Administrative action to compel salary recalculation via enforcement of final labor judgment rejected for lack of administrative act or unjustified refusal

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul general a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.10.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DIICOT şi DNA, O.U.G. nr. 27/2006).

Prin întâmpinare, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş au invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, în baza art. 36 coroborat cu art. 40 din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea acţiunii şi a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru perioada anterioară datei de 18.12.2017, prin raportare la data introducerii acţiunii, 18.12.2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 86 din 13 aprilie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă; s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 86 din 13 aprilie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. şi B. au formulat calea de atac intitulată "apel".

Au solicitat admiterea apelului, casarea parţială a sentinţei 86/13.04.2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal; admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu precizarea că şi reclamanta B. a devenit pensionară începând cu data de 01.05.2021; obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Procurorul General să emită noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 01.10.2015, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); noile ordine de încadrare vor sta la baza recalculării pensiei; repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu data de 01.10.2015 şi în continuare, până la data plăţii efective a noii indemnizaţii de încadrare, prin obligarea pârâţilor la plata, respectiv alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective; respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 18.12.2017 invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; menţinerea dispozitivului privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.

Au susţinut că în mod corect au supus controlului instanţei refuzul nejustificat al Parchetului de pe lângă ÎCCJ de emitere ordine de încadrare care să corespundă cu cele statuate în sentinţa nr. 1648/2019 a Tribunalului Alba definitivă prin decizia nr. 1113/2020 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Excesul de putere invocat de reclamante ca temei al acţiunii impunea instanţei să examineze conduita autorităţilor publice din perspectiva modului de exercitare a puterii discreţionare şi a încadrării ei în limitele legale ale marjei de apreciere, prin prisma echilibrului rezonabil ce trebuie asigurat între interesul public şi drepturile subiective sau interesele legitime private ce pot fi lezate prin actele administrative.

Reiterând prevederile legale incidente în materia salarizării şi decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, au arătat că, în opinia lor, refuzul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de soluţionare favorabilă a cererilor are caracter nejustificat, acesta interpretând în mod greşit noţiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015.

Or, neemiterea unor ordine de încadrare cu luare în calculul indemnizaţiilor de încadrare brute, începând cu data de 01.10.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) este nejustificat, în condiţiile în care există hotărâri judecătoreşti prin care a fost recunoscut acest drept salarial.

În fine, reclamantele au criticat soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară 18.12.2017, prin raportare la data introducerii acţiunii - 18.12.2020 - care, în opinia cestora, este netemeinică şi nelegală, dreptul la acţiune născându-se la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţată în litigiul de muncă, respectiv la 01.10.2020, data cunoaşterii efective a dreptului prin autoritate de lucru judecat a sentinţei nr. 1648/2019 rămasă definitivă prin decizia nr. 1113/01.10.2020 a Curţii de Apel Alba Iulia.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului, astfel cum a fost intitulat de către recurente şi a formulat apărări pe fondul cauzei, în situaţia în care se apreciază că prezenta cale de atac este recurs, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

Intimaţii-pârâţi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş au formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 5 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 8 decembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Totodată, prin Decizia nr. 17 din 18 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privind calea de atac în materia contenciosului administrativ, împotriva hotărârilor pronunţate în această materie poate fi exercitată numai calea de atac a recursului, cu excepţia cazului prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004".

În aceste condiţii, având în vedere că sentinţa recurată a fost pronunţată într-un litigiu în materia contenciosului administrativ, precum şi motivele invocate prin calea de atac formulată intitulată "apel", Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., califică calea de atac formulată de reclamante ca fiind recurs, urmând să respingă excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sentinţa nr. 1648 din 19.11.2019 a Tribunalului Alba, pronunţată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 1113 din 01.10.2020 a curţii de Apel Alba Iulia, instanţa a admis acţiunea pe care au formulat-o reclamantele A. şi B., alături de alţi reclamanţi şi a obligat pârâţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferenţe de salarizare în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA, DIICOT, O.U.G. nr. 27/2006) şi de asemenea, a obligat pârâţii la plata către reclamante a diferenţelor salariale, rezultate din noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sume care să fie actualizate cu indicele de inflaţie şi la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Reclamantele au solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorului general să pună în executare această sentinţă şi să emită fiecăreia, ordinul de salarizare, conform sentinţei definitive, pentru reclamanta A. solicitând şi recalcularea pensiei, la aceste solicitări primind răspusurile potrivit adreselor nr. x/04.12.2020, respectiv nr. 2623/04.12.2020 .

