Magistrates' salary orders partially annulled; pay recalculated at RON 605.225 sectoral value with differences and interest awarded

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, la data de 27 mai 2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. şi EEE., în calitate de magistraţi în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, au solicitat:

- anularea parţială a Ordinului nr. 5283C din 20.12.2019 şi a Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019 emise de Ministrul Justiţie şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine prin care să se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016;

- obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor dintre drepturile salariate pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 şi până la recunoaşterea drepturilor de către Ministerul Justiţiei sau apariţia unei modificări legislative, dacă salariile le-ar fi fost stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON şi drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la capătul de cerere prin care reclamanţii solicită obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate. Totodată, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară celor 3 ani înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Tribunalul Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripţie general de 3 ani de la data introducerii acţiunii şi respingerea pretenţiilor formulate de reclamanţi în contradictoriu cu Tribunalul Bucureşti ca fiind neîntemeiate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 39 din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru perioada 01.08.2016-26.05.2017 şi a fost respinsă acţiunea pentru această perioadă ca fiind prescrisă; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. şi EEE., în calitate de magistraţi în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti; au fost anulate în parte Ordinele nr. 5283/C/2019 şi nr. 4988/C/2019 şi a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 27.05.2017 şi până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanţilor; au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor cu care s-au aflat în relaţii de muncă, începând cu data de 27.05.2017 până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice diferenţa de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON şi venitul efectiv plătit, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 39 din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a criticat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului, cu privire la pretentiile referitoare la recalculare, ca operaţiune accesorie plăţii, solicitând admiterea excepţiei în ceea ce priveşte plata acestor drepturi băneşti.

În susţinerea excepţiei, arătă că Ministerul Justiţiei nu poate efectua plata în mod direct reclamanţilor, motiv pentru care solicită respingerea acestui capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.

Astfel, calitatea de ordonator de credite şi debitor al plăţii drepturilor salariale invocate se regăseşte la nivelul instanţei angajatoare, faţă de care reclamanţii se află în raporturi se serviciu, neavând relevanţă în speţă raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare. Atribuţiile Ministerului Justiţiei cu privire la gestionarea bugetului instituţiilor subordonate şi calitatea de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei nu justifică participarea Ministerului Justiţiei în procesele având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială în favoarea personalului instituţiilor publice pentru al căror buget ministrul justiţiei este ordonator principal de credite.

Cu privire la acest aspect, a invocat Decizia nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, decizia nr. 60/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi deciziile nr. 1900/04.04.2019 şi nr. 3277/2018 ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu titlu de practică judiciară.

Pe fondul recursului, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României) abrogate prin Legea nr. 153/2017, care au fost greşit interpretate de prima instanţă, făcând trimitere la decizia nr. 286/2020 a Curţii de Apel Timişoara.

A susţinut că modalitatea de aplicare a creşterii de 25% propusă de intimaţi, prin care se obţine o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON este eronată şi pierde din vedere faptul că această creştere a vizat expres şi exclusiv cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii în probaţiune, iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă familiei ocupaţionale justiţie, astfel că nu se aplică categoriei profesionale a judecătorilor, iar în acest moment nu există în cadrul familiei ocupaţionale justiţie personal care să beneficieze de indemnizaţia de încadrare calculată şi plătită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială 605,225 RON.

Astfel, în opinia sa, procentul de 25% nu se aplică sporurilor şi altor elemente ale salariilor şi nu se poate aplica prin extrapolare la VRS, nefiind aplicabilă Decizia nr. 794/2016 a CCR privind nivelul maxim de salarizare care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeaşi VRS, întrucât nu ne aflăm în situaţia unor valori de referinţă sectoriale diferite.

În ceea ce priveşte discriminarea reţinută de prima instanţă, recurentul a făcut trimitere la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820, 821 din 2018, nr. 838/2009, precum şi la prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, invocând, de asemenea şi Decizia nr. 51/2020.

În fine, cu privire la acordarea pretenţiilor în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, recurentul a susţinut că, pe de o parte, intimaţii nu justifică un interes actual, întrucât este afirmat un drept pentru viitor, şi, pe de altă parte, salarizarea acestora nu ar putea depăşi limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017 (plafon 2022), invocând dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare în stadiul procesual al recursului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată la data de 8 decembrie 2022.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de intimatul G., constatând că cererea de recurs formulată de Ministerul Justiţiei, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 21 mai 2021, este semnată pentru domnul FFF. - ministrul justiţiei - de domnul secretar de stat GGG., iar potrivit art. 4 alin. (2) din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2164/C/2021 din 01.04.2021 (fiele 43-47 dosar recurs) rezultă, începând cu data de 2 aprilie 2021, delegarea către domnul secretar a dreptului de semnătură pentru toate lucrările direcţiilor din cadrul Ministerului Justiţiei, precum şi ale unităţilor subordonate acestuia, prevăzute la alin. (1), între care şi Direcţia contencios, în cauză fiind respectate dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.

2. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii, în calitate de magistraţi în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, au solicitat: anularea parţială a Ordinului nr. 5283C din 20.12.2019 şi a Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019 emise de Ministrul Justiţie şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine prin care să se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016; obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor dintre drepturile salariate pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 şi până la recunoaşterea drepturilor de către Ministerul Justiţiei sau apariţia unei modificări legislative, dacă salariile le-ar fi fost stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON şi drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, pârâtul Ministerul Justiţiei criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurentul-pârât a susţinut că este greşită soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive privind plata diferenţelor salariale ale reclamanţilor, precum şi că sentinţa este dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile încadrărilor salariale ale reclamanţilor. Astfel, în opinia sa, modalitatea de aplicare a creşterii de 25% propusă de intimaţi, prin care se obţine o VRS de 605,225 RON este eronată şi pierde din vedere faptul că această creştere a vizat expres şi exclusiv cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii în probaţiune, iar nu o VRS aplicabilă familiei ocupaţionale justiţie, astfel că nu se aplică categoriei profesionale a judecătorilor, iar în acest moment nu există în cadrul familie ocupaţionale justiţie personal care să beneficieze de indemnizaţia de încadrare calculată şi plătită prin raportare la o VRS 605,225 RON; procentul de 25% nu se aplică sporurilor şi altor elemente ale salariilor şi nu se poate aplica prin extrapolare la VRS, nefiind aplicabilă Decizia nr. 794/2016 a CCR privind nivelul maxim de salarizare care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeaşi VRS; în cauză nu poate fi reţinută încălcarea principiului nediscriminării; cu privire la acordarea pretenţiilor în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, intimaţii nu justifică un interes actual, întrucât este afirmat un drept pentru viitor, iar salarizarea acestora nu ar putea depăşi limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017 (plafon 2022), invocând dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, în ceea ce priveşte susţinerile privind greşita respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive astfel cum a fost invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, în mod corect reţinând judecătorul fondului că aceasta parte are calitate procesuală pasivă, dat fiind calitatea acestuia de ordonator de credite, emitent al ordinelor de salarizare.

În continuare, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a constatat prima instanţă că diferendul născut din emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat: « Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în sensul că nu poate fi reţinută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătoreşti în cauză, "stabilirea" indemnizaţiei s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situaţii punctuale şi personale.

Totodată, hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum şi în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiţii, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede şi în anul 2018 şi 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente, valoarea concretă şi corectă a valorii de referinţă sectoriale trebuie să fie cea de 605,225 RON, respectiv valoarea sectorială de 484,18 RON (405 + 4% + 4,5% = 440,15, respectiv 440,15 + 10% = 484,18 RON), la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G nr. 20/2016.

Astfel, dispoziţiile O.G. nr. 13/2008 prevăd următoarele: "art. 1 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007. (2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi pentru personalul din serviciile de probaţiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune; art. 2 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007. (2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese, aşadar, prin coroborare cu toate dispoziţiile legale, astfel cum au fost reţinute anterior, că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor.

Totodată, art. III din O.U.G nr. 20/2016 stabileşte că "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016", iar art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 prevede că "(1) Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistenţă socială, astfel cum este definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

În fine, în ceea ce priveşte obligaţia ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaţionale, obligaţie impusă de actele normative menţionate anterior şi de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că reclamanţii au depus la dosar practică judiciară cu privire la care s-a arătat că au existat valori de referinţă sectoriale într-un cuantum care cuprinde majorările stabilite de O.U.G. nr. 26/2016 în sensul solicitat în prezenta cauză.

Prin urmare, faţă de toate aspectele anterior reţinute, interpretarea recurentului-pârât privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. 5ind. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce priveşte stabilirea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, nu pot fi primite, pârâtul având obligaţia să emită ordinul de salarizare în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

În fine, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susţinerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, cu trimitere la dispoziţiile art. 38 alin. (6) din această lege, în condiţiile în care prima instanţă, în mod corect, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 27.05.2017 (în limita termenului de prescripţie) şi până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanţilor, în considerentele sentinţei regăsindu-se motivarea acestei dispoziţii a instanţei.

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de intimatul G. şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de intimatul G..

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 39 din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.