Abusiveness of currency risk and administration fee clauses in foreign currency consumer credit under monetary nominalism and Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti –Secţia a II-a Civilă la 27.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi să dispună anularea art. 5 pct. 5.2 lit. a), art. 5 pct. 5.1 şi a art. 4 pct. 4.1, raportat la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit nr. x/19.06.2008, modificat prin actul adiţional din 27.04.2014 şi să oblige pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi dobânda achitată în plus faţă de dobânda stabilită iniţial în contract şi la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente debitului şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1978/28.03.2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – secţia a II-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 3268/30.10.2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 5.1 lit. a) şi a) art. 5.2 lit. a) din contractul de facilitate de credit nr. x/19.06.2008 şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumelor achitate cu titlu de dobândă peste valoarea de 7,9%/an de la 19.06.2009 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii şi cu titlu de comision de administrare, a dobânzii legale aferente acestor sume de la data plăţii fiecăreia până la achitarea integrală a debitului; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe civile, toate părţile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 178/02.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii civile, toate părţile au declarat recurs.

În motivare, recurenţii-reclamanţi au arătat că motivarea instanţei de prim control judiciar este sumară, aceasta rezumându-se la aspecte generale, fără a avea în vedere particularităţile cauzei, în ce priveşte clauza de risc valutar şi restituirea sumelor percepute cu titlu de diferenţă de curs valutar, din perspectiva caracterului abuziv.

Sub acest aspect, au relevat că instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a clauzei de risc valutar, subliniind modul succint şi incomplet în care a fost motivată decizia, în care nu se face o analiză suficientă a probatoriului, prin prisma prevederilor legale invocate.

Au mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, întrucât sunt îndeplinite cerinţele de la art. 4 din actul normativ enunţat, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

După prezentarea parcursului judiciar, au relevat că în opinia instanţelor de fond, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea unor acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator, nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contract, ci este consecinţa nominalismului consacrat de lege.

În continuare, au evocat art. 1 alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1) şi (2) şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, definiţia dată consumatorului în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi decizia preliminară dată în cauza C-240/98 şi au susţinut că au semnat un contract de adeziune, fără a avea posibilitatea de a negocia clauzele contractului, acestea fiind stabilite în mod unilateral de către bancă.

Pornind de la aceste repere, au relevat că rolul instanţei este de a pune în balanţă, pe de o parte, principiul forţei obligatorii a contractului, iar pe de altă parte, principiul bunei-credinţe şi cel al protecţiei consumatorilor. Astfel, atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanţa este datoare să intervină, nu doar în temeiul dispoziţiilor legale existente de lege lata, atât în dreptul intern, cât şi în cel comunitar, ci şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii.

În continuare, au afirmat că este abuzivă clauza de risc valutar, întrucât nu au avut posibilitatea de a influenţa natura acesteia, fapt ce determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă la contractarea unui asemenea produs, context în care au făcut trimitere la obligaţia de transparenţă şi la art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi. Or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporţionat.

Invocând art. 970 alin. (1) C. civ., au arătat că nu erau în măsură să evalueze de la bun început consecinţele economice ale semnării contractului de credit şi să înţeleagă că restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare în respectiva monedă şi deci suportarea costurilor generate de variaţia cursului de schimb.

Au mai susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile din O.G. nr. 21/1992, în ce priveşte obligaţia băncii de informare a clientului sub aspectul posibilităţii deprecierii ori aprecierii unei monede străine.

Totodată, au dezvoltat pe larg argumente referitoare la îndeplinirea condiţiilor de la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, referitoare la lipsa negocierii clauzei şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor creat în detrimentul lor, cu reaua-credinţă a părţii adverse, în ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Evocând prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 3 şi art. 4 din Directiva 93/13/CEE şi decizia preliminară dată în cauza C-186/16 a C.J.U.E., au subliniat că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru.

Au mai afirmat că hiper-valorizarea monedei euro constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

În continuare, au evocat art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004, Norma B.N.R. nr. 17/2003, art. 969 C. civ. şi jurisprudenţa C.J.U.E şi au subliniat că se impune revizuirea efectelor contractului.

În drept, au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul său de recurs, a invocat nelegalitatea deciziei recurate, susţinând că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, în condiţiile în care reclamanţii nu au înţeles să denunţe clauza de la art. 10 pct. 10.2 din contractul de credit.

