Cassation review of annulment of government decree listing reconstituted forest property in public domain: material error vs. substantive legal error
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the extraordinary appeals in cassation filed by the State, the Ministry of Research, and a National Institute of Forestry, upholding the appellate court's decision that annulled the relevant annex to Government Decision No. 318/2015 regarding a 2.01-hectare forest plot. The dispute involved private claimants challenging the validity of a government decree that listed their property in the public domain, arguing that their right of ownership had already been legally reconstituted by an irrevocable 2011 court judgment and subsequent administrative validation, while the state defendants contended that the court of appeal improperly substituted the legislative power by bypassing mandatory statutory procedures for transferring land from public to private domain. The court held that the appellants’ arguments did not constitute a "material error" under Article 503(2)(2) of the Code of Civil Procedure, but rather amounted to a prohibited re-examination of the substantive merits and legal interpretation, which is outside the scope of cassation review; the court also noted that the requirement for representation by a lawyer at the appellate stage was unconstitutional, and ordered the state entities to pay 339.03 RON in court costs to the prevailing claimant.
Legislator headnote
AI generatedart. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 413 alin. (1) C. proc. civ, art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ, art. 13 alin. (2) C. proc. civ, art. 6 alin. (51) din Legea nr. 165/2013, art. 9 din Legea nr. 45/2009; Cassation review of annulment of government decree listing reconstituted forest property in public domain: material error vs. substantive legal error: Cauza a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a prezentului dosar.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022
Asupra contestaţiilor în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Hotărârea instanţei de fond
Prin cererea înregistrată, la data de 09.11.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea în parte a prevederilor H.G. nr. 318/2015, anexa 4.2, prin care li se încalcă dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2,01 ha pădure situată în UpVI Fântâniţa, UA 103D, comuna Silivasu de Câmpie, şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale şi morale, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2068 din 24 iunie 2019, Curtea a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii, ca neîntemeiată, şi a luat act de cererea de renunţare la judecata capătului de cerere având ca obiect daune materiale şi moral.
A respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi cu intervnientul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D.", ca neîntemeiată.
A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Cercetării şi Inovării.
2. Decizia instanţei de recurs ce face obiectul prezentei contestaţii în anulare
Prin decizia civilă nr. 6270 din 9 decembrie 2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva sentinţei nr. 2068 din 24 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
A casat în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a anulat în parte H.G. nr. 318/2015, Anexa 4.2 în privinţa suprafeţei de 2,01 ha pădure situate în UpVI Fântâniţa, UA 103D, comuna Silivaşu de Câmpie.
A respins cererile de intervenţie accesorie formulate de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D." şi Ministerul Cercetării şi Inovării şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Instanţa de control judiciar a constatat că limitele învestirii instanţei, aşa cum au fost stabilite la fond, vizează analiza, din perspectiva legalităţii, a H.G. nr. 318/2015, anexa 4.2, în privinţa suprafeţei de 2,01 ha pădure situată în UpVI Fântâniţa, UA103D, comuna Silivaşu de Câmpie cu privire la care susţin recurenţii că le-a fost recunonstituit anterior dreptul de proprietate.
Prin Decizia nr. 379/R/2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud pronunţată în Dosarul nr. x/2007, irevocabilă, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor asupra terenului cu vegetaţie forestieră de 1,15 ha şi de asemenea s-a menţinut dispoziţia primei instanţe privind reconstituirea dreptului de proprietate în beneficului reclamanţilor asupra terenului de 0,80 ha pe vechiul amplasament.
Prin Hotărârea nr. 23/30.10.2012 emisă de Comisia Judeţeană Bistriţa-Năsăud pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului s-a aprobat înscrierea în Anexa 6 Silivaşu de Câmpie, poziţia 2 a suprafeţei de 0.80 ha curţi-construcţii, identificată în tarlaua x/3, parcea 47 în favoarea reclamanţilor, şi de asemenea înscrierea în anexa 37 Silvaşu de Câmpie, poziţia 1 a suprafeţei de 1,15 ha teren cu vegetaţie forestieră identificată în UP VI Fântâniţa UA 103 D, raza de activitate a Ocolului Silvic Experimental Lechiniţa din cadrul ICAS Bucureşti, în favoarea acestora, conform Deciziei nr. 379/R/2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud pronunţată în dosarul nr. x/2007.
Ulterior, respectiv la data de 14.08.2012, în şedinţa Comisiei de aplicare a Legii fondului funciar Silivaşu de Câmpie, a fost încheiat proces-verbal prin care s-a propus stabilirea amplasamentului în UA VI Fântâniţa UA 102 D, în limită cu pădurea comunală pentru suprafaţa de 1,15 ha + 0,86 ha teren în favoarea reclamanţilor, terenul fiind validat conform Legii 247/2005 şi nepus în posesie.
