Bank liability for payment order forgery and tort statute of limitations commencement date

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursurilor principal şi incident de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – secţia a II-a civilă, la data de 24 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. Bucureşti, solicitând instanţei, în temeiul art. 1349 C. civ., obligarea pârâtei la plata sumei de 325.500 RON, sau echivalentul în RON, la data plăţii, a 70.000 Euro, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Arad, str. x, jud. Arad; cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.A. Bucureşti a invocat următoarele excepţii: excepţia netimbrării, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea de acţiune prezentată în şedinţa din data de 20.10.2018, reclamanta A. a invederat că solicită obligarea pârâtei şi la plata sumei de 90.000 RON sau echivalentul în RON la data plăţii a 20.000 euro, reprezentând daune morale în temeiul art. 1349 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată la precizarea de acţiune, pârâta B. S.A. Bucureşti a reiterat excepţiile invocate şi apărările de fond din întâmpinare.

În şedinţele din data de 13.11.2018; din data de 12.02.2019 şi din data de 5.03.2019 s-au respins excepţiile, ca fiind neîntemeiate.

În şedinţa publică din data de 3 decembrie 2019, s-a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu, formulată de numitul C., prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 96.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 20.000 euro, reprezentând daune morale în temeiul art. 1349 alin. (1) C. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin note de şedinţă, pârâta B. S.A. Bucureşti a solicitat, în principal, anularea cererii de intervenţie faţă de prevederile art. 62 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 194 lit. a) şi d) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea cererii ca inadmisibilă întrucât dreptul pretins de intervenient este distinct de cel dedus judecăţii prin cererea principală şi între cele două nu există o strânsă legătură aptă să justifice judecarea lor împreună.

Prin note de şedinţă, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 408.000 RON sau echivalentul la data plăţii a 85.000 euro, care se compune din 312.000 RON sau echivalentul în RON la data plăţii a 65.000 euro valoarea apartamentului şi 96.000 RON sau echivalentul în RON la data plăţii a 20.000 euro daune morale.

Prin note de şedinţă, intervenientul C. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 96.000 RON sau echivalentul în RON la data plăţii a 20.000 euro.

Prin note scrise, pârâta B. S.A. Bucureşti a invocat excepţia netimbrării cererii de intervenţie în interes propriu, excepţie care a fost respinsă în şedinţa din data de 03.03.2020.

În şedinţa din data de 23.06.2020, s-a admis în principiu cererea de intervenţie.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 757, pronunţată la data de 10 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A. Bucureşti, pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 312.000 RON sau echivalentul în RON la data plăţii, a 65.000 euro valoarea apartamentului şi a sumei de 96.000 RON sau echivalentul în RON la data plăţii a 20.000 euro, reprezentând daune morale, şi a respins în fond cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C., pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 96.000 RON sau echivalentul în RON la data plăţii, a 20.000 euro, reprezentând daune morale; fără cheltuieli de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel, reclamanta A. şi intervenientul C. şi pârâta B. S.A.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 238/A din 29 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a respins excepţia nulităţii apelului formulat de către apelanţii A. şi C., invocată de către intimata B. S.A. prin întâmpinare; a respins apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. şi apelantul-intervenient principal C. împotriva sentinţei civile nr. 757 din 10.11.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Arad, precum şi apelul formulat de către apelanta- pârâtă B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 757 din 10.11.2020 şi a încheierilor din 13.11.2018, 05.03.2019, 03.03.2020, respectiv 23.06.2020, pronunţate în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Arad; a fost respinsă cererea apelantei B. S.A. de obligare a intimaţilor A. şi C. la plata cheltuielilor de judecată.

II. Căile de atac exercitate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal, în termen, reclamanta A. şi intervenientul C., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi a sentinţei tribunalului şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 85.000 Euro, echivalent în RON, către recurenta-reclamantă, şi 20.000 Euro, echivalent în RON, către recurentul-intervenient, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ.., cu cheltuieli de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ.., iar pârâta B. S.A. (fostă, B.) Bucureşti, recurs incident.