Evocând art. 397 alin. (1) C. proc. civ., a afirmat că instanţa trebuia să observe că, deşi partea adversă nu a învestit instanţa de judecată cu analizarea acestei clauze, au fost încălcate limitele învestirii, fapt ce a condus la aplicarea greşită a legii prin dezvoltarea unor raţionamente străine cauzei, cu ignorarea unor clauze ale contractului care trebuie să îşi producă efectele conform înţelegerii părţilor.

Potrivit recurentei, nelegalitatea hotărârii reiese din aplicarea greşită a legii, a jurisprudenţei comunitare şi a instanţei supreme.

A mai relevat că părţile adverse puteau refuza semnarea contractului sau preciza că nu îşi însuşesc anumite menţiuni din convenţie pentru simplul fapt că nu acoperă o realitate. Or, se tinde a se face o gravă confuzie între dreptul la informare şi negocierea contractului.

În continuare, a arătat că a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor şi că nu poate fi primită teza evocată de instanţa de apel, potrivit căreia aceasta clauză a fost preformulată. Mai mult, clauza de la pct. 9.2 din contract reflectă concluzia la care au ajuns părţile contractante, după ce iniţial consumatorului i-au fost puse la dispoziţie informaţiile necesare, iar ulterior părţile au procedat la negocierea acestora.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a evocat art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa C.J.U.E. şi a afirmat că legiuitorul european şi cel naţional au prevăzut o interdicţie în ceea ce priveşte evaluarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, atunci când aceasta se referă la obiectul principal sau la preţul ori obligaţiile de plată rezultate din contract.

Invocând alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000, a subliniat că şi în ipoteza în care contractul de credit ar fi preformulat, nu înseamnă că s-ar aduce atingere Legii nr. 193/2000.

În acest sens, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 193/2000 şi ale alin. (1) lit. b) din Anexa la Lege nr. 193/2000 şi a subliniat că, în condiţiile în care clauzele au fost redactate într-un limbaj uşor inteligibil, s-a prevăzut cuantumul lor şi scopul pentru care sunt percepute, rezultă că nu poate fi reţinută o eventuală rea-credinţă a băncii, care să conducă la un dezechilibru semnificativ suferit de părţile adverse.

În continuare, referitor la cerinţa limbajului clar şi inteligibil a arătat că reclamanţii nu au înţeles să denunţe clauza de la pct. 10.2 din contract şi că motivarea hotărârii sub acest aspect este lipsită de logică juridică, întrucât considerentele, potrivit cărora clauza nu a fost negociată direct cu consumatorii, tind să conducă la o situaţie de fapt străină cauzei.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a motivat hotărârea, în raport cu alte contracte încheiate de către bancă cu alte persoane care să creeze convingerea că sunt predefinite clauzele contractuale şi nici în raport cu caracterul echivoc şi neclar al clauzei, de natură a conduce la concluzia unui dezechilibru pentru consumator, şi să rezulte că reclamanţii nu au putut lua cunoştinţă efectiv de conţinutul acesteia.

Recurenta-pârâtă a mai invocat nelegalitatea deciziei recurate şi din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ce priveşte clauzele din contract referitoare la costuri, plată, comisioane, susţinând că instanţa avea posibilitatea aplicării art. 250 C. proc. civ. şi că sunt incidente prevederile art. 328 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, a susţinut că legea în materia protecţiei consumatorului face distincţia între dobândă şi comision, acestea fiind prevăzute în mod diferit.

Sub acest aspect, a subliniat că instanţa de apel a calificat comisionul de administrare ca fiind tot o dobândă, ce reprezintă un cost asupra căruia instanţa de apel nu avea dreptul să se pronunţe din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, a invocat jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv deciziile preliminare pronunţate în cauzele C-621/17, C-483/13, C-484/13, C-485/13 şi C-487/13, C-26/13, C-106/77 şi jurisprudenţa instanţei supreme, cu referire la decizia nr. 916/2019, şi a afirmat că există o contraprestaţie aferentă comisionului de administrare, că a fost arătată modalitatea de calcul şi că această clauză este redactată într-un limbaj clar, fără echivoc, uşor de înţeles.

Totodată, a evidenţiat că justificarea perceperii comisionului este dată de criteriul economic şi că întinderea acestuia a fost precizată cu exactitate, fiind îndeplinită cerinţa de transparenţă.

