Res judicata bars re-litigation of prescription for forced execution; accessory mortgage extinguishes with unenforceable principal obligation

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, la data de 02 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au formulat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., Bucureşti, acţiune în constatarea prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, a dreptului de a obţine executarea silită şi radiere ipotecă, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa: să constate ca fiind stinse prin prescripţie extinctivă dreptul la acţiune şi dreptul de a obţine executarea silită asupra titlului executoriu reprezentat de următoarele acte: contractul de credit nr. x/22.05.2008, actul adiţional din 28.10.2010, actul adiţional din 19.10.2012 şi contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.05.2008 la B.N.P. "D."; să se dispună radierea din cartea funciară a dreptului de ipotecă în valoare de 337.128,13 CHF + celelalte obligaţii de plată aferente creditului, precum şi interdicţiile de înstrăinare, grevare, dezmembrare, construire instituite în favoarea C. asupra imobilului- apartament situat în Bucureşti; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate cu acest proces.

În drept, au invocat prevederile din Decretul nr. 167/1958, art. 2500- 2544 din noul C. civ., art. 1800 din C. civ. de la 1864, art. 908- 911 din noul C. civ., art. 34 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, alte dispoziţii din Legea nr. 7/1996, din C. civ. de la 1864 şi din noul C. civ., şi art. 35 şi art. 194 din Noul C. proc. civ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1421/2020, pronunţată la data de 07 august 2020, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată din oficiu, şi a respins capătul de cerere privind constatarea stingerii prin prescripţie extinctivă a dreptului de a cere executarea silită pentru contractul de credit nr. x/22.05.2008, actul adiţional din data de 28.10.2010, actul adiţional din data de 19.10.2012, contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.05.2008 de B.N.P. D., formulat de reclamantul A. şi reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., Bucureşti, ca existând autoritate de lucru judecat; a admis capătul de cerere privind radierea din cartea funciară formulat de reclamantul A. şi reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., şi a dispus radierea din Cartea Funciară a dreptului de ipotecă înscris în favoarea C. S.A. Agenţia Brâncoveanu, asupra imobilului situat în mun. Bucureşti, Şoseaua x, nr. cadastral x (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi x), aferent contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/30.05.2008 de B.N.P. D., pentru suma de 337.128,16 CHF şi celelalte obligaţii de plată aferente creditului, precum şi interdicţiile de înstrăinare, grevare, dezmembrare, construire, şi a o fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 16.534 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel, în termen, pârâta C. S.A., Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1193/A din 23 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1421/07.08.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta C. S.A. Bucureşti, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivele de recurs invocate, recurenta-pârâtă se raportează la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., reproşând instanţei de apel interpretarea eronată a normelor de drept material, respectiv, a prevederilor art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 alin. (1) C. proc. civ., precum şi o interpretare restrictivă a textelor de lege, sens în care, a relevat, foarte pe larg, situaţia de fapt a cauzei, în referire şi la litigiile din dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2018, în dezvoltarea motivelor de recurs, invocând, în esenţă, următoarele:

Este greşită motivarea instanţei de apel, în sensul că nu a formulat critici concrete cu privire la autoritatea de lucru judecat, având în vedere că, în cuprinsul motivelor de apel, a învederat faptul că, în mod eronat prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii impuse de legiuitor pentru a fi în faţa unei autorităţi de lucru judecat, neexistând tripla identitate dintre prezentul litigiu şi decizia nr. 1783A/03.06.2019, pronunţată în dosarul civil nr. x/2018

Susţine recurenta-pârâtă că, în motivele de apel la pct. 1, s-au menţionat detaliat toate litigiile aflate pe rol, cât şi cele soluţionate definitiv în contradictoriu cu partea adversă, fiind menţionat şi dosarul civil nr. x/2018, în raport de care urma instanţa de control să verifice dacă există tripla identitate între părţi, obiect şi cauza cu prezentul litigiu; criticile sale au privit în mod direct faptul că dosarul nr. x/2018 a avut ca obiect contestaţie la executare, judecându-se pe o procedură specială, prezenta cauză fiind pe dreptul comun, o acţiune în constatare, temeiurile de drept fiind diferite şi, astfel, nu se află în faţa unei autorităţi de lucru judecat.