În recursul principal, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă şi recurentul-intervenient au relevat, pe scurt, situaţia în fapt a cauzei şi au criticat decizia recurată pentru nelegalitate, susţinând că textele de lege aplicate greşit de prima instanţă sunt art. 1350 alin. (3) C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1373 alin. (1) C. civ. şi art. 135 C. pen., în dezvoltarea motivelor de recurs, invocând, în esenţă, următoarele:

Prima instanţă a respins acţiunea cu o motivare nelegală, preluată şi doar dezvoltată de către instanţa de apel. Potrivit celor două instanţe, temeiul de drept al acţiunii nu este corect, deoarece banca nu putea falsifica înscrisul, iar temeiul corect ar fi fost răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Aceasta reţinere a instanţei este nelegală şi denotă o greşită aplicare a art. 1373 alin. (1) C. civ., text legal care prevede că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului poate fi angajată doar atunci când fapta săvârşită are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate. Or, în condiţiile în care în dosarul penal nu a fost identificată persoana care a săvârşit falsul, nu se poate stabili nici dacă aceasta a acţionat în îndeplinirea funcţiilor care i-au fost încredinţate.

Prin urmare, consideră că textul legal nu are nicio aplicabilitate în cauză, iar identificarea persoanei vinovate era atributul exclusiv al băncii, care nu a manifestat niciun interes în acest scop pe parcursul derulării cercetărilor penale, timp de mai bine de 3 ani. Singura lor preocupare şi apărare a constat în efectuarea unei expertize criminalistice care să dovedească împrejurarea că falsul nu a fost comis, iar semnătura îi aparţine intervenientului C.. Or, expertiza criminalistică a relevat tocmai contrariul, ceea ce a determinat anularea ordinului de plată de către judecătorul de cameră preliminară.

Deci, nefiind identificat prepusul cu atribuţia de serviciu încălcată, art. 1373 alin. (1) C. civ. nu putea fi invocat ca temei al acţiunii.

Recurenţii au susţinut că art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, a fost înlăturat de instanţă cu motivarea că banca, entitate juridică, nu putea falsifica înscrisul şi, după cum au învederat în motivarea acţiunii şi a apelului, chiar dacă banca nu a falsificat înscrisul, ca entitate juridică, evident, este răspunzătoare faţă de intervenient, în calitate de client, de securitatea sumelor de bani depuse în cont.

Au mai arătat, totodată, că chiar dacă faţă de recurentul- intervenient ar fi aplicabilă, potrivit motivării instanţei, răspunderea civilă delictuală decurgând din contractul de depozit, faţă de recurenta- reclamantă nu poate fi operantă această răspundere, din simplul motiv că nu s-a încheiat un astfel de contract.

De altfel, nici între bancă şi reclamantă nu s-a încheiat un astfel de contract de depozit, fiind posibil să se fi încheiat un contract de cont curent atunci când s-a deschis contul în care urmau să fie achitate ratele aferente contratului de împrumut, dar acest contract nu i-a fost vreodată înmânat pentru a-i cunoaşte clauzele.

Chiar dacă li s-ar fi predat contractul respectiv, recurenta-reclamantă şi recurentul-intervenient apreciază că falsificarea unui ordin de plată reprezintă o faptă delictuală care depăşeşte sfera răspunderii contractuale. Nu are nicio legătură cu executarea clauzelor contractuale, ci este o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, sancţionată chiar de legea penală, astfel încât, chiar în temeiul art. 1350 alin. (3) C. civ. se poate aprecia că legea prevede antrenarea răspunderii civile delictuale. Astfel, orice faptă penală antrenează, sub aspectul laturii civile a cauzei, răspunderea civilă delictuală a autorului, iar potrivit art. 135 C. pen. persoana juridică răspunde penal pentru infracţiunile comise în realizarea obiectului de activitate.

În finalul cererii de recurs, recurenţii au arătat că sub aspect probatoriu, chiar dacă cele două instanţe nu au analizat ansamblul probelor, prejudiciile sunt dovedite, atât cel material, cât şi cele moral, atât ca şi existenţă, cât şi ca şi cuantum, cel material, prin expertiza în construcţii, iar cele morale prin depoziţii de martori.

Recurenta-pârâtă B. S.A. (fostă, B.) Bucureşti a arătat că a declarat recurs incident împotriva deciziei atacate cu referire la dezlegarea dată apelului său şi solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă a relevat, foarte pe larg, situaţia în fapt a cauzei şi în dezvoltarea motivelor de recurs invocate, întemeiate în drept pe prevederile pct. 5 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, următoarele:

Prin decizia atacată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Contrar opiniei instanţei de apel, recurenta-pârâtă susţine că termenul stabilit de art. 65 alin. (3) C. proc. civ. pentru depunerea întâmpinării vizează, pe de o parte, o obligaţie în sarcina pârâtului, iar pe de altă parte, garantarea exercitării dreptului la apărare, recunoscut în favoarea pârâtului.