La data de 17.03.2015, Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Urmeniş Com Silivaşu de Câmpie a întocmit procesul-verbal de punere în posesie nr. x în favoarea reclamanţilor, pentru suprafaţa de 1,15 ha înscrisă în anexa 37 poziţia 1 a Hotărârii nr. 23/30.10.2012 emisă de Comisia Judeţene Bistriţa-Năsăud pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Beclean sub nr. x/2018, reclamanţii au solicitat obligarea Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor Silvaşu de Câmpie la eliberarea titlului de proprietate pentru suprafaţa de 2.01 ha vegetaţie forestieră, conform Deciziei nr. 379/R/2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud pronunţată în dosarul nr. x/2007.
Cauza a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a prezentului dosar.
A apreciat Înalta Curte că motivarea instanţei de fond, care subliniază că după soluţionarea în mod definitiv a dosarului nr. x/2018 având ca obiect obligarea organelor administrative la eliberarea în favoarea reclamanţilor a titlului de proprietate pentru suprafaţa de 2,01 ha vegetaţie forestieră, conform Deciziei nr. 379/2011 a Tribunalului Bistriţa-Nasaud, hotărârea respectivei instanţe va fi avută în vedere cu ocazia eventualelor rectificări ce se vor realiza cu privire la H.G. nr. 318/2015 pentru actualizarea centralizată a bunurilor aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Institutului National de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultura "D.", nu poate fi primită.
A condiţiona analiza legalităţii unui act administrativ de soluţionarea unui dosar care, la rândul lui, a fost suspendat până la soluţionarea acţiunii în anularea actului înseamnă a refuza părţii accesul la o justiţie, echivalând cu o denegare de dreptate.
Efectivitatea drepturilor reclamanţilor presupune ca acestea să fie în mod concret respectate şi utile celor cărora le sunt recunoscute, depăşindu-se astfel etapa teoretizării şi formalismului analizării nelegalităţii actului administrativ contestat, dreptul la acces la justiţie, efectiv şi util titularilor implicând pronunţarea unei soluţii care să se impună inclusiv prin echitate.
Potrivit notei de fundamentare a H.G. nr. 318/2015, "Bunurile cuprinse în anexele prezentului act normativ nu fac obiectul unor litigii pendinte sau al unor proceduri administrative de retrocedare/restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, şi de alte acte normative incidente în materie", afirmaţie care se dovedeşte inexactă în condiţiile în care procedura de reconstituire a dreptului de proprietate al reclamanţilor pentru suprafaţa de 2,01 ha pădure situată în UpVI Fântâniţa, UA 103D, comuna Silivaşu de Câmpie a fost validată anterior datei de promulgare a H.G. nr. 318/2015.
De altfel, validarea pentru suprafeţele de 0,86 ha si 1,15 ha pădure s-a făcut de Ocolul Silvic Experimental Lechinţa, unitate subordonată Institutului de Cercetare si Amenajări Silvice (în prezent Institutul de National Cercetare-Dezvoltare în Silvicultura "D.") ceea ce susţine afiraţia potrivit căreia, în întocmirea Notei de fundamentare nu s-a întreprins niciun demers si nicio verificare pentru a se cunoaşte situaţia juridică a terenurilor cu vegetaţie forestieră reconstituite reclamanţilor în temeiul legilor fondului funciar.
Ca răspuns la plângerea prealabilă, recurenţilor li s-a răspuns, de către Secretariatul General al Guvernului, prin adresa nr. x/08.08.2018, că iniţiatorul actului contestat, respectiv Ministerul Cercetării şi Inovării, a apreciat că plângerea este întemeiată şi că acesta este singurul organ cu atribuţii în iniţierea unui proiect de hotărâre privind actualizarea inventarului centralizat al bunurilor aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D.", cât şi pentru rectificarea unor erori materiale, situaţie în care se va promova pe circuitul de avizare o hotărâre de guvern de modificare a H.G. nr. 318/2015.
Instanţa de recurs a conchis că recurenţii în mod corect au susţinut că, în lipsa oricărui demers de rectificare a H.G. (care conţine o evidenţă a unor terenuri şi nu constituie drept de proprietate pentru intervenientul Institut), acceptarea unui astfel de răspuns, analizat la 4 ani de la emiterea lui, ar presupune o tergiversare sine die a rezolvării problemei litigioase, împiedicându-i să se bucure de preogativele dreptului de proprietate stabilit încă din anul 2011.
3. Contestaţiile în anