi cuprinsul ei ori prin obiecţiile ridicate de persoanele care au intervenit, cererea a prezentat caracter contencios, căci în cadrul respectivului proces, finalizat prin pronunţarea, de către Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă, a deciziei nr. 47/25.01.2019, părţile au invocat stingerea, prin prescripţie, a dreptului A.A.A.S. la acţiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A. S.A Botoşani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000.

De vreme ce cererea a prezentat un asemenea caracter, natura contencioasă s-a imprimat şi asupra procedurii în care pricina a fost dezbătută, motiv pentru care Înalta Curte impune părţilor concluzia că nu este incident art. 535 C. proc. civ., care nu acordă autoritate de lucru judecat încheierilor date în procedura necontencioasă.

Ca atare, în mod legal instanţa de apel a considerat că aspectele dezlegate în mod definitiv prin decizia nr. 47/25.01.2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă au dobândit autoritatea lucrului judecat.

În acest context, Înalta Curte înlătură şi aprecierile recurentei-reclamante, care a susţinut natura supraabundentă a considerentelor vizând excepţia prescripţiei reţinute de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă în decizia nr. 47/2019, şi a pretins ca acestea să nu beneficieze, ca atare, de putere de lucru judecat, reţinând că plângerea formulată împotriva rezoluţiei a fost fundamentată, între altele, pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A. S.A Botoşani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000; în aceste condiţii, analiza acestei excepţii nu putea lipsi din conţinutul hotărârii judecătoreşti în discuţie, iar considerentele prezentate nu doar că nu sunt supraabundente, ci, dimpotrivă, sunt cele care justifică dispozitivul; ca atare, lor le este ataşată puterea lucrului judecat.

Din această perspectivă, distincţia pe care recurenta-reclamantă o face între dreptul de înregistrare conferit statului român şi dreptul real de proprietate asupra contravalorii terenurilor aportate la societatea intimată – dintre care doar cel dintâi ar fi fost examinat în procesul anterior –, deşi reală, apare în speţă ca fiind artificial propusă, întrucât dreptul de înregistrare (respins, aşa cum rezultă din dispozitivul deciziei nr. 47/25.01.2019 a Curţii de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă, "ca urmare a prescrierii dreptului la acţiune pentru majorarea capitalului social al S.C. A. S.A Botoşani cu valoarea terenului pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000") nu ar fi putut fi negat dacă dreptul de proprietate asupra contravalorii terenurilor ar fi fost recunoscut; aşadar, respingerea cererii de înregistrare a menţiunii respective în registrul comerţului a fost dispusă de Curtea de Apel Suceava nu independent de analiza dreptului A.A.A.S. la majorarea capitalului social cu valoarea terenului, ci în subsecvenţa constatării că acesta din urmă este cel stins, prin prescripţie.

Aşadar, prima critică, prin care s-a invocat încălcarea art. 535 C. proc. civ., nu este fondată.

Următoarea critică a recurentei-reclamante vizează pretinsa încălcare a art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., prin respingerea de către prima instanţă, la termenul de la 15.06.2020, a cererii de constatare a existenţei dreptului real de proprietate asupra acţiunilor corespondente expresiei valorice a terenurilor; astfel, a subliniat că o cerere de înlocuire a acţiunii în realizare cu o acţiune în constatare nu este privită de lege ca fiind de natură s-o modifice pe cea iniţială, motiv pentru care a apreciat că ea poate interveni oricând, până la deschiderea dezbaterilor în fond. Totodată, a mai precizat că în decizia atacată, s-a arătat că cererea în constatare – deşi apreciată ca fiind tardiv depusă – a fost soluţionată în fond de prima instanţă, ceea ce relevă existenţa unei contrarietăţi între dispozitivul şi considerentele încheierii.

