Conditionality of statutory payment rights on pending methodological regulations in veterinary service concessions

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 03.11.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, solicitând obligarea acesteia la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea 236/2019, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioadă (de la data scadenţei acestora până la data plăţii efective, având în vedere că prin Adresa comunicată de către ANSVSA la notificarea sa, nu se menţionează începând cu ce dată se achită suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptăţite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plată, dacă se aplică retroactiv etc., astfel încât a considerat ca este în prezenţa unui refuz al ANSVSA de a soluţiona favorabil cererea sa, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acorda fiecărui deţinător de contract (valid), fără decont justificativ.

Prin sentinţa civilă nr. 896/12.02.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.04.2021, sub nr. x/2020.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 895 pronunţată la data de 08 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate cu consecinţa rejudecării cererii şi oe fond admiterea acesteia.

În motivarea recursului, sub un prim aspect, se arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019 şi art. V din acelaşi act normativ, ale căror dispoziţii sunt redate de către recurent, şi susţine că din coroborarea acestor norme juridice nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiţionale ar fi condiţionată de elaborarea normelor metodologice ale legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii dar şi faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiţie a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019 duc la concluzia că de la data intrării în vigoare a legii şi până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretenţiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesionare/subsecvente/acorduri/acte adiţionale cu privire la plata sumelor stabilite prin art. IV al legii.

Intimata ANSVSA nu era ţinută de elaborarea normelor metodologice deoarece suma de 10.000 RON/lună era clar exprimată astfel încât ANSVSA nu trebuia să aştepte să fie detaliată vreo menţiune cu privire la plata acesteia.

Susţine recurentul că instanţa de fond nu a făcut distincţie între serviciile de bază realizate în conformitate cu prevederile Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelelor, pentru care reclamantul a fost şi este plătit conform deconturilor şi facturilor justificative atât în baza O.G. nr. 42/2004 cât şi în baza Legii nr. 236/2019 şi O.U.G. nr. 117/2020 şi serviciile noi – intermediare prestate pe lângă cele de bază conform Legii nr. 236/2019 care de această dată pe lângă cele executate şi remunerate (necontestate şi achitate de către pârâte) sunt remunerate şi acestea (care au fost gratuite) însă cu care intimata nu este de acord să fie achitate.

Serviciile noi intermediare sunt efectuate indiferent dacă intimata recunoaşte sau nu acest aspect iar fără desfăşurarea acestor activităţi intermediare serviciile de bază nu ar putea fi efectuate.

Decontul şi factura pentru serviciile de bază au fost acceptate şi achitate conform contractelor încheiate cu intimata şi după apariţie Legii nr. 236/2019, şi susţine recurentul că dreptul său reprezintă un drept legal atâta vreme cât a desfăşurat activităţile în favoarea statului.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că dispoziţiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative, în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare, astfel că este fără echivoc că dreptul la acordarea sumei de 10.000 RON/lunar nu se poate naşte de la data de 16.12.2019, aşa cum în mod eronat susţine recurentul.

Susţine că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON pentru perioada 16.12.2019 – 24.07.2020 nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat că refuzul pârâtei de a achita reclamantei suma de 10.000 RON/lunar pe perioada de timp solicitată este justificat, deoarece prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019 nu puteau să fie puse în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, prin art. V din cuprinsul aceluiaşi act normativ.

S-a mai arătat de prima instanţă faptul că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligaţiei de plată şi cuantumul obligaţiei de plată, fără însă a conţine nicio referire la procedura de urmat pentru recunoaşterea dreptului, astfel că dreptul reclamantului nu putea fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, nu există "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci cel mult o speranţă legitimă ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.

Înalta Curte urmează să reţină că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întrunit, iar hotărârea recurată este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a prevederilor art. IV şi V din Legea nr. 236/2019.

Potrivit art. IV alin. (1) şi (2) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial la data de 13.12.2019: "(1)Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2)Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti atribuie medicilor veterinari organizaţi în condiţiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege".

De asemenea, conform art. V din acelaşi act normativ "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului".

Acestea sunt dispoziţiile legale cărora le este supus raportul juridic născut din refuzul autorităţii de a admite cererea de plată formulată de recurentul reclamant.

Prin modificarea O.G. nr. 42/2004, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, prin dispoziţiile art. IV s-a prevăzut, în favoarea entităţilor ce deţin contracte de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior dreptul de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Înalta Curte constată că acest drept există în virtutea legii, şi nu este condiţionat şi nici nu poate să fie condiţionat de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V din Legea nr. 239/2019.

Normele metodologice au rolul de a explicita prevederile legale şi de a interpreta, eventual, fiecare articol al legii, dar în sensul celor stipulate în actul normativ respectiv, fără a solicita beneficiarului dreptului îndeplinirea unor formalităţi neprevăzute de lege.

Este adevărat că prin O.U.G. nr. 117/2020, în vigoare de la 24.07.2020 au fost abrogate prevederile art. IV alin. (2) şi V din Legea nr. 236/2019, dar această împrejurare nu poate lipsi de efecte norma ce a fost activă în perioada 16.12.2019 – 24.07.2020, deoarece noua lege nu retroactivează.

Înalta Curte reţine că prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu pot fi considerate că ţin locul unor norme metodologice, ci reprezintă o reglementare de sine stătătoare.

Chiar dacă în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 s-a arătat că prin Legea nr. 236/2019 s-a reglementat insuficient dreptul entităţilor în discuţie de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru serviciile/activităţile intermediare, aceasta nu conduce la neaplicarea legii, ci la aplicarea acesteia în acord cu textele cuprinse în acest act normativ.

În concluzie, se constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, apreciază că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi de pârâtă prin întâmpinare, urmând să analizeze cauza prin raportare la mijloacele de probă administrate şi la toate aspectele de fond necesare lămuririi situaţiei de fapt.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul – reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 895 din 8 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2022.