Chiar şi partea adversă, arată recurenta, a susţinut la fond faptul că nu se află în faţa unei autorităţi de lucru judecat cu privire la primul capăt de cerere, privind prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Raportat la reţinerile instanţei de fond, cât şi de apel, conform cărora nu mai pot fi reanalizate probleme legate de prescripţia dreptului de a cere executarea silită, întrucât, pe acest aspect, s-a pronunţat instanţa în dosarul nr. x/2018, recurenta- pârâtă face menţiunea că, în acest dosar, instanţa s-a pronunţat în apel pe admiterea contestaţiei la executare, şi nu pe prescripţie, aducându-se în discuţie aceste menţiuni în considerente, şi nu în dispozitiv.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că prescripţia apare ca o sancţiune a creditorului nediligent care a lăsat mai mult timp să treacă, fără a-şi valorifica dreptul subiectiv, în speţa de faţă fiind vorba de un creditor diligent, care nu a stat în pasivitate, dar căruia i se speculează de partea adversă orice încercare de recuperare a creanţei. Apreciază un abuz de drept exercitarea drepturilor conferite de lege cu rea-credinţă, cu încălcarea scopului pentru care ele au fost instituite, de fapt, în scopul de a produce consecinţe vătămătoare pentru altcineva. Mai mult decât atât, apreciază că reclamantul nu trebuie să profite de o lacună legislativă, care a fost ulterior îndreptată de legiuitor prin dispoziţiile art. 638 alin. (2), coroborat cu art. 713 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Cu privire la radierea ipotecii din cartea funciară, recurenta-pârâtă apreciază că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel a făcut o interpretare restrictivă a textelor de lege, aducându-se în discuţie doar prevederile art. 1800 alin. (1) vechiul C. civ., fără a se avea în vedere şi prevederile art. 158 din O.U.G. nr. 138/2000, pentru modificarea şi completarea C. proc. civ. de la 1865, ca o excepţie de la prevederile Decretului nr. 167/1958 fiind fostul art. 405 din vechiul C. proc. civ., actual, art. 706 alin. (1) C. proc. civ.., care a stipulat faptul că, în cazul creanţelor garantate cu ipotecă, este aplicabil termenul de prescripţie de 10 ani stabilit de legiuitor pentru executarea titlurilor ce consemnează drepturi reale. Art. 405 din C. proc. civ.. anterior, dar şi art. 706 alin. (1) C. proc. civ. actual, reprezintă norma specială în raport cu Decretul nr. 167/1958 respectiv C. civ. şi principiul accesorium sequitur principalem.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 31 martie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, Înalta Curte reţine că deşi recurenta-pârâtă şi-a întemeiat, în drept, recursul doar pe pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor formulate în scris, prin care se critică şi modul de interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 430 şi 431 din acelaşi cod, recursul poate fi încadrat şi în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, respectiv încălcarea normelor de procedură, astfel că analiza se va face şi din această perspectivă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în mod legal s-a reţinut de către instanţa de apel existenţa unei autorităţi a lucrului judecat cu privire la primul capăt de cerere, vizând prescripţia dreptului de a cere executarea silită, aceasta fiind tranşată prin decizia nr. 1783/A din 3 iunie 2019 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018, decizie care este definitivă.

În cuprinsul respectivei hotărâri s-a reţinut că termenul de prescripţie este de 3 ani, care a început să curgă de la data scadenţei anticipate - 03.02.2015 - şi urma să se împlinească la 03.02.2018, termen ce a fost întrerupt prin "Acordul" încheiat la data de 03.04.2015.

Prin urmare, a început să curgă un nou termen de 3 ani, care şi acesta s-a împlinit la 03.04.2018, introducerea cererii de chemare în judecată la data de 12.05.2016 neavând efectul întreruperii cursului prescripţiei.