Sub acest aspect, Înalta Curte ia act că prima instanţă a fost sesizată cu o acţiune în realizare, prin care A.A.A.S. a solicitat obligarea S.C. A. S.A. Botoşani la plata unor despăgubiri, în valoare de 296.679 RON, ca urmare a neexecutării obligaţiei legale de majorare a capitalului social cu contravaloarea terenului pentru care societatea a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 25.05.2000 şi pe care l-a înstrăinat ulterior.

Primul termen de judecată a fost stabilit la 12.12.2019.

La 26.11.2019, reclamanta a depus la dosar o cerere de extindere a cadrului procesual (prin introducerea în proces a numitului E., preşedinte al Consiliului de administraţie al pârâtei) şi de extindere a obiectului acţiunii, prin care a solicitat acordarea dobânzii legale aferente debitului principal şi actualizarea acestuia cu rata inflaţiei.

Ulterior, la 20.02.2020, reclamanta să depună o nouă cerere, solicitând să se constate existenţa dreptului de proprietate al statului român, prin A.A.A.S., asupra a 11.867 de acţiuni, în corespondentul valorii terenului în suprafaţă de 2.913,27 m.p., dobândit de pârâtă, atestat cu certificatul nr. x/2000.

Prin încheierea de la termenul din 15.06.2020, Tribunalul Botoşani – secţia a II-a Civilă a respins "cererile reclamantei prin care solicită extinderea cadrului procesual şi modificarea obiectului acţiunii – dosar şi ţinând seama de dispoziţiile art. 204 noul C. proc. civ..".

Cele expuse în precedent relevă că cererile respinse la 15.06.2020 sunt cele prin care autoarea recursului principal solicitase extinderea cadrului procesual, prin introducerea în proces a numitului E., preşedinte al Consiliului de administraţie al pârâtei şi extinderea obiectului acţiunii, prin acordarea dobânzii legale aferente debitului principal şi actualizarea acestuia cu rata inflaţiei – acestea fiind cele care se regăsesc la filele x din volumul II al dosarului primei instanţe, iar nu cea prin care acţiunea în realizare fusese înlocuită cu cea în constatare.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei-reclamante potrivit căreia la 15.06.2020 i-ar fi fost respinsă cererea de înlocuire a acţiunii în realizare cu una în constatare, ceea ce demonstrează că decizia atacată, care a fost pronunţată în sensul celor reţinute mai sus, nu a nesocotit dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea art. 427 alin. (1), coroborat cu art. 425 alin. (5) C. proc. civ., motivat de lipsa îndeplinirii procedurii de comunicare către părţi a încheierii din 15.06.2020, instanţa supremă notează că aceasta nu poate fi examinată, deoarece obiect al recursului îl constituie doar hotărârea curţii de apel, nu şi a primei instanţe şi aceasta, distinct de faptul că actul procedural al comunicării – extrinsec încheierii şi ulterior pronunţării ei – nu are aptitudinea de a-i releva vreun viciu de legalitate; pe de altă parte, în dezvoltarea criticii privind pretinsa încălcare a art. 444 şi 445 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a invocat niciun aspect, cu toate că sarcina identificării elementelor concrete, circumscrise art. 488 C. proc. civ., pe care urmăreşte să le supună cenzurii în recurs, îi revenea.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., prin nepronunţarea în dispozitiv asupra cererii adiţionale de constatare, însă, după cum s-a arătat, prin încheierea de la 15.06.2020 prima instanţă a respins doar cererile prin care autoarea demersului judiciar solicitase extinderea cadrului procesual şi a obiectului acţiunii, iar nu cea prin care acţiunea în realizare fusese înlocuită cu cea în constatare; ca atare, aceasta este cererea examinată în considerente şi asupra căreia instanţa s-a pronunţat prin dispozitiv.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin contrarietatea între considerente, dar şi între acestea şi dispozitiv; totodată, a mai susţinut că decizia atacată este nemotivată.