Recurenta a mai relevat că posibilitatea perceperii comisionului de administrare este prevăzută de art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, iar cuantumul acestuia nu relevă un dezechilibru vădit între prestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe; în acest sens, a făcut trimitere la art. 24 din O.G. nr. 21/1992 şi practica judiciară.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 16.03.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursurile, a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum şi atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de nelegalitate, autorii căii de atac au susţinut că, motivarea instanţei de prim control judiciar a fost sumară, aceasta rezumându-se la aspecte generale, fără a se avea în vedere particularităţile cauzei, în ce priveşte clauza de risc valutar şi restituirea sumelor percepute cu titlu de diferenţă de curs valutar, din perspectiva caracterului abuziv.

În subsecvenţa acestei critici, au mai relevat că instanţa de apel nu a realizat o analiză efectivă a clauzei de risc valutar, subliniind modul succint şi incomplet în care a fost motivată decizia, în care nu se face o analiză insuficientă a probatoriului, prin prisma prevederilor legale invocate.

Însă analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel, în prezentarea raţionamentului juridic care a condus la soluţia dată asupra clauzei de risc valutar, inserată la art. 4.1, rap. la art. 4.2 din contract, a prezentat argumentat motivele pentru care nu poate fi analizat caracterul abuziv al respectivei clauze, întrucât principiul nominalismului monetar se aplică şi contractului de împrumut acordat în valută, cum este cazul în speţă şi pentru care acesta se reflectă în clauza de risc valutar, oferind o motivare de substanţă în acest sens.

Aşadar, nu se poate reţine că analiza devolutivă a fost sumară, în măsura în care decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, hotărârea atacată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Următoarele chestiuni criticate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greşita aplicare, în calea de atac devolutivă, a normelor de drept material în materia protecţiei consumatorului şi a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în ce priveşte clauza de risc valutar.

Riscul valutar ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele B.N.R. nr. 17/2003 şi în Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

În cauză, contractul de facilitate de credit a fost încheiat 19.06.2008, astfel că este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de Legea nr. 193/2000.

Totodată, în completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. din 1864, privind împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Articolul 1578 C. civ. din 1864 prevede că "(...) debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Din interpretarea normei legale enunţate rezultă că un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care le-ar putea suferi moneda respectivă pe piaţa valutară.

Astfel, prin art. 1578 C. civ. din 1864 legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general, fără a exista o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (EUR) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă, pe care le invocă recurenţii-reclamanţi.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, Înalta Curte notează că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă băncii anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp, ca urmare a unor factori pe care nu îi poate controla ori influenţa.

Prin urmare, invocarea prevederilor art. 75-77 din Legea nr. 296/2003 referitoare la nerespectarea obligaţiei de informare şi avertizare privind riscul hipervalorizării monedei euro nu conduce la concluzia, potrivit căreia aceste situaţii sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului.

De aceea, criticile referitoare la soluţia dată asupra clauzei de risc valutar vor fi respinse.

Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi nu fundamentează casarea deciziei atacate, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă reţine următoarele:

Astfel cum s-a reţinut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din contractul de facilitate de credit nr. x/19.06.2008, în temeiul căruia recurenta-pârâtă s-a obligat să acorde recurenţilor-reclamanţi un împrumut de 312.120 euro pentru acoperirea unor nevoi personale.

Pentru creditul acordat, recurenţii-reclamanţi s-au obligat să plătească recurentei-pârâte o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare şi o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, recurenta-pârâtă putând modifica, potrivit art. 5.1 lit. a) din contract, valoarea acesteia în funcţie de condiţiile dominante ale pieţei sau a modificărilor circumstanţelor în care aceasta a fost iniţial stabilită, precum şi în raport cu politicile de creditare ale băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii.

Conform art. 5.2 lit. a) din contract "Împrumutatul/Co-debitorul va plăti Băncii un comision de administrare reprezentând 2% din valoarea facilităţii, acoperind cheltuielile băncii pentru administrarea şi monitorizarea facilităţii (...)".

Totodată, referitor la restituirea creditului şi moneda în care se vor efectua plăţile, conform art. 4.1, raportat la art. 4.4 din contract, reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar.