Ca atare, s-a reţinut că cererea de executare silită din dosarul nr. x/2018, fiind formulată abia la data de 11.05.2018, a fost făcută după împlinirea termenului de prescripţie, care se împlinise la 03.04.2018.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie de 10 ani în cazul ipotecii imobiliare, invocat de C. S.A., şi el a fost analizat, tot cu autoritate de lucru judecat, reţinându-se că nu este aplicabil în cauză, toate aceste aspecte nemaiputând fi, deci, repuse în discuţie.

Faţă de acestea, Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte cu privire la interpretarea în speţă, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) şi ale art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, motivarea instanţei de apel nu este în sensul că această parte nu ar fi formulat critici concrete cu privire la autoritatea de lucru judecat, în schimb s-a subliniat faptul că "Apelanta-pârâtă nu a combătut cele reţinute de prima instanţă cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat (tripla identitate de părţi, obiect şi cauză), ci doar a expus considerente de ordin general referitoare la rolul şi funcţia prescripţiei extinctive şi predictibilitatea legii civile". Aceasta, în contextul în care prima instanţă de control judiciar a constatat că criticile apelantei nu vizează soluţia tribunalului, care nu a analizat prescripţia dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit şi a celui de ipotecă, ci a respins primul capăt de cerere pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că, "(...) în prezentul dosar, nu mai pot fi reanalizate problemele legate de prescripţia dreptului de a cere executarea silită, ce au fost tranşate în mod definitiv prin decizia nr. 1783/A/03.06.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2018".

Ca atare, nu se poate reproşa primei instanţe de control judiciar vreo încălcare a regulilor de procedură în analiza făcută motivelor de apel formulate de pârâtă, criticile recurentei-pârâte sub acest aspect fiind nefondate.

În continuare, recurenta-pârâtă a contestat decizia instanţei de apel raportat la statuările acesteia în sensul că nu mai pot fi reanalizate probleme legate de prescripţia dreptului de a cere executarea silită, aspect pe care o altă instanţă s-a pronunţat în dosarul nr. x/2018.

Criticile recurentei sunt în sensul că, în dosarul mai sus menţionat, tribunalul s-a pronunţat, în apel, pe admiterea contestaţiei la executare, şi nu pe prescripţie, recurenta învederând faptul că aceste menţiuni au fost aduse în discuţie în considerente şi nu în dispozitiv.

Aceste critici sunt nefondate.

În dispozitivul deciziei civile nr. 1783/A din 3 iunie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă a statuat următoarele: "Admite apelul civil formulat de apelanţii-contestatori A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de către Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în contradictoriu cu intimata C. S.A. Schimbă în tot sentinţa apelată, în sensul că: Admite în parte contestaţia la executare. Anulează executarea silită ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 al E., constatând prescris dreptul de a cere executarea silită. Dispune restituirea către apelanţii-contestatori a taxei de timbru achitată în fond – 1.000 RON şi în apel – 500 RON".

În aceste condiţii, în mod legal instanţa de apel a stabilit că în prezentul dosar nu mai pot fi reanalizate problemele legate de prescripţia dreptului de a cere executarea silită, de vreme ce ele au fost tranşate în mod definitiv într-un alt litigiu, purtat între aceleaşi părţi, fiind fără relevanţă juridică împrejurarea că obiectul primului litigiu a fost contestaţie la executare, iar al celui de-al doilea acţiune în constatare, primul petit vizând, printre altele, tocmai constatarea intervenirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a aceluiaşi titlu executoriu – contractul de credit nr. x/22.05.2008, actul adiţional din data de 28.10.2010, actul adiţional din data de 19.10.2012 şi contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.05.2008 de B.N.P. D..