În argumentarea acestei critici, a susţinut că, deşi nu a fost cercetată, cererea de constatare a fost, în final, respinsă, aspect care demonstrază contrarietatea între considerente, dar şi între acestea şi dispozitiv. De asemenea, reiterând afirmaţiile anterioare, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti evocate mai sus nu au autoritate de lucru judecat, recurenta-reclamantă a apreciat că lipseşte din considerente orice analiză a consecinţelor pe care fapta intimatei-pârâte, aceea de a vinde terenurile înainte de a-şi îndeplini obligaţiile care îi reveneau – faptă calificată de autoarea acestui recurs ca fiind ilicită –, le-a produs.

Nici această critică nu este fondată, de vreme ce, contrar a ceea ce A.A.A.S. susţine, Înalta Curte constată că cererea în constatare este cea care a fost cercetată, iar nu cea în realizare şi, în raport cu cele statuate prin decizia nr. 47/25.01.2019 a Curţii de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă, cu putere de lucru judecat, o analiză a consecinţelor produse de fapta intimatei-pârâte, de a vinde terenurile înainte de să îşi îndeplinească obligaţiile care îi reveneau – calificată de autoarea acestui recurs ca fiind ilicită – era oprită de dispoziţiile art. 430 şi 431 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, se impune concluzia că niciuna dintre criticile aduse de recurenta-reclamantă nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul principal urmează să fie respins ca nefondat.

În ce priveşte recursul incident, prin care S.C. A. S.A. Botoşani a solicitat modificarea în parte a deciziei curţii de apel, criticând dispoziţia de respingere a apelului incident, în cadrul cărui pretinsese ca sentinţa primei instanţe să fie reformată, prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte subliniază, în mod prioritar, că cererea recurentei-pârâte de modificare a hotărârii atacate, în caz de admitere a căii sale de atac, este nesusţinută juridic, deoarece, în regimul actualului C. proc. civ., art. 497 permite casarea, nu însă şi modificarea hotărârii recurate, soluţie pe care C. proc. civ. de la 1865 o reglementa; mai mult, în cazul deciziilor pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prima casare este obligatoriu urmată de trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, numai în cazul casărilor ulterioare putând interveni, în anumite cazuri, reţinerea cauzei, spre rejudecare.

Pe aceste premise, deşi este necesar să se recunoască, în acord cu recurenta-pârâtă, că la stabilirea momentului de la care a început să curgă prescripţia, instanţa de apel nu a făcut o analiză a excepţiei prescripţiei astfel cum ea a fost invocată şi motivată, prin raportare la cauza acţiunii (răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită, care era reprezentată de vânzarea terenurilor), ceea ce pare să confirme teza autoarei recursului incident, potrivit căreia data vânzării terenurilor marchează momentul de debut al termenului de prescripţie, Înalta Curte apreciază că la acest moment interesul în promovarea recursului incident nu mai subzistă.

Desigur, în condiţiile dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., la care art. 491 C. proc. civ. face trimitere, recursul incident poate fi promovat de intimat, după împlinirea termenului de recurs, în cadrul procesului în care se judecă recursul declarat de partea adversă, printr-o cerere proprie care să tindă la casarea deciziei instanţei de apel.

Definit de art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. drept o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin promovarea acţiunii judiciare, respectiv a căii de atac. Şi, întrucât potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, el trebuie menţinut pe întreaga perioadă a procedurii judiciare.

Or, în speţă, în condiţiile în care dezlegarea dată cererii A.A.A.S., păstrată în apel, urmează să fie confirmată, recursul principal nefiind fondat, autoarea căii de atac incidente nu mai justifică un interes în reluarea judecăţii, după casare, pentru a obţine reformarea sentinţei, prin admiterea excepţiei prescripţiei.

Se cuvine notat că nici celelalte critici ale recurentei-pârâte, vizând art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi transformarea acţiunii dintr-una în realizare într-una în constatare, nu justifică o altă concluzie, legată de chestiunea interesului, distinct de faptul că aceste aspecte au fost deja examinate, în cadrul recursului principal.

Aşa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul incident ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 233/15.07.2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.