Abusiveness of contractual clauses permitting assignment of mortgage credit to foreign entities under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, la data de 21 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au chemat în judecată pe pârâtele Q. S.A., R. prin Q. S.A., S. şi T., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei privind cesionarea creditelor către entităţi cu sediul în străinătate, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 cu conţinutul indicat în Anexa 1 clauze inserate în contractele de credit, eliminarea acestora; obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive de la momentul cesionarii contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor menţionate în Anexa 1 privind cesionarea creditelor în străinătate; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 818 din data de 27 martie 2019 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii B., A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., în contradictoriu cu pârâtele Q. S.A., R., S. şi S.C. T..

3. Hotărârea recurată

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1440/2020 din 22 octombrie 2020 a respins apelul formulat de apelanţii- reclamanţi B., A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. împotriva sentinţei civile nr. 818/27.03.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele - pârâte Q. S.A., R., S.C. T. şi S., ca nefondat; a luat act că apelanţii– reclamanţi şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată, şi a luat act că intimatele– pârâte nu au solicitat cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamanţii F., A. şi J., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu reţinere spre rejudecare în fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, respectiv: constatarea caracterului abuziv al clauzei privind cesionarea creditelor către entităţile cu sediile în străinătate, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 şi eliminarea acestora şi obligarea intimatelor-pârâte la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive de la momentul cesionării contractului; cu obligarea intimatelor-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (constând în taxe judiciare de timbru şi onorariul avocaţial, în cazul în care se regăsesc ataşate la dosarul cauzei chitanţe şi facturi, în contrar, cu rezervarea dreptului d a le solicita pe cale separată), în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenţii- reclamanţi au invocat, în esenţă, următoarele motive:

Instanţa de apel, în decizia recurată, a efectuat o analiză formală a cererii de apel, nerealizând o analiză efectivă a dispoziţiilor legale incidente în prezenta cauză, dezlegarea oferită pricinii nerespectând exigenţele de legalitate necesare pentru o justă soluţionare a pricinii.

Recurenţii-reclamanţi consideră că în mod eronat a ajuns instanţa la concluzia că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ toate cele trei condiţii pentru ca acele clauze să fie considerate abuzive, întrucât, atât timp cât s-a reţinut că sunt clauze asupra cărora nu s-a negociat, ci au fost impuse în mod forţat prin semnarea contractelor, rezultatul lor a fost aşadar prevăzut de către bancă, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor deoarece banca nu putea insera în contracte clauze care să o dezavantajeze, acum sau pe viitor, ceea ce denotă în mod vădit lipsa bunei-credinţe a acesteia.

După o prezentare detaliată a situaţiei de fapt şi a unor opinii privind informarea consumatorului, a comportamentului băncii în relaţia cu clienţii, publicitatea practicată de bancă, recurenţii-reclamanţi consideră ca materialele publicitare nu au respectat exigenţele art. 5 din Legea nr. 148/2000, fiind o formă de publicitate înşelătoare şi subliminală (art. 4 lit. b) şi d) din lege), iar acest tip de publicitate era interzis expres de art. 6 din acest act normativ, fiind de natură să atragă răspunderea băncii, conform art. 22 din lege.

Prezentând condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, recurenţii-reclamanţi susţin că sunt îndeplinite cele două condiţii, având în vedere deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al profesionistului care impune la momentul semnării contractului clauze care creează un avantaj în detrimentul consumatorului şi care nu comportă modificări prin negociere.

Cu privire la cea de-a treia condiţie (nerespectarea cerinţelor bunei-credinţe), recurenţii-reclamanţi consideră că şi aceasta este îndeplinită, ea rezultând din comportamentul general al băncii, care a inserat clauze abuzive, neclare, aplicate în defavoarea consumatorului.

