RCA insurer liability: late-payment penalties and statute of limitations start date in traffic accident claims

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa- Năsăud, la data de 25 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. (în calitate de asigurator RCA) şi pe intervenientul forţat D. (în calitate de persoană responsabilă de producerea accidentului rutier), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 RON către reclamantul A., reprezentând despăgubirile cuvenite cu titlu de daune morale ca urmare a evenimentului rutier din data de 02.09.2012; a sumei de 3.767,82 EURO, echivalent în RON, în favoarea reclamantei B., reprezentând despăgubiri materiale care constau în cheltuielile medicale directe şi accesorii ca urmare a evenimentului rutier care a avut loc în data de 02.09.2012; obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON către reclamanta B., reprezentând despăgubirile cuvenite cu titlu de daune morale ca urmare a evenimentului rutier din data de 02.09.2012; obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamanţilor a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate anterior, de la data de 14.09.2015 (data expirării celor 10 zile în care trebuia făcută plata despăgubirilor) şi până la data plăţii efective a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 271/2019 din 13 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, al Tribunalului Bistriţa- Năsăud – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi intervenientul forţat D. şi, în consecinţă: pârâta C. S.A. a fost obligată să plătească reclamanţilor, cu titlu de despăgubiri, următoarele sume:- reclamantului A. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale;- reclamantei B. suma de 30.000 RON cu titlu de daune morale şi echivalentul în RON al sumei de 3767,82 euro-daune materiale; pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2%/zi din sumele indicate mai sus, începând cu data de 14.09.2015 şi până la data plăţii efective a acestor sume; pârâta C. S.A. a fost obligată să plătească reclamanţilor cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 1.500 RON, reprezentând onorariul avocaţial; suma de 300,7 RON şi echivalentul în RON al sumei de 680 euro, cu titlu de cheltuieli de deplasare, contravaloare examen medico-legal şi certificate medico-legale.

3. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Societatea C. S.A.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 445/2020 din 29 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins apelul declarat de S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 271 din 13.11.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pe care a menţinut-o în întregime, şi a obligat apelanta să plătească intimaţilor B. şi A. suma de 1500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta Societatea C. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare în faza apelului.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte capătul din cererea de apel formulată de pârâtă cu privire la reducerea cuantumului daunelor materiale acordate de prima instanţă, decizia apare ca nemotivată, considerentele privind acest petit lipsind cu desăvârşire.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel considerând în mod nejustificat că momentul de la care intimaţii-reclamanţi au cunoscut paguba şi pe cel care răspunde ea este ulterior producerii accidentului, respectiv abia începând cu data ordonanţei de clasare dată în dosarul penal.

Or, având în vedere că intimaţii-reclamanţi au adresat către asigurător o solicitare de despăgubire pentru prejudiciul produs prin accidentul rutier încă de la data de 02.09.2015, deci, înainte de momentul clasării cauzei în dosarul penal, este inacceptabilă susţinerea că intimaţii - reclamanţi au luat cunoştinţă de cel care răspunde de paguba creată abia la data de 09.02.2017 (data ordonanţei de clasare).

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 36 alin. (1), art. 36 alin. (5) şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, şi a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, considerând, în mod nelegal, că în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, prevederile art. 36 alin. (5) nu mai sunt aplicabile, respectiv că penalităţile de întârziere nu ar începe să curgă în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Prin aceste considerente instanţa de apel încalcă principiul ubi lex non distinauit. nec nos distinauere debemus, întrucât nici prevederile art. 36, nici prevederile art. 37 din Normele C.S.A. nr. 14/2011 nu disting între situaţia în care asiguratul s-a adresat mai întâi asigurătorului, înainte de a promova o acţiune în justiţie, şi situaţia în care asiguratul se adresează în mod direct instanţei judecătoreşti.

Or, din moment ce art. 36 alin. (1) îi conferă asigurătorului posibilitatea de a refuza plata, recurenta-pârâtă arată că nu înţelege de ce în această ipoteză prevederile art. 36 alin. (5) nu ar fi aplicabile: unde legea nu distinge, nici judecătorul nu ar trebui să distingă, distincţia făcută de instanţa de apel fiind artificială şi contravenind atât spiritului, cât si literei legii.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o neîndeplinire a obligaţiilor pârâtei, refuzul C. încadrându-se în limitele legale şi jurisprudenţiale în materia asigurării RCA. De altfel, problema prescripţiei în prezenta cauză este una extrem de delicată şi care poartă nuanţe dificil de desluşit chiar pentru instanţa de judecată, soluţia contestării existenţei dreptului la despăgubire într-o asemenea situaţie de către asigurător fiind una firească şi judicioasă, iar în asemenea cazuri este necesară intervenţia instanţei de judecată.