Recurenta-pârâtă apreciază, astfel, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 65 alin. (3) C. proc. civ.., nerespectarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea relativă, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.., vătămarea care i-a fost produsă constând în aceea că a fost privată de dreptul la un proces echitabil, prin încălcarea dreptului la apărare.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat că termenul de prescripţie este cel prevăzut la art. 3 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că prescripţia a început să curgă la data de 28.07.2006, dată la care Ordinul de plată x/28.07.2006 a fost falsificat.

Oricum, indiferent de temeiul de drept material aplicabil, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958 sau art. 2528 C. civ., termenul de prescripţie începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, chiar de la momentul retragerii sumei de bani din cont – 28.07.2006, păgubiţii aveau cunoştinţă de aceleaşi elemente de fapt de care dispun şi în prezent şi le invocă în atragerea răspunderii recurentei-pârâte, în sensul că Banca ar fi răspunzătoare pentru banii intimatului recurent- intervenient ce au fost retraşi în baza unui ordin de plată falsificat.

Chiar şi dacă s-ar trece peste aceste apărări, recurenta-pârâtă solicită a se observa că prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă, din moment ce a fost realizată executarea silită în dosarul de executare nr. 97/SPB/2011, executare care s-a realizat prin actul de adjudecare din 24.09.2013 şi, astfel, cel mai apropiat moment al producerii prejudiciului invocat este 24.09.2013, însă acţiunea în pretenţii a fost promovată abia la 24.07.2018, iar cererea modificatoare la data de 02.10.2018, ulterior şi cererea de intervenţie, aşadar, după ce au trecut mai mult de 5 ani de la adjudecarea imobilului, situaţie în care dreptul material la acţiune s-a prescris.

Având în vedere că presupusele fapte penale au fost săvârşite la data de 28.07.2006, recurenta-pârâtă constată că plângerea penală a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, astfel că şi acţiunea civilă era prescrisă.

Apărarea formulată în cauză

Recurenta-pârâtă B. S.A. (fostă, B.) Bucureşti a formulat întâmpinare la recursul principal, înregistrată la data de 09 august 2021, prin care a invocat: excepţia netimbrării cererii de recurs; excepţia nemotivării cererii de recurs conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că motivele invocate de recurenţii-reclamanţi nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. şi excepţia nulităţii cererii de recurs pentru neîndeplinirea cerinţelor de formă, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. şi art. 489 alin. (3) C. proc. civ., întrucât din cererea de recurs lipsesc menţiuni, precum: adresele recurenţilor, codurile numerice personale ale acestora, denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea recurată, data hotărârii recurate, numărul dosarului în care a fost pronunţată.

În aceste condiţii, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., a solicitat anularea cererii de recurs.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului principal, ca neîntemeiat; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 24 iulie 2018, deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursurilor

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 31 martie 2022, au fost respinse excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului principal, invocate de către recurenta-pârâtă B. S.A., prin întâmpinare, iar recursurile au fost admise în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate urmând a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. şi recurentul-intervenient C.:

În esenţă, criticile recurenţilor privesc greşita aplicare a art. 1373 alin. (1) C. civ., text care nu putea fi invocat ca temei al acţiunii lor, nefiind identificat prepusul cu atribuţia de serviciu încălcată.

Fără a relua argumentaţia stării de fapt, redată în considerentele hotărârii atacate şi pe care Curtea de Apel şi-a însuşit-o în întregime, astfel cum această posibilitate este conferită de practica Curţii E.D.O. (potrivit căreia, poate constitui o motivare preluarea motivelor instanţei inferioare: Helle împotriva Finlandei; Garcia Ruiz contra Spaniei, Marea Cameră, hotărârea din 21 ianuarie 1999- "Curtea aminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, hotărârile judecătoreşti trebuie motivate astfel încât să indice de o manieră suficientă motivele pe care se fondează"), Înalta Curte constată că, aşa cum înşişi recurenţii au precizat, aceştia au înţeles să cheme în judecată B. S.A. pentru atragerea răspunderii civile delictuale a băncii.

Fapta ilicită proprie pretinsă a constat în falsificarea unui înscris şi nicidecum acţiunea nu a fost formulată pentru atragerea răspunderii comitentului (a băncii) pentru fapta prepusului.

În ce priveşte nesocotirea normelor de drept material, respectiv a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a constatat că nu există fapta ilicită în sarcina recurentei-pârâte- şi astfel, nu se mai impune analiza celorlalte elemente - dat fiind faptul că falsificarea unui ordin de plată presupune o acţiune care nu poate fi atribuită Băncii, ca şi entitate juridică, aceasta nefiind aptă pentru săvârşirea falsului.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante şi recurentului-intervenient, soluţia la care s-a oprit instanţa de apel este legală, aceasta nefiind dată cu aplicarea greşită a art. 1350 alin. (3) C. civ., art. 1357 şi art. 1373 alin. (1) C. civ. şi art. 135 C. pen., cum nefondat se pretinde de către aceştia.

Câtă vreme nu se poate reţine în sarcina Băncii săvârşirea faptei ilicite a falsificării ordinului de plată, în mod legal s-a constatat că nu sunt întrunite nici condiţiile răspunderii civile delictuale. În absenţa faptei ilicite şi a identificării celui răspunzător de ea, orice răspundere civilă delictuală este exclusă.

Pentru toate aceste motive, recursul principal declarat în cauză de recurenta-reclamantă şi recurentul-intervenient se impune a fi respins, fiind nefondat, întrucât nu se verifică motivul de casare prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. (fostă, B.) Bucureşti este nefondat.

Prin primul motiv de recurs se arată că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere dacă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, argumentat de faptul că nu s-a dispus acordarea unui termen, după admiterea în principiu a cererii de intervenţie pentru a depune întâmpinare, ceea ce i-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei recurate.

Motivul de recurs este nefondat.

Acest motiv de casare include în conţinutul său toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de casare, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare de la pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. poate viza cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, începând, de exemplu, de la neregulata citare a uneia dintre părţi şi continuând cu nesemnarea cererii reconvenţionale, nesemnarea minutei de către judecători, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Acesta este destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor de ordine privată, legea nefăcând nicio distincţie în această privinţă. Casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru acest motiv de recurs se poate obţine însă în mod diferit, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

În speţă, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în ceea ce priveşte critica sa, a încălcării regulilor de procedură prevăzute la art. 65 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte o constată nefondată, deoarece, aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel, recurenta-pârâtă nu a fost privată de dreptul la un proces echitabil şi nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin modalitatea în care a fost parcursă procedura de admisibilitate în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu, din perspectiva dispoziţiilor art. 64 şi art. 65 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, din verificarea dosarului, reiese că cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C. a fost depusă la termenul de judecată din data de 3 decembrie 2019, în şedinţă publică, termen la care, instanţa, pentru respectarea art. 64 alin. (1) C. proc. civ., a dispus citarea pârâtei B. S.A. Bucureşti şi, anexat citaţiei, comunicarea unui exemplar din cererea de intervenţie, pricina fiind amânată pentru data de 18.02.2020.

La data de 17 februarie 2020, cu o zi înaintea termenului de judecată, pârâta a transmis la dosar, prin fax, note de şedinţă formulate în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc. civ., solicitând instanţei ca, prin încheierea pe care o va pronunţa, să dispună, în principal, anularea cererii de intervenţie în interes propriu, potrivit art. 62 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de la art. 194 lit. a) şi d) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii, conform art. 61 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul din 18 februarie 2020, termen, la care pârâta a lipsit, instanţa, parcurgând conţinutul cererii de intervenţie, a reţinut că obiectul cererii nu este indicat în mod clar, în sensul că sunt indicate două sume în Euro, care reprezintă daunele morale solicitate, reţinere cu privire la care reprezentanta intervenientului a susţinut că este vorba despre o eroare materială, pe care s-a obligat să o îndrepte.

Astfel, apreciind că pentru a face aplicarea prevederilor art. 64 C. proc. civ. este necesar ca obiectul cererii de intervenţie să fie indicat exact, aşadar, pentru îndreptarea erorii materiale despre care a făcut vorbire reprezentanta intervenientului, instanţa a dispus amânarea judecării cauzei la un alt termen, 03.03.2020.

În data de 2 martie 2020, recurenta-pârâtă B. S.A., prin avocat S.C.A. "D.", deci, beneficiind de o apărare calificată, a transmis la dosar note de şedinţă formulate în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., prin care a arătat că înţelege să invoce excepţia netimbrării cererii de intervenţie în interes propriu formulate de C..

La termenul de judecată care a fost din nou acordat, la 3 martie 2020, termen la care, de asemenea, pârâta a lipsit, instanţa a pus în discuţie excepţia netimbrării invocate de către pârâtă şi, considerând că sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., pentru comunicarea notelor de şedinţă depuse de reclamantă şi intervenient, potrivit art. 154 C. proc. civ., cât şi pentru a face aplicarea prevederilor art. 64 alin. (2) C. proc. civ., a dispus amânarea judecării cauzei la data de 31.03.2020, excepţia netimbrării fiind respinsă.