După prezentarea conceptului de externalizare a creditelor neperformante şi a unor opinii privind acest concept, recurenţii-reclamanţi mai arată că au încheiat contractele de credit cu Q., însă, ulterior, creanţele aferente au fost cesionate, în mod succesiv şi fără ca ei să fie notificaţi, către alte persoane juridice, fiind executaţi silit după mult timp de creditori necunoscuţi, cu care nu au încheiat niciun contract.

Pe cale de consecinţă, din cele menţionate anterior, consideră că reies fără dubiu atât îndeplinirea condiţiei privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar şi cea privind lipsa bunei- credinţe a Băncii, singura care a generat şi condus la prejudicierea lor.

Apărările formulate în cauză

Intimatele- pârâte Q. S.A şi R. au depus întâmpinare la dosar, în termen de 30 de zile de la data comunicării cererii de recurs, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 31 martie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin recursul declarat, recurenţii-reclamanţi invocă, ca şi motive de casare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În examinarea primului motiv de casare invocat, cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că se invocă nemotivarea hotărârii, critica adusă fiind aceea că instanţa de apel nu realizează o analiză efectivă a dispoziţiilor legale incidente în prezenta cauză, dezlegarea oferită pricinii nerespectând exigenţele de legalitate necesare pentru o justă soluţionare.

Înalta Curte observă, în primul rând, că acest motiv de recurs este invocat strict formal, şi nedezvoltat în scris, nefiind arătate ce motive nu cuprinde hotărârea recurată ori care ar fi motivele contradictorii sau străine de natura cauzei reţinute de aceasta.

În al doilea rând, deşi se susţine că instanţa de apel nu realizează o analiză efectivă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, recurenţii-reclamanţi nu indică, în concret, care este norma legală pe care instanţa nu ar fi analizat-o prin decizia pronunţată.

Chiar şi aşa, examinând decizia recurată, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., Înalta Curte reţine următoarele:

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, trebuie să explice clar faptele şi chestiunile asupra cărora completul trebuie să se pronunţe.

În speţa pendinte, aceste cerinţe sunt îndeplinite, instanţa realizând o analiză a tuturor motivelor de apel şi a probelor dosarului, a apărărilor şi susţinerilor părţilor în litigiu, cu referire specială la cauzele de anulare arătate în raport cu invocarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 14.7., art. 17. şi art. 17.7. din contractele de credit arătate, precum şi al clauzei privind cesionarea creditelor către entităţile cu sediul în străinătate, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1.

Ceea ce mai trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se impun a fi reţinute argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în Cauza Gheorghe Mocuţa contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

De altfel, o eventuală nemulţumire a recurenţilor-reclamanţi ori faptul că aceştia nu sunt de acord cu raţionamentul instanţei de apel sau cu modul în care a înţeles să răspundă criticilor de apel formulate, nu poate echivala cu o nemotivare, în conţinutul cererii de recurs neidentificându-se, astfel, argumente viabile referitoare la faptul că hotărârea pronunţată nu ar corespunde cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Verificând, aşadar, conţinutul deciziei recurate, se constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât instanţa de apel a expus considerentele care au fundamentat soluţia adoptată, neputându-se reţine incidenţa pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Examinând, în continuare, recursul, prin prisma celui de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat, în acest sens, constatându-se că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare legală a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi.

În speţă, este vorba despre un drept al consumatorului, fiind supus analizei clauzele unor contracte de credit, iar legea aplicabilă este Legea nr. 193/2000, faţă de data încheierii contractelor în discuţie.

În accepţiunea art. 4 al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi si consumatori, clauză abuzivă este considerată acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi "prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În definiţia legală sunt precizate elementele constitutive ale clauzei abuzive, şi anume: caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze, încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte exigenţa bunei-credinţe, este de precizat că buna-credinţă contractuală este prezumată de lege - art. 970 C. civ., având o aplicare generală.