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantele A. şi B. cu o cerere, prin care au solicitat emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul general a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.10.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DIICOT şi DNA, O.U.G. nr. 27/2006).

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantele înţelegând să formuleze cale de atac, prin care, în esenţă, au susţinut că în mod corect au supus controlului instanţei refuzul nejustificat al Parchetului de pe lângă ÎCCJ de emitere ordine de încadrare care să corespundă cu cele statuate în sentinţa nr. 1648/2019 a Tribunalului Alba definitivă prin decizia nr. 1113/2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, iar, prin raportare la prevederile legale incidente în materia salarizării şi decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, refuzul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de soluţionare favorabilă a cererilor acestora are caracter nejustificat, acesta interpretând în mod greşit noţiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, iar neemiterea unor ordine de încadrare astfel cum acestea au solicitat, este nejustificat, în condiţiile în care există hotărâri judecătoreşti prin care a fost recunoscut acest drept salarial, invocând, totodată şi greşita soluţionare a excepţiei dreptului material la acţiune, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte constată că potrivit situaţiei factuale necontestată în cauză, reclamantele, care au solicitat pârâtului din prezenta cauză, emiterea unor noi ordine de încadrare salariale conform sentinţei nr. 1648/19.11.2019 a Tribunalului Alba, pronunţată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 1113/01.10.2020 a Curţii de Apel alba Iulia, prin care s-a stabilit recalcularea indemnizaţie de încadrare salarială, potrivit celor susţinute, se consideră vătămate pentru că nu este pusă în executare o hotărâre judecătorească.

Înalta Curte reţine că potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:

"Art. 1: (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. (...)

Art. 8: (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă. (...)"

Din economia acestor dispoziţii legale, rezultă că pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ trebuie îndeplinite condiţii esenţiale în legătură cu obiectul acţiunii în această materie, respectiv să existe un act administrativ sau un refuz nejustificat de soluţionare în termen legal a unei cereri ce este vătămător pentru drepturile şi interesele legitime ale persoanei, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauză, astfel cum în mod corect a constatat prima instanţă.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unui act administrativ, Înalta Curte constată că în cauză nu există niciun act administrativ contestat de reclamante.

Referitor la refuzul nejustificat de soluţionare în termen legal a unei cereri, de asemenea, nu se constată lipsa de răspuns din partea pârâtului în contradictoriu cu care s-a formulat prezenta acţiune, în condiţiile în care, prin adresele răspuns nr. x/04.12.2020, respectiv nr. 2623/04.12.2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a comunicat petentelor, care au solicitat emiterea unor ordine de salarizare conform sentinţei civile nr. 1648/2019 a Tribunalului Alba, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1113/2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, precum şi calculul sumelor restante rezultate ca diferenţă între sumele plătite şi cele aferente hotărârilor menţionate, cu dobânzile şi penalităţile aferente, pentru reclamanta A. solicitând şi recalcularea pensiei, că această autoritate nu a fost obligată să le emită un nou ordin de salarizare, pârâţii fiind obligaţi doar la recalcularea indemnizaţiei acestora de încadrare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000, în plus doamnei A. comunicându-i-se că, întrucât anterior pensionării a avut calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş, competenţa recalculării indemnizaţiei de încadrare, revine, potrivit Ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 311/17.12.2019, ordonatorului terţiar de credite, în speţă Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, iar, cât priveşte solicitarea de recalculare a pensiei, aceasta nu este de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aceste condiţii, valorificarea drepturilor rezultate dintr-o hotărâre judecătorească, respectiv solicitarea de punerea în executare a sentinţei, urmată de răspunsul care a nemulţumit reclamantele, nu poate fi asimilată cu refuzul nejustificat în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Aminteşte instanţa de control judiciar că punerea în executare a unei sentinţe este reglementată de normele C. proc. civ., iar dacă este vorba de o hotărâre judecătorească pronunţată în contencios administrativ, nepunerea acesteia în executare atrage incidenţa dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar nu incidenţa art. 1 pe care să se întemeieze un nou litigiu în contencios administrativ.

