Applicable law for limitation period and appellate scope in successive association-in-participation payments

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti 15 februarie 2018, sub număr de dosar x/2018, reclamanta DIRECTIA PIEŢE şi GESTIONARE ACTIVITĂŢI COMERCIALE SECTOR 4 a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. solicitând instanţei să fie obligată pârâta la plata sumei de 505.774 RON reprezentând diferenţă cotă asociere în cotă de 46% din profitul net şi penalităţi aferente calculate conform contractului de asociere în participaţiune nr. x/17.09.1999 pentru anii 2009-2014.

Pârâta A. S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de către Direcţia Pieţe şi Gestionare Activităţi Comerciale Sector 4, solicitând, în esenţă, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca prescrisă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 8932 din 4 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată la 9 august 2018, sub număr de dosar x/2018

Prin sentinţa civilă nr. 2057 din 9 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 14 A din 8 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul SECTORUL 4 al MUNICIPIULUI BUCUREŞTI prin PRIMAR împotriva sentinţei civile nr. 2057 din 9 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata A. S.R.L.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., SECTORUL 4 al MUNICIPIULUI BUCUREŞTI PRIN PRIMAR a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 14 A din 8 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

În argumentarea recursului, critică decizia atacată, susţinând, în esenţă, că hotărârea a fost dată cu nerespectarea regulilor de procedură.

Curtea de Apel Bucureşti, apreciază recurentul, a reţinut în mod eronat faptul că acesta nu a formulat critici în legătură cu aplicarea de către prima instanţă a art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Este de netăgăduit faptul că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin Contractul de Asociere în Participaţiune nr. x/17.09.1999, arată recurentul, la art. 8 alin. (6) s-a stabilit obligaţia pârâtei de a plăti reclamantei sumele cuvenite la data de 10 ale lunii imediat următoare celei pentru care se plăteşte. Fiind în prezenţa unui contract cu executare succesivă, pentru fiecare drept de creanţă curge un termen de prescripţie propriu, scadenţa operând de fiecare dată în luna următoare celei pentru care se datorează cota din beneficiile realizate, respectiv pe data de 10.

Cu alte cuvinte, creanţelor devenite exigibile până la data de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Noului C. civ.) le sunt aplicabile regulile instituite de Decretul nr. 167/1958 în materie de prescripţie, iar creanţelor născute ulterior le sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la prescripţie din Noul C. civ.

Astfel, atât în vechea reglementarea, cât şi în dispoziţiile Noului C. civ., nu vorbim despre o singură prescripţie care a început să curgă din anul 2009, ci despre termene succesive de prescripţie.

Unor astfel de prestaţii succesive, menţionează recurentul, le sunt aplicabile normele în vigoare la data începutului cursului termenului de prescripţiei, norme care, în cazul de faţă, sunt după caz prevederile Decretului 167/1958 sau ale Noului C. civ.

Recurentul arată că a criticat statuările primei instanţe referitoare la stricta aplicabilitate a Decretului nr. 167/1958, subliniind omisiunea acesteia de a aplica şi dispoziţiile Noului C. civ. şi arătând argumentat modul în care acestea din urmă ar guverna raportul juridic dedus judecăţii.

Astfel, în opinia sa, instanţa de apel nu a rejudecat fondul în limitele stabilite de către acesta, încălcând regulile de procedură instituite de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii spre rejudecare.

Subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., consideră că instanţa de apel s-a aflat în eroare atunci când a reţinut că situaţiei de faţă i se aplică prevederile alin. (2) al aceluiaşi art. 16.

Aceasta întrucât, prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

În opinia recurentului, în mod greşit a considerat instanţa de apel că efectul întreruptiv este condiţionat de admiterea cererii, existând o jurisprudenţa bogată, bazată pe prevederile Decretului nr. 167/1958, care statua contrariul.

Or, şi în cazul creanţelor născute sub egida Decretului nr. 167/1958 vorbim de o întrerupere a termenului de prescripţie prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, întrerupere care operează şi în cazul adoptării unei soluţii de clasare, fiind eronat raţionamentul instanţei de fond care a aplicat în mod greşit normele de drept material şi a reţinut numai aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958, bazându-se doar pe data încheierii Contractului de Asociere în Participaţiune, respectiv anul 1999.

Astfel, consideră că instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute în Decretul nr. 167/1958.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 martie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a rejudecat fondul în limitele stabilite de către acesta, încălcând regulile de procedură instituite de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., iar criticile formulate sub acest aspect se constată ca fiind fondate.

Înalta Curte subliniază că în mod greşit instanţa de prim control judiciar a reţinut că apelantul nu ar fi formulat critici în legătură cu aplicarea de către prima instanţă a art. 201 din Legea 71/2011; că premisa de la care trebuie plecat în soluţionarea apelului este aceea a aplicabilităţii Decretului nr. 167/1958, iar nu a C. civ. în vigoare, întrucât statuările primei instanţe referitoare la legea aplicabilă nu au fost atacate şi au intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel cum rezultă din cuprinsul memoriului de apel, SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMAR a susţinut că prima instanţă ar fi omis aplicarea prevederilor art. 2537 pct. 3 C. civ., referitoare la întreruperea prescripţiei prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale; că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu rămânerea definitivă a soluţiei de drept penal, respectiv la data de 05.10.2017; că termenul de prescripţie nu era îndeplinit, în condiţiile în care acţiunea a fost promovată la 09.08.2018, prin urmare la mai puţin de un an de la data pronunţării soluţiei definitive în penal etc. (pag. 3-4 din cererea de apel).

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ.: "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În atare condiţii, se constată că instanţa de apel a restrâns în mod nelegal cadrul procesual obiectiv al judecăţii, prin excluderea aspectelor referitoare la legea aplicabilă litigiului în condiţiile în care apelantul a stabilit implicit limitele rejudecării fondului din această perspectivă.

Nu poate fi ignorat nici faptul că în cuprinsul cererii de apel s-a arătat că reclamantul "(...) a constatat în cursul anului 2013 că are un debit de recuperat, tot în 2013 a introdus plângere penală, inclusiv pentru recuperarea debitului; în acest fel, începând cu acelaşi an s-a întrerupt termenul de prescripţie, iar, ulterior în 2017, acesta a început să curgă din nou".

Or, în funcţie de normele legale incidente (Decretului nr. 167/1958, respectiv C. civ.), şi soluţiile erau diferite.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a încălcat normele de procedură, respectiv dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii deciziei atacate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi invocat de recurent.

Constatând că se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., examinarea celorlalte critici invocate de recurent devine de prisos, astfel că incidenţa art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se mai impune a fi analizată, de vreme ce se propune stabilirea normelor legale incidente.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurentul SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 14 A din 8 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 14 A din 8 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2022.