Legea nr. 193/2000 introduce noţiunea de echilibru contractual. Echilibrul contractual presupune o anume potrivire între drepturile şi obligaţiile părţilor, o justă repartizare a acestora pe întreaga durată a acestuia. Prin opoziţie, dezechilibrul contractual înseamnă nepotrivire, discrepanţă între elementele conţinutului contractului, adică, alterarea globală a armoniei sale, înclinarea unuia sau altuia dintre talgerele balanţei justului contractual, fie că aceasta afectează însăşi naşterea contractului, fie că priveşte executarea lui.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor se obiectivează în funcţie de specificul fiecărei clauze abuzive; de obicei, dezechilibrul contractual rezultă ex re, din chiar stipularea unei astfel de clauze. Aşa cum se precizează în lege, dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă (de exemplu, profitul obţinut de comerciant prin adaosul comercial în cazul unui bun vândut este ceva firesc, dat fiind faptul că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul- finis meractorum est lucrum). Caracterul semnificativ al dezechilibrului se poate aprecia în funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi şi obligaţii în contextul interpretării sistematice a contractului.

În afară de o definiţie legală a clauzei abuzive, legea ne oferă şi elemente de identificare in concreto a acestor clauze, precum şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească respectivele dispoziţii contractuale pentru a fi considerate abuzive.

Astfel, clauzele contractuale vor fi interpretate, în vederea stabilirii caracterului lor abuziv, şi separat, de sine stătător, dar mai ales utilizând metoda interpretării sistematice "a ceea ce rezultă din actul întreg", prin raportare la reglementarea de ansamblu a contractului.

În cauză, recurenţii-reclamanţi susţin că sunt îndeplinite cerinţele art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind cesionarea creditelor către entităţile cu sediile în străinătate, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1, întrucât, pe de o parte, contrar reţinerilor instanţei de apel, atâta timp cât aceste clauze au fost impuse în mod forţat prin semnarea contractelor, rezultatul lor a fost prevăzut de către Bancă, respectiv, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; pe de altă parte, Banca nu putea insera în contracte clauze care să o dezavantajeze, ceea ce denotă în mod vădit, consideră recurenţii, lipsa bunei-credinţe a acesteia.

Prevederile contractuale menţionate în Anexa 1 şi considerate de recurenţii-reclamanţi ca fiind abuzive sunt următoarele:

- art. 14.7 din contractele de credit nr. x/28.08.2008, y/24.07.2008,nr. x/07.10.2008,nr. x/18.06.2008,nr. x/12.06.2008,nr. x/02.07.2008, nr. x/17.09.2008, nr. x/23.06.2008: "Banca are dreptul de a cesiona sau de a transmite în orice mod (prevăzut de legislaţia în vigoare) şi oricând, către altă instituţie de credit sau instituţie autorizată să administreze portofoliile de creanţe, drepturile şi obligaţiile izvorâte din prezentul contract, inclusiv garanţiile accesorii acestuia, în conformitate cu prevederile aplicabile în materie. Clientul recunoaşte irevocabil şi necondiţionat Băncii acest drept şi se obligă ca într-un astfel de caz să îşi îndeplinească obligaţiile legale prevăzute în acest sens";

- art. 17 din contractele de credit nr. x/19.07.2006, nr. y/21.09.2006,nr. x/28.12.2006, nr. x/20.06.2006: "Creanţa Băncii rezultată din contract, inclusiv garanţiile accesorii acestuia, pot fi cesionate de Bancă unei alte instituţii de credit sau instituţiilor autorizate să administreze portofoliile de creanţe care rezultă din credite ipotecare. Banca are dreptul de a cesiona sau de a transmite în orice mod (prevăzut de normele legale în vigoare) şi oricând, către altă instituţie de credit sau instituţie autorizată să administreze portofoliile de creanţe, drepturile şi obligaţiile izvorâte din prezentul contract, inclusiv garanţiile accesorii acestuia, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie. Clientul recunoaşte irevocabil şi necondiţionat Băncii acest drept şi se obligă ca într-un astfel de caz să îşi îndeplinească obligaţiile legale prevăzute în acest sens", şi