La 17 martie 2020 s-a înregistrat la dosar cererea formulată de pârâta B. S.A. Bucureşti, prin care a reiterat solicitarea sa privind anularea cererii de intervenţie în interes propriu şi, în temeiul art. 66 alin. (2) C. proc. civ., a formulat o altă cerere, prin care a solicitat, în măsura în care se va admite în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C., pronunţarea unei încheieri prin care să se dispună disjungerea cererii de intervenţie, pe motiv că aceasta întârzie judecata cererii principale, iar disjungerea cauzei nu prejudiciază cu nimic interesele intervenientului.

În şedinţa publică din data de 23 iunie 2020, la care, iarăşi pârâta a lipsit, instanţa a pus în discuţie cererea de anulare a cererii de intervenţie întemeiată pe nerespectarea prevederilor art. 194 C. proc. civ., faţă de conţinutul acesteia, apreciind că cererea de anulare este neîntemeiată, astfel că, a respins-o şi în această situaţie, a pus în discuţie, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. civ., admiterea în principiu a cererii de intervenţie, după concluziile părţilor şi având în vedere conţinutul înscrisurilor existente la dosar, care dovedesc împrejurarea că intervenientul a făcut unele plăţi în contul pârâtei, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată.

Faţă de acest parcurs procedural, de altfel, amplu şi desfăşurat în timp din data de 3 decembrie 2019 şi până în luna iunie 2020, Înalta Curte reţine că cererea de intervenţie în interes propriu şi analiza admisibilităţii acesteia au fost făcute cu respectarea normelor de procedură, iar susţinerile recurentei-pârâte referitoare la nerespectarea prevederilor art. 65 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi primite.

Faptul că, într-adevăr, după admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu nu a fost stabilit, expressis, un termen în care să fie depusă întâmpinarea la aceasta, conform dispoziţiilor anterior arătate, nu se poate considera că a condus la imposibilitatea exercitării dreptului la apărare şi la un proces efectiv al părţii (de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii şi de a exercita căile legale de atac), cum nefondat pretinde recurenta.

După cum rezultă din cele ce preced, pe de o parte, recurenta-pârâtă cunoştea desfăşurarea procesului şi formulase apărări în privinţa intervenţiei, urmărind cursul judecăţii acesteia şi termenele stabilite, iar pe de altă parte, după admiterea în principiu, în cauză au mai fost acordate două termene de judecată, în atare situaţie, neîmpiedicând-o nimic pe recurenta-pârâtă de a depune întâmpinare şi a formula orice alte apărări considera necesare.

Deşi, aparent, contrară exigenţelor decurgând din contradictorialitatea procesului, soluţia instanţei de apel este logică şi legală, întrucât, a admite contrariul, ar însemna ca prevalarea părţii, chiar de o anumită dispoziţie legală, să determine automat (ipso facto) amânarea judecăţii ce se urmează între părţile originare, deşi acestea au dreptul şi interesul legitim ca pricina să le fie soluţionată într-un termen cel puţin rezonabil (art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 6 par. I CEDO), dacă nu chiar optim şi previzibil (art. 6 C. proc. civ.).

O punere în balanţă justă a intereselor părţilor de a li se judeca cauza rezultă din obligaţia acestora de a urmări procesul în care s-a formulat cererea de intervenţie şi să se prezinte, inclusiv la termenul la care se va dezbate admisibilitatea în principiu, sau, cel puţin, în lipsa concluziilor lor orale, din obligaţia acestora de a respecta normele de procedură şi standardele procesuale de aşa manieră încât admisibilitatea unei cereri de intervenţie în interes propriu, cu reglementări distincte privind procedura de judecată a acesteia, să poată fi soluţionată pertinent, ceea ce, în cauză, s-a asigurat pe deplin.

Nerespectarea prevederilor art. 65 alin. (3) C. proc. civ.. poate atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.., dar numai în situaţia în care partea interesată dovedeşte existenţa unei vătămări, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Or, faţă de toate cele de mai sus, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, observă Înalta Curte că recurenta-pârâtă nu a invocat şi nici nu a dovedit o vătămare procesuală din perspectiva nedepunerii întâmpinării la cererea de intervenţie în interes propriu, în lipsa acestor dovezi fiind evident că nu intervine nulitatea necondiţionată a actului de procedură.