Apărarea în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat întâmpinare în recurs.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 20 ianuarie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin primul motiv de recurs invocat, subsumat prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., dar care, în realitate, se încadrează în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat critici care vizează nemotivarea hotărârii atacate, susţinând că prin decizia dată instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, hotărârea acesteia necuprinzând motivele pe care se întemeiază.

Acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele în care, potrivit textului invocat, se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine că obligaţia primei instanţei de a motiva hotărârea pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, analiza susţinerilor părţilor, cu arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a respins apelul pârâtei, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplineşte.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată este afectată de viciul nemotivării, întrucât "deşi Curtea de Apel Cluj a respins în integralitate apelul formulat de pârâtă, nu a motivat în niciun fel respingerea capătului de cerere referitor la solicitarea de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată cu privire la daunele materiale acordate prin hotărârea primei instanţe", ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susţinerea acesteia este nefondată.

În realitate, decizia din apel respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prezentând în considerente susţinerile părţilor, expunerea situaţiei de fapt cu trimitere la mijloacele de probă administrate în ambele faze procesuale, motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat caracterul nefondat al criticilor ce învestiseră instanţa prin apelul formulat de pârâtă, inclusiv în referire la solicitarea de respingere a cererii de chemare în judecată cu privire la daunele materiale acordate prin hotărârea primei instanţe.

Cu referire punctuală la criticile părţilor, instanţa de apel a analizat prioritar aspectele invocate, privitoare la despăgubirile cuvenite intimaţilor- reclamanţi pentru prejudiciile suferite, atât cu titlu de daune materiale, cât şi cu titlu de daune morale, precum şi criticile din apel formulate, considerentele instanţei regăsindu-se pe larg la paginile 20 – 23 ale hotărârii.

Împrejurarea că instanţa de apel are acelaşi raţionament juridic cu cel al primei instanţe nu este rezultatul nemotivării, cum nefondat se susţine de către recurenta-pârâtă, ci al constatării caracterului nefondat al criticilor din apel formulate, care a reiterat aceleaşi apărări ca la fond şi care n-au fost validate cu ocazia controlului judiciar din apel. Aceasta, în contextul în care, identificând elementele de fapt ale pricinii pe baza probelor administrate, instanţa de apel demonstrează de ce consideră ca fiind legal acordate despăgubirile de către prima instanţă.

Mai mult decât atât, motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa de a răspunde tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel, raportându-se la prevederile legale incidente, a prezentat toate elementele esenţiale care au condus la concluzia că cererea de apel nu este întemeiată şi a analizat susţinerile formulate procedând, la verificarea situaţiei de fapt a cauzei, pe care a încadrat-o în drept.

Din acest punct de vedere, hotărârea recurată nu ignoră principiile şi normele procesuale care guvernează litigiul civil, iar instanţa de apel nu a comis o ignorare a probelor cauzei sau un deficit de motivare care să determine nelegalitatea soluţiei.

Deosebit de aceasta, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a formulat în faţa instanţei de apel cerere de completare a deciziei obiect al recursului de faţă, solicitând instanţei să se pronunţe cu privire la capătul de cerere formulat de aceasta în cadrul căii ordinare de atac prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte daunele materiale acordate de prima instanţă.

Cererea recurentei-pârâte a fost respinsă, însă, ca inadmisibilă, iar Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, întrucât deşi prin apelul declarat C. S.A. a solicitat admiterea apelului cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă în principal, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată în privinţa capătului de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere, a daunelor materiale acordate prin hotărârea instanţei de fond şi reducerea despăgubirilor morale acordate prin sentinţă, în pronunţarea deciziei civile nr. 445 din 29.09.2020 instanţa de apel a analizat toate criticile formulate şi, implicit, toate capetele de cerere ce au făcut obiectul învestirii primei instanţe, pronunţând în final o soluţie de respingere a apelului.

Totodată, s-a mai reţinut că, "Prin aceasta, Curtea s-a referit inclusiv la cuantumul daunelor materiale care au fost acordate în primă instanţă, astfel încât procedura completării hotărârii nu este incidentă în situaţia în care instanţa de apel (respingând apelul) ar fi omis să se pronunţe asupra unor solicitări din cererea de apel, ceea ce nu este cazul, întrucât atât în dispozitiv, cât şi în considerente, instanţa s-a pronunţat cu privire la daunele materiale a căror completare se solicită. În ipoteza în care ar fi fost întrunită cerinţa impusă de lege în sensul celor solicitate de petentă, soluţia ar fi trebuit să fie de admitere în parte a apelului, aşa încât prin decizia de completare instanţa nu poate contrazice ceea ce deja anterior a pronunţat, astfel încât cererea de completare apare ca inadmisibilă pentru neîntrunirea condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 444 C. proc. civ..".

