Insurer's appeal rejected: moral damages upheld at 200,000 RON with daily penalties confirmed.

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 02.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. prin reprezentant legal B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 Iei cu titlu de daune morale şi 2.000 RON cu titlu de daune materiale ca urmare a accidentului rutier din 21.08.2017, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% din suma ce va fi acordată pentru prejudiciul cauzat, începând cu 05.08.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 83 din 17.11.2020, Tribunalul Vrancea, secţia a Il-a civilă şi de contencios administrativ fiscal a admis în parte acţiunea, formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâta C. la plata sumei de 100.000 RON daune morale şi 2.000 RON daune materiale către reclamanta A., precum şi la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,2% începând cu data de 05.08.2018 şi până la executarea efectivă a obligaţiei.

3. Hotărârea recurată

Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 107/2021 din 07 aprilie 2021, a admis apelurile declarate de A., respectiv de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 83 din 17.11.2020 a Tribunalului Vrancea; a schimbat în parte sentinţă apelată, în sensul că a obligat pârâta C. S.A. la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, în loc de 100.000 RON; a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta C. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că nici sentinţa Tribunalului, şi nici decizia Curţii de Apel Galaţi nu motivează în mod clar şi coerent care a fost raţiunea obligării pârâtei la plata penalităţilor de întârziere atâta timp cât de abia în momentul cercetării judecătoreşti în cauza de faţă s-a stabilit pe bază de probe- expertiză tehnică, înscrisuri etc, vinovăţia asiguratului pârât.

După prezentarea jurisprudenţei instanţei supreme, recurenta-pârâtă consideră că până la pronunţarea hotărârii definitive debitul principal nu are caracter cert, lichid şi exigibil, sens în care nu permite curgerea dobânzii legale. Astfel, până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de dobândă/accesorii.

În ceea ce priveşte daunele morale, recurenta - pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 stabilind daunele morale fără a analiza jurisprudenţa în materie.

Pentru aceste motive, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca fiind declarat peste termenul legal, iar, pe fond, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 09 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 10 martie 2022, s-a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A., prin întâmpinare, iar recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte primul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiţii, este de observat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I, Editura C. H. Beck, 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a motivat amplu soluţia sa privind momentul de la care recurenta-pârâtă, societate de asigurare, datorează penalităţi de întârziere, prin raportare strict la dispoziţiile legale incidente cauzei, Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 20/2017, şi a indicat, prin paragrafele reţinute la paginile 7 şi 8 din hotărâre, argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, se constată că nemulţumirea recurentei valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezidă în faptul că instanţa de apel nu ar fi motivat în mod clar şi coerent care a fost raţiunea obligării sale la plata penalităţilor de întârziere, atât timp cât în cadrul cercetării judecătoreşti în cauză s-a stabilit pe bază de probe- expertiză tehnică, înscrisuri, etc.- vinovăţia asiguratului, la data formulării cererilor de despăgubire intimata-reclamantă neavând nicio dovadă certă privind culpa procesuală a intervenientului forţat D..

Ceea ce supune, deci, analizei recurenta prin aceste critici formulate sunt doar aspecte de netemeinicie, cu privire la probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt.

Nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Dacă argumentele şi probele administrate de către părţi au format convingerea instanţei de apel în sensul soluţiei adoptate, şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare o parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Examinând decizia recurată din perspectiva celei de-a doua teze a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu conţine nici motive contradictorii sau exclusiv străine de natura cauzei, în sensul arătat de recurentă.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, în fapt şi în drept, atât prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât şi prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se constată că recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată sub aspectul acordării daunelor morale, susţinând că instanţa de apel a încălcat art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 la stabilirea daunelor morale, fără a analiza jurisprudenţa în materie şi apreciind, aşadar, că, în lipsa unor criterii obiective de stabilire a despăgubirilor, jurisprudenţa instanţelor trebuie avută în vedere la dimensionarea acestui tip de prejudiciu.

Analizând această critică întemeiată de recurenta-pârâtă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că, în realitate, aspectele invocate nu vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, ci se solicită reevaluarea probatoriului şi rejudecarea cauzei pentru critici care nu ţin de legalitatea hotărârii, ci de temeinicie.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt din perspectiva dimensionării cuantumului daunelor morale acordate, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În realitate, prin intermediul acestor critici, recurenta-pârâtă contestă modul în care instanţa de apel a stabilit şi interpretat starea de fapt a litigiului, probele avute în vedere la stabilirea acestei situaţii de fapt cu privire la acordarea daunelor morale, lucru care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa instanţelor care trebuie avută în vedere la dimensionarea acestui tip de prejudiciu, invocată deopotrivă de recurentă în fundamentarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi avută în vedere spre a stabili nelegalitatea deciziei ce face obiectul controlului judiciar în etapa recursului.

Fără a nega importanţa unei jurisprudenţe unitare pe probleme determinate de drept, trebuie menţionat că astfel de decizii, nefiind obligatorii pentru instanţe învestite cu cauze similare, au caracter orientativ pentru aceste instanţe.

Pe de altă parte, hotărârile judecătoreşti invocate pot să vizeze ipoteze diferite de cea în litigiu, context în care nu pot constitui suportul constatării nelegalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel.

În fine, Înalta Curte va înlătura şi criticile formulate de recurentă privind încălcarea art. 21 alin. (4) – (5) din Legea nr. 132/2017, ori ale art. 20-30 din Norma C.S.A. nr. 20/2017, cu privire la penalităţile de întârziere.

Dispoziţiile art. 21 alin. (4) – (5) din Legea nr. 132/2017, în forma în vigoare la data accidentului, au următorul conţinut:

"(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii".

Acest termen, reglementat prin art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, este cel înlăuntrul căruia se impunea ca asigurătorul să răspundă persoanei notificatoare, neîndeplinirea acestei obligaţii pe care legea a stabilit-o în sarcina sa dând naştere dreptului asiguratului de a obţine penalităţile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 21 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Prin urmare, penalitatea a fost corect acordată de instanţa de fond şi menţinută de prima instanţă de control judiciar, conform şi dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din lege: "Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii", câtă vreme societatea de asigurare nu a dat niciun răspuns notificării de despăgubire ce i-a fost adresată de către intimata-reclamantă A..

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 107/2021 din 07 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.