Apreciind că inserarea prevederilor contractuale sus-enunţate s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, recurenţii-reclamanţi au iniţiat prezentul demers judiciar, solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al acestora, să dispună obligarea recuremtei-pârâte la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor, la care se va adăuga dobânda legală.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind mecanismul de calcul al dobânzii şi comisionul de administrare, respingând în rest acţiunea cu privire la clauza de risc valutar.

Sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursurilor de faţă.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea hotărârii recurate, în ceea ce priveşte menţinerea dispoziţiei date asupra clauzei privind comisionul de administrare, susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Un prim set de critici vizează modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a apreciat asupra îndeplinirii primei condiţii instituite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cea legată de lipsa negocierii clauzelor contractuale.

În acest sens, subliniază că instanţa de apel trebuia să observe că tipul contractului semnat este cel cadru negociat, iar recurenţii-reclamanţi au avut posibilitatea de a denunţa clauza de la art. 10 pct. 10.2 din contract, potrivit căreia banca le-a furnizat anterior încheierii contractului toate informaţiile şi documentele necesare şi că aceştia s-au prezentat de bunăvoie la sediul băncii şi au solicitat acordarea unui credit de nevoi personale, alegerea finală aparţinându-le în totalitate. În acest context, arată că au făcut dovada caracterului negociat al clauzelor şi că pct. 9.2 din contract reflectă concluzia la care au ajuns părţile, consumatorul fiind informat anterior negocierii purtate.

Referitor la condiţia negocierii directe a clauzelor contractuale, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opţiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Pornind de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în acela că i-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o analiză temeinică şi legală a existenţei negocierii în privinţa clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reţinând că în speţă contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanţă susţinerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-reclamante, existenţa clauzei privind însuşirea clauzelor contractuale de intimatul-reclamant, posibilitatea acestuia de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecţiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenţei unei negocieri efective.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, nu este vorba despre o pronunţare extra petita a instanţei de apel, în raport cu clauza inserată la art. 10 pct. 10.2 din contract, ci de constatarea îndeplinirii condiţiei privind lipsa negocierii, faţă de absenţa unor dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorul a conţinutului clauzelor contractuale şi să se răstoarne, astfel, prezumţia relativă a lipsei negocierii, instituită de lege.

Un alt set de critici vizează modul în care au fost analizat dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv cerinţa caracterului clar şi inteligibil, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin care se afirmă că justificarea perceperii comisionului de administrare este dată de criteriul economic şi că întinderea acestuia a fost precizată cu exactitate, fiind arătată modalitatea de calcul şi că este îndeplinită cerinţa de transparenţă.

Examinarea deciziei recurate conduce Înalta Curte la concluzia că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă a condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o clauză contractuală, pentru a se putea constatat caracterul abuziv al acesteia, cu referire la clauza privind comisionul de administrare, critica recurentei fiind fondată.

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege.

Se impune precizarea că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist, în raport cu consumatorul, şi nu deschiderea unei căi acestuia din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil, aceasta rezumându-se să reţină că acesta este perceput sub forma unei dobânzi, pentru a doua oară, pentru servicii prestate de bancă a căror evaluare este inclusă şi în conţinutul preţului contractului, şi că valoarea comisionului este deloc neglijabilă.

În acest sens, Înalta Curte reţine efectul obligatoriu al interpretării realizat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia dată în cauza C-621/17. Prin aceasta, au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din prezenta cauză, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, statuându-se că "Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speţă, analiza realizată de instanţa de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare a creditului s-a limitat la împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu au avut posibilitatea de a verifica consecinţele economice şi efectele acesteia, context în care a apreciat că se încalcă principiul bunei-credinţe, creându-se în detrimentul lor un dezechilibru semnificativ.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte notează că instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, instanţa de apel avea şi obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision.

De altfel, obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de plata dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Astfel, întrucât instanţa de apel nu a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte sub acest aspect.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea şi aplicarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, instanţa de apel va reanaliza şi solicitările reclamanţilor de restituire a sumelor achitate cu acest titlu.

În consecinţă, în considerarea art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor şi, reţinând că sunt fondate, în limitele descrise de prezenta decizie, criticile de nelegalitate invocate de pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul pârâtei, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, numai în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3268 din 30 octombrie 2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 178/2020 din 2 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 178/2020 din 2 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţei spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3268 din 30 octombrie 2018 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2022.