Astfel fiind, pentru toate argumentele reţinute mai sus, Înalta Curte va respinge primul motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile circumscrise acestui motiv fiind nefondate, încât nu se poate reţine încălcarea vreunei reguli de procedură de către instanţa de apel din perspectiva nemotivării hotărârii judecătoreşti pronunţate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-pârâtă a susţinut, într-o primă critică, aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, afirmând că instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 2528 C. civ., considerând în mod neîntemeiat că momentul de la care intimaţii-reclamanţi au cunoscut atât paguba, cât şi persoana responsabilă de aceasta este data pronunţării ordonanţei de clasare.

Examinând acest motiv de casare, instanţa supremă stabileşte că, în privinţa începutului cursului prescripţiei extinctive, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.

În acest sens, deşi dreptul subiectiv la reparaţie se naşte în patrimoniul celui păgubit încă de la data producerii faptului juridic cu caracter ilicit cu consecinţe prejudiciabile, totuşi, prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă numai din momentul în care partea păgubită poate acţiona juridic, în mod util.

Din acest punct de vedere, art. 2528 alin. (1) C. civ. statuează că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Sub aspectul momentului începerii curgerii termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că acesta nu este marcat de data producerii accidentului, cum nefondat se pretinde de către recurenta-pârâtă, în cauză nerezultând că intimaţii-reclamanţi au cunoscut sau ar fi trebuit că cunoască elementele atragerii răspunderii civile delictuale încă de la acest moment.

Termenul de prescripţie începe să curgă, într-adevăr, de la două momente alternative potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ.: unul subiectiv, reprezentat de momentul în care păgubitul a cunoscut paguba şi persoana care răspunde de ea, respectiv unul obiectiv, reprezentat de momentul în care păgubitul trebuia să cunoască aceste elemente.

Înalta Curte subliniază, contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă că, în acord cu dispoziţiile de drept aplicabile - art. 2528 alin. (1) C. civ. -, data evenimentului păgubitor poate fi considerată relevantă ca moment al începutului prescripţiei numai în măsura în care ea se confundă cu momentul cunoaşterii prejudiciului şi al persoanei considerate vinovate de către cel interesat să acţioneze.

În niciun caz nu se poate aprecia că persoana prejudiciată a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, înainte de ordonanţa de clasare, identitatea persoanei vinovate de producerea accidentului şi, în consecinţă, de producerea pagubelor, în condiţiile în care în accident au fost implicate două autoturisme, iar intimaţii- reclamanţi nu au avut calitatea de conducător al vreunuia dintre cele două autoturisme, ci au avut calitatea de pasager.

Se cuvine subliniat că dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. impun, pe lângă cunoaşterea persoanei responsabile de către cel vătămat prin fapta prejudiciabilă, adică identificarea acestuia în sensul considerat de cel păgubit, şi stabilirea persoanei vinovate în mod incontestabil, acest element constituind o componentă a cercetării judecătoreşti; numai organului judiciar îi revine competenţa de a statua asupra acestui fapt, ca element juridic al răspunderii civile delictuale, neputându-se îngădui ca persoana vătămată doar să fie în măsură să indice persoana considerată vinovată, printr-o cunoaştere, pe baza unor date apreciate personal, a celui pe care îl consideră responsabil.

În consecinţă, faţă de modalitatea de producere a accidentului, care a implicat două autoturisme, faţă de calitatea intimaţilor de pasager, şi nu de conducător auto al vreunuia dintre autoturisme, nu se poate reţine că aceştia au cunoscut sau că trebuia să cunoască persoana vinovată încă de la data producerii accidentului; persoana vinovată nu se putea stabili de la data producerii accidentului, acesta neavând un caracter complex, dinamica accidentului şi regulile încălcate de conducătorul vinovat neputând fi stabilite la acel moment.

În ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte, că intimaţii-reclamanţi au adresat către societatea de asigurare o solicitare de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin accidentul rutier încă de la data de 02.09.2015, deci înainte de momentul clasării cauzei în dosarul penal şi, astfel, este de neacceptat că aceştia au luat cunoştinţă de cel care răspunde de paguba creată abia începând cu data de 09.02.2017 (data ordonanţei de clasare), Înalta Curte reţine că nici aceasta nu poate fi primită.