- art. 17.7 din contractul de credit nr. x/07.08.2007: "Banca are dreptul de a cesiona sau de a transmite în orice mod (prevăzut de normele legale în vigoare) şi oricând, către altă instituţie de credit sau instituţie autorizată să administreze portofoliile de creanţe, drepturile şi obligaţiile izvorâte din prezentul contract, inclusiv garanţiile accesorii acestuia, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie. Clientul recunoaşte irevocabil şi necondiţionat Băncii acest drept şi se obligă ca într-un astfel de caz să îşi îndeplinească obligaţiile legale prevăzute în acest sens".

Înalta Curte reţine, însă, că, clauzele invocate nu pot fi considerate abuzive, întrucât, din punct de vedere obiectiv, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, în înţelesul legii, aşa cum s-a arătat mai sus (dimpotrivă, acest dezechilibru s-ar crea, însă, în detrimentul comerciantului - în speţă, intimate-pârâte, prin anularea clauzei), iar, din punct de vedere subiectiv, comerciantul nu a procedat cu rea-credinţă; dimpotrivă, consumatorul - recurenţii-reclamanţi - îşi invocă propria culpă, prin neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile lor, aceea de plată a ratelor la scadenţă.

Aşadar, aceste clauze, potrivit cu care, Banca poate cesiona unui terţ drepturile şi obligaţiile sale din contractul de credit încheiat, nu pot fi considerate, ab initio, ca fiind abuzive, întrucât, o asemenea clauză nu are ca obiect conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, ci este exterioară lor, şi anume, priveşte posibilitatea asumată de către Bancă de a-şi substitui unui terţ drepturile şi obligaţiile sale; aşadar, nu poate fi vorba de incidenţa art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind reglementate la art. 7 din Condiţiile Generale de Creditare - "Obligaţii şi Drepturi".

În aprecierea caracterului abuziv al unei clauze se au în vedere momentul încheierii contractului, circumstanţele şi exprimarea clară şi inteligibilă a clauzelor acestuia, toate în condiţiile unei obligaţii rezonabile a consumatorului, şi nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al cesiunii, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, aşa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind dispoziţiile Legii nr. 193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.

Mai mult, una din condiţiile esenţiale pentru stabilirea caracterului abuziv este ca acea clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, prin cesionarea creanţei se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanţa, şi nicidecum drepturile şi obligaţiile debitorului, consumatorului.

Este de remarcat că orice creanţă poate fi obiect al unei cesiuni, în sensul că este transmisibilă pe calea cesiunii de creanţă în general, conform art. 1566 şi urm. C. civ., excepţie făcând cele enumerate la art. 1569 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.

Orice persoană juridică are dreptul de a înstrăina o creanţă ca pe orice alt bun, acest drept fiind unul fundamental într-o economie de piaţă. Un asemenea drept există în temeiul legii, cesiunea de creanţă şi, implicit, dreptul creditorului de a transfera dreptul său de creanţă către un alt subiect de drept fiind reglementată expres prin prevederile art. 1391 C. civ. de la 1864, respectiv, prin art. 1566 şi urm. Noul C. civ., precum şi prin art. 70 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, respectiv, prin art. 58 din O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, care transpune prevederile Directivei 2014/17/UE.

Ca urmare a unei cesiuni de creanţă nu intervin schimbări în conţinutul raportului juridic născut în temeiul unui contract de credit, înţeles ca totalitatea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le au părţile lui, ci doar în privinţa subiectelor raportului juridic, în sensul că cesionarul ia locul cedentului şi dobândeşte toate drepturile pe care le avea cedentul, inclusiv, dreptul de a încasa dobânda în condiţiile stabilite prin contractul de credit (dreptul la dobândă fiind un accesoriu al creanţei, care se transmite odată cu aceasta).