Înalta Curte va înlătura ca nefondat şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat, subscris pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere faptul că acţiunea de faţă, ce are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, este supusă, sub aspectul începutului cursului prescripţiei extinctive, regulii prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Din perspectiva aplicării legii în timp, instanţa de apel, în acord cu părţile litigiului, a considerat aplicabil Decretul nr. 167/1958, invocând art. 8 alin. (1), potrivit căruia "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea."

Astfel, în materia răspunderii civile delictuale momentul naşterii dreptului material la acţiune trebuie stabilit în raport de cele două repere pe care norma legală sus menţionată le impune: unul subiectiv, al cunoaşterii de către reclamant a pagubei şi a celui răspunzător de ea şi altul obiectiv (judecătoreşte determinat), al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de aceasta.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a stabilit că fapta ilicită invocată este tocmai falsificarea Ordinului de plată nr. x În continuare, a stabilit că dreptul la acţiune pentru recuperarea prejudiciului nu putea fi efectiv exercitat înainte de 22.11.2017, întrucât abia la această dată s-a dispus desfiinţarea înscrisului falsificat, acesta fiind momentul în care părţile au avut confirmarea existenţei falsului, aşadar, confirmarea existenţei faptei imputate băncii pârâte.

Înalta Curte subliniază că, în aplicarea cazului reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanţei de judecată îi revine obligaţia de a identifica momentul la care păgubitul a cunoscut ori, după împrejurări, trebuia să cunoască cele două elemente indicate în textul legal, în mod cumulat: paguba şi pe cel responsabil de producerea ei.

În ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, legiuitorul român a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţie, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, care să ţină cont de specificul situaţiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv, să acţioneze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecinţele împlinirii termenului de prescripţie în acele situaţii deosebite, când nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijenţă care să justifice stingerea, prin prescripţie, a dreptului material la acţiune.

Aşadar, în acest caz, prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă, nu de la naşterea dreptului subiectiv, ci de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă, sau, după circumstanţe, trebuia să cunoască elementele minimum necesare pentru a putea acţiona în mod util. Numai de la acel moment, titularul dreptului poate fi considerat că a avut posibilitatea materială şi juridică de a acţiona şi de la acel moment prescripţia poate începe să curgă, principiul descris dând eficienţă unei reguli juste, potrivit căreia actioni non natae, non prescribitur.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a părţii de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă delictuală.

Împrejurarea că legiuitorul a înţeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, impune ca - într-o atare ipoteză - cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului şi a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, astfel încât, în caz contrar, să opereze prezumţia de culpă de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă nu contestă interpretarea dată de instanţa de apel art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dar consideră greşită dezlegarea cu privire la fixarea temporală a începutului curgerii acestui termen, opunând deciziei recurate propria sa interpretare, susţinând că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 28.07.2006, dată la care ordinul de plată a fost falsificat sau, cel mai târziu, din moment ce a fost realizată executarea silită în dosarul de executare nr. 97/SPB/2011.

Examinând motivul de recurs în limitele controlului de legalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, anterior interpretate, şi al situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că momentul care determină începerea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune este data de 22.11.2017 - când a fost pronunţată încheierea nr. 2357 de către Judecătoria Arad – secţia civilă, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus desfiinţarea ordinului de plată falsificat.

Faţă de toate aceste considerente, nu poate fi primită data de 28.07.2006 (dată la care ordinul de plată a fost falsificat), ca moment de început al curgerii termenului de prescripţie, cum nefondat susţine recurenta-pârâtă, momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripţia fiind, în acest caz, momentul la care s-a dispus anularea şi desfiinţarea ordinului de plată falsificat, doar de la acest moment născându-se dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiune în răspundere civilă, demers ce implica cunoaşterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente şi împrejurări concrete pentru a acţiona distinct.

Nu poate fi reţinut nici momentul executării silite ori cel al adjudecării imobilului, ca moment de început al termenului de prescripţie, întrucât pe de o parte, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu a constituit-o executarea silită, iar pe de altă parte, procedura execuţională, finalizată prin adjudecarea imobilului, a fost consecinţa tocmai a faptei ce a constat în falsificarea ordinului de plată în discuţie, prin care s-a generat retragerea, fără drept, a sumei de 2.800 euro din contul intervenientului şi, astfel, imposibilitatea de achitare a ratelor de credit.

Ca atare, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, hotărârea instanţei de apel fiind legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal şi recursul incident, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. şi recurentul-intervenient C. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 238/A din 29 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.