Este lipsită de relevanţă data la care intimaţii-reclamanţi, persoane prejudiciate prin accident, au adresat o cerere de despăgubiri asigurătorului RCA, relevanţă prezentând, aşa cum s-a arătat mai sus, data la care aceştia au cunoscut sau trebuia să cunoască, cu exactitate, persoana vinovată.

În lipsa acestei cunoaşteri, intimaţii-reclamanţi nu puteau formula cererea de chemare în judecată, care apoi să fie suspendată până la încheierea dosarului penal, în caz contrar putând fi ţinuţi a suporta cheltuieli de judecată faţă de pârâtă.

Aşadar, pe baza tuturor celor relevate, Înalta Curte înlătură motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează, în acest caz, momentul începutului termenului de prescripţie, subliniind că instanţa de apel nu a comis o încălcare sau aplicare greşită a legii în stabilirea faptului că acest moment este marcat de data finalizării anchetei penale şi, pe cale de consecinţă, data la care intimaţilor-reclamanţi le-a fost comunicată ordonanţa procurorului de caz.

De asemenea, tot în susţinerea motivului de recurs invocat, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., recurenta- pârâtă a criticat interpretarea şi aplicarea în mod greşit de către instanţa de apel a prevederilor art. 36 alin. (1), art. 36 alin. (5) şi art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în ce priveşte penalităţile de întârziere.

Recurenta- pârâtă consideră că, din moment ce art. 36 alin. (1) îi conferă asigurătorului posibilitatea de a refuza plata, nu înţelege de ce în această ipoteză prevederile art. 36 alin. (5) nu ar fi aplicabile, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu ar trebui să distingă, recurenta afirmând că se impunea obligarea sa la plata despăgubirilor de la data primirii hotărârii judecătoreşti definitive cu privire la suma datorată.

Critica este nefondată întrucât prin formularea acesteia recurenta-pârâtă ignoră motivul instituirii penalităţilor de către legiuitor, respectiv sancţionarea atitudinii culpabile a asigurătorului care, fie nu plăteşte la termen despăgubirea, fie nu îşi execută obligaţia de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul stabilit de lege.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, acordate de către instanţa de fond, de la data de 14.09.2015, şi menţinute de către instanţa de apel, acestea sunt pe deplin justificate.

Conform dispoziţiilor art. 36 din Ordinul 14/2011 al C.S.A. "(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Această ultimă ipoteză este incidentă în speţă, întrucât recurenta-pârâtă nu s-a conformat dispoziţiilor legale de a emite un răspuns în termen de 3 luni de la avizarea cu privire la evenimentul asigurat de către intimaţii-reclamanţi, data înregistrării cererii de despăgubire, depuse de intimaţi la 02.09.2015.

Acest termen, reglementat prin art. 36 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 14/2011, este termenul înlăuntrul căruia se impunea ca asigurătorul să răspundă persoanei notificatoare, neîndeplinirea acestei obligaţii pe care legea a stabilit-o în sarcina sa, aceea de exprimare a unei manifestări de voinţă cu privire la pretenţiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat în termenul de 3 luni de la înregistrarea unei atare cereri dând naştere dreptului asiguratului de a obţine penalităţile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 37 din acelaşi act normativ.

În cuprinsul art. 37 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 se regăseşte sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei menţionate a asigurătorului RCA, în sensul că dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36, sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

În situaţia de faţă, penalităţile stabilite nu au sancţionat faptul că recurenta-pârâtă nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că aceasta nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termenul defipt de lege, de 3 luni de la data înregistrării cererii de despăgubire, pentru a dovedi disponibilitatea sa de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, conform prescripţiei legale.

Ca atare, este eronată susţinerea recurentei cum că penalităţile se impuneau a fi stabilite de la momentul individualizării prejudiciului, respectiv de la data rămânerii definitive şi comunicării hotărârii judecătoreşti în cauză.

Căci, contrar susţinerilor acesteia referitoare la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 14/2011 şi la distincţia conferită de prevederile art. 36 alin. (5) din acelaşi act normativ, în acord cu raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte constată că textul legal antemenţionat are un conţinut explicit, în cuprinsul acestuia prevăzându-se în mod expres că, "în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat ..., asigurătorul RCA este obligat" fie să răspundă asiguratului prin formularea unei oferte de despăgubire justificate, fie să notifice părţii motivele pentru care cererea nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretenţiile celui păgubit.

Astfel, legea stabileşte coordonatele în care trebuie îndeplinită obligaţia de despăgubire a asigurătorului RCA, respectiv termenele de soluţionare a cererii de despăgubire şi procedura necesar a fi respectată, sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii fiind prevăzută la art. 37 din aceeaşi normă, sub forma unor penalităţi de întârziere.