Aşadar, nu se poate reţine încălcarea unor dispoziţii interne, respectiv, art. 79 din Legea nr. 296/2004, precum şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, şi nici a dispoziţiilor din dreptul comunitar, respectiv Directiva nr. 87/102/CEE a Consiliului Europei, modificată prin Directiva nr. 98/7/CE a Parlamentului European si a Consiliului.

În plus, se reţine că cesionarul are calitatea de instituţie de credit, fiind înfiinţată şi autorizată conform legislaţiei din Olanda, respectiv, Ungaria.

Conform Directivei nr. 48/2006/CE, activităţile prevăzute în Anexa nr. 1 pot fi desfăşurate de către o instituţie de credit autorizată într-un alt stat membru al Uniunii Europene, pe teritoriul oricărui alt stat membru, fără a fi necesară obţinerea unei autorizaţii din partea autorităţii de supraveghere din statul membru gazdă.

Prevederile acestei Directive au fost transpuse în dreptul intern prin O.U.G. nr. 99/2006, act normativ care prevede la art. 49 că furnizarea de servicii în mod direct de către o instituţie de credit autorizată şi supravegheată într-un alt stat membru poate fi realizată pe baza notificării transmise Băncii Naţionale a României de către autoritatea competentă din statul membru de origine, cuprinzând activităţile pe care instituţia de credit intenţionează să le desfăşoare în România, B.N.R. fiind notificată în legătură cu furnizarea de servicii în mod direct pe teritoriul României de către acestea.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care cele două instituţii de credit din afara României- intimate-pârâte în cauză- prestează, în mod direct pe teritoriul României servicii identice în ceea ce priveşte frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea acestora cu instituţiile de credit care s-au prevalat de dreptul de stabilire şi instituţiile de credit resortisante (persoane juridice din România), consumatorul nu numai că nu este mai puţin protejat prin serviciile prestate de către o instituţie de credit cu sediul în străinătate, ci rămâne în continuare sub protecţia legii privind protecţia consumatorilor, fapt care nu poate fi decât rezultatul liberei circulaţii a capitalurilor şi serviciilor.

Astfel fiind, nu se poate constata vreo încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, în aprecierea asupra clauzelor considerate de recurenţii- reclamanţi ca fiind abuzive, aşa încât, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondată, şi critica din recurs formulată de recurenţii-reclamanţi prin care aceştia pretind o inducere în eroare deliberată a consumatorilor prin campaniile şi materialele publicitare pretins înşelătoare ale instituţiilor bancare din perioada 2007 – 2010, contrar susţinerilor acestora materialele publicitare ale băncii respectând exigenţele art. 5 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, precum şi ale art. 6 din aceeaşi lege, şi în niciun caz acestea nu pot fi reţinute ca fiind o formă de publicitate înşelătoare şi subliminală.

Campaniile publicitare derulate de anumite instituţii bancare, chiar în perioada 2007– 2010 cum indică recurenţii, nu au avut un conţinut de natură a induce în eroare, în mod deliberat, consumatorii, iar produsele de creditare avute în ofertă au fost cele pe care le-au marketat.

Mai mult, toate tipurile de credite oferite de bănci în perioada respectivă au fost transmise spre avizare Direcţiei de Supraveghere a B.N.R. şi, anterior semnării oricărui contract de credit, banca derula un intens proces de informare şi consiliere a potenţialilor clienţi, conform normelor sale interne, inclusiv în cazul creditelor în CHF.

Deopotrivă, faptul că unii dintre consumatori s-au calificat doar pentru un credit în CHF, şi nu în RFON sau în altă monedă străină, acest lucru nu s-a datorat unei manipulări a regulilor legale, în sens de publicitate înşelătoare şi subliminală, ci gradul de calificare putea fi justificat şi de nivelul total al dobânzii sau de durata contractuală, de variaţia şi valoarea diferită a indicilor de referinţă luaţi în calcul, sau de valoarea diferită a dobânzilor obţinute de bancă pe piaţa interbancară.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi F., A. şi J. împotriva deciziei civile nr. 1440/2020 din 22 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.