În cauză însă nu este vorba despre o sentinţă în materia contenciosului administrativ, sentinţa invocată de reclamante fiind pronunţată într-un litigiu de muncă.

În aceste condiţii, în ceea ce priveşte vătămarea, instanţa de control judiciar aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. p), art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, reclamantele pot valorifica în justiţie dreptul ori interesul legitim, personal, direct, actual, când lezarea este produsă de o autoritate publică, printr-un act administrativ şi când pot pretinde o anumită conduită din partea autorităţii, iar potrivit dispoziţiilor art. 32 lit. d), art. 33 C. proc. civ., reclamantele pot formula o cerere, dacă justifică un interes determinat, legitim, personal, născut si actual, pentru a stabilit dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuind să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii cererii.

Aplicând la speţă aceste prevederi, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile de exercitare a acţiunii civile, întrucât nu există un act administrativ supus prezentului control de legalitate, care să fi fost vătămător din punctul de vedere al reclamantelor şi nici nu există un răspuns nejustificat de soluţionare în termen legal a unei cereri, aşa încât, interesul, ca şi condiţie fundamentală a exercitării acţiunii civile, ce constă în folosul practic urmărit prin formularea acţiunii nu se regăseşte în cazul reclamantelor, deoarece, acestea încearcă pe calea acţiunii în contencios să pună în executare o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată într-un litigiu de muncă, iar reclamantele nu au demonstrat dreptul vătămat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâţii au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, nu probează existenţa unei legături apte să fundamenteze un interes actual şi direct în promovarea unei acţiuni în contencios administrativ prin care, din cauza nepunerii în executare a respectivei hotărâri, să se solicite emiterea de către pârâţi a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită la nivelul indemnizaţiei de încadrare admisă prin respectiva hotărâre judecătorească.

Conform art. 126 alin. (2) din Constituţia României "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", acest principiu de rang constituţional statuând, aşadar, că partea trebuie să urmeze calea reglementată de legiuitor pentru valorificarea unui drept sau interes legitim.

Aşa fiind, din punct de vedere procedural, pe calea acţiunii în contencios administrativ, reclamantele nu pot să invoce în legătură cu executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată într-un litigiu de muncă având ca obiect recalcularea indemnizaţiilor de încadrare că nepunerea în executare a acesteia reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect, instanţa consideră că pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, prevederile C. proc. civ. şi ale Legii nr. 554/2004 (în cazul hotărârilor judecătoreşti în materia contenciosului administrativ) prevăd calea de urmat.

Prin urmare, câtă vreme, nu suntem în prezenţa unui act administrativ şi nici a unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, nu sunt întrunite exigenţele art. 1, art. 8 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea acţiunii.

Din această perspectivă, susţinerile reclamantelor întemeiate pe dispoziţiile legale, jurisprudenţa naţională şi comunitară în materie de salarizare nu aplicabilitate în cauză, obiectul acţiunii cu care au învestit instanţa nereprezentându-l salarizarea (indemnizaţia de încadrare).

În raport cu obiectul prezentei cauze, instanţa, nu a identificat nicio prevedere legală care să fie contrară concluziei că, punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti în materia salarizării (indemnizaţiei de încadrare) se poate face doar conform prevederilor legale aplicabile materiei şi nicio prevedere legală care să justifice obligarea la emiterea unui act administrativ care să aibă conţinutul solicitat de reclamante.

În ceea ce priveşte criticarea soluţiei instanţei de fond dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că instanţa de fond a soluţionat, în temeiul art. 248 C. proc. civ., cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocate de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, urmată de analizarea cauzei din perspectiva obiectului acţiunii întemeiat pe dispoziţiile art. 1 şi 8 C. proc. civ., acţiunea reclamantelor fiind respinsă, în cauză nefiind pronunţată o soluţie şi pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum în mod eronat susţin recurentele.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că celelalte aspecte invocate de recurente prin cererea de recurs, astfel cum au fost reţinute anterior, au fost supuse examinării în faţa primei instanţe, fiind analizate corespunzător de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind veritabile critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate.

Or, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurentele-reclamante.

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentele-reclamante în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Respinge recursul formulat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei nr. 86/2021 din 13 aprilie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.