Neîndeplinirea obligaţiei pe care legea a stabilit-o în sarcina asigurătorului, aceea de exprimare a unei manifestări de voinţă cu privire la pretenţiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat în termenul de 3 luni de la înregistrarea unei atare cereri a condus la naşterea dreptului asiguratului de a obţine penalităţile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 37 din acelaşi act normativ.

Astfel, orice raportare a recurentei-pârâte la o dată care este ulterioară termenului prevăzut de art. 37 din Norma ASF nu prezintă relevanţă.

Cât priveşte dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Norma ASF nr. 14/2011, de asemenea, evocate de recurenta-pârâtă, este în spiritul unei interpretări logice a textului ca în ipoteza în care asigurătorul nu a solicitat în scris documente suplimentare celor ataşate cererii de despăgubire şi nici nu a notificat intimaţilor-reclamanţi respingerea (totală sau parţială) a pretenţiei din cererea de despăgubire, scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirii să nu poată fi stabilită în considerarea reperului "data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.".

Aşadar, recurenta-pârâtă nu poate invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Norma ASF nr. 14/2011 dat fiind că nu a întreprins, în termenul prevăzut la alin. (1), demersul de a comunica solicitanţilor intimaţi-reclamanţi imposibilitatea de stabilire a elementelor răspunderii pe baza înscrisurilor anexate cererii de despăgubire şi nici nu a solicitat acestora documente suplimentare, sugerând prin conduita adoptată suficienţa elementelor necesare în vederea stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei.

Ca atare, dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Norma ASF nr. 14/2011 nu pot fi aplicabile speţei, în condiţiile în care prin aceste norme se reglementează ipoteza stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, câtă vreme, în speţă, nu s-au reţinut asemenea motive de natură a constitui pentru recurentă un impediment pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de art. 36 alin. (1) din aceeaşi normă.

Recurenta-pârâtă nu poate să-şi invoce propria culpă în eşuarea procedurii amiabile pentru a obţine avantajul scutirii de la plata penalităţilor de întârziere sau acordarea acestora numai după un anumit moment, cât timp stabilirea despăgubirii pe cale judiciară se datorează exclusiv pasivităţii manifestate de aceasta vreme de 3 luni de la avizarea daunei.

Nu mai mult decât atât, este important a sublinia că din întreaga formulare a normelor legale incidente rezultă cât se poate de clar că aceste penalizări nu reprezintă simple accesorii/dobânzi ale obligaţiei de plată a despăgubirii (obligaţia de a da); dimpotrivă, ele reprezintă sancţiuni/pedepse civile ale încălcării de către asigurători îndeosebi a unei obligaţii de a face, respectiv obligaţia de soluţionare a avizării dosarului de daună într-un anumit termen.

Penalizările intervin în momentul în care obligaţia de a face se consideră nerealizată- în speţa de faţă, la momentul expirării termenului "de cel mult 3 luni" în care asigurătorul era obligat să iasă din pasivitate într-una din modalităţile expres prevăzute.

Dimpotrivă, prin invocarea acestei critici recurenta-pârâtă se poate considera că realizează o încălcare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, câtă vreme art. 37 din Norma ASF nr. 14/2011 nu prevede că penalităţile sunt datorate pentru nerespectarea doar a obligaţiei prevăzute la alin. (5) al art. 36, ci a tuturor obligaţiilor şi termenelor prevăzute de art. 36 din normă.

În fine, în ceea ce priveşte deciziile de speţă invocate de recurentă în fundamentarea criticilor formulate, acestea nu pot fi avute în vedere spre a stabili nelegalitatea deciziei ce face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs.

Fără a nega importanţa unei jurisprudenţe unitare pe probleme determinate de drept, trebuie menţionat că astfel de decizii, nefiind obligatorii pentru instanţele învestite cu cauze similare, au doar caracter orientativ.

Pe de altă parte, hotărârile judecătoreşti invocate vizează ipoteze diferite de cea în litigiu (în acele dosare fie asigurătorul a făcut o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni, însă nu a existat un acord între părţi cu privire la suma propusă, fie asigurătorul a solicitat documente suplimentare, pe când în prezenta speţă, aşa cum s-a reţinut anterior, asigurătorul nu a formulat un răspuns în cadrul dosarului de daună), context în care nu pot constitui suportul constatării nelegalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel în cauza pendinte.

Ca atare, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, faţă de toate cele reţinute anterior, constatându-se că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 5.074,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform documentelor justificative existente la filele 186–190 din dosar.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 445/2020 din 29 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj– secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. să plătească intimatului-reclamant A. suma de 5.074,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2022.