Referitor la ultima critică din recurs, potrivit căreia instanţele de fond au făcut o interpretare restrictivă a legii, aducând în discuţie doar dispoziţiile art. 1800 alin. (1) din vechiul C. civ., fără a avea în vedere şi art. 158 din O.U.G. nr. 138/2000, ca o excepţie de la prevederile Decretului nr. 167/1958, precum şi fostul art. 405 din vechiul C. proc. civ., actual art. 706 alin. (1) din noul cod, care a stipulat că în cazul creanţelor garantate cu ipotecă este aplicabil termenul de prescripţie de 10 ani stabilit de legiuitor pentru executarea titlurilor ce consemnează drepturi reale, ceea ce face ca art. 405, respectiv art. 706 alin. (1) să reprezinte norma specială în raport cu Decretul nr. 167/1958, respectiv C. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Preliminar, aşa cum corect a stabilit şi instanţa de apel, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 stabilind fără echivoc următoarele: "Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa" [art. 102 alin. (1)].

Potrivit aceluiaşi act normativ, "Constituirea, conţinutul şi opozabilitatea drepturilor reale de garanţie sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când s-au născut" [art. 104 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], iar "Ipotecile imobiliare constituite înainte de data intrării în vigoare a C. civ. sunt supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor" (art. 168 din lege).

Conform definiţiei cuprinse în art. 1746 din vechiul C. civ., ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii. Ipoteca este un drept real accesoriu, aceasta însoţind obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor, a cărui soartă o împărtăşeşte integral.

Ca şi moduri de stingere a obligaţiei, ipoteca poate fi stinsă fie pe cale principală (renunţarea creditorului la ipotecă, purga, prescripţia, anularea actului constitutiv al ipotecii, rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului, pieirea imobilului sau exproprierea imobilului), fie pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligaţie principal.

Instanţa de apel a analizat în mod corect stingerea ipotecii pe cale accesorie, precum şi inaplicabilitatea termenului de prescripţie de 10 ani, care vizează materia drepturilor reale principale.

Cât priveşte stingerea ipotecii pe cale accesorie, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1800 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. civ., ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale, iar art. 1091 din acelaşi cod enumeră printre modurile de stingere a obligaţiilor şi prescripţia.

În sistemul C. civ. de la 1864, pe temeiul dispoziţiilor art. 1091 şi art. 1837, prescripţiunea liberatorie reprezenta, într-adevăr, un caz de stingere a obligaţiei şi, implicit, a dreptului subiectiv civil corelativ. Odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, regimul juridic al prescripţiei extinctive a suferit o modificare, stabilindu-se că, prin prescripţie, nu se stinge însuşi dreptul subiectiv civil, ci doar dreptul (material) la acţiune, prin care se valorifică dreptul subiectiv civil.

Trebuie, însă, avut în vedere că efectul prescripţiei extinctive – stingerea dreptului material la acţiune – este cârmuit de regula potrivit căreia odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind un drept accesoriu, fiind o aplicaţie a principiului accesorium sequitur principale.

Prin urmare, chiar dacă prescripţia dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei principale nu stinge obligaţia, în contextul în care a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei principale, dreptul de ipotecă, care a fost instituit tocmai pentru garantarea executării acestei obligaţii, nu mai poate fi pus în executare, regimul juridic al dreptului de ipotecă în reglementarea vechiul C. civ. neputând fi disociat de regimul dreptului personal de creanţă căruia îi este ataşat.

Dreptul de ipotecă conferă creditorului dreptul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla pentru satisfacerea creanţei sale. Însă, în contextul în care nu mai poate obţine executarea silită a creanţei, este evident că acesta nu mai poate urmări silit nici bunul care avea menirea de a garanta respectiva executare.

Aşa fiind, odată încetate efectele contractului de ipotecă, consecinţă a imposibilităţii executării sale silite, în mod corect s-a apreciat că se impunea şi radierea înscrierii acestuia în cartea funciară.

Susţinerea recurentei-pârâte că ar fi aplicabil termenul de prescripţie de 10 ani, stabilit de legiuitor pentru executarea titlurilor care consemnează drepturi reale, ca o excepţie de la prevederile Decretului nr. 167/1958 fiind fostul art. 405 din vechiul C. proc. civ., actual art. 706 alin. (1) din noul C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât prevederile legale invocate se referă la titlurile emise în materia drepturilor reale, adică la un titlu obţinut în urma exercitării unei acţiuni civile reale.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1193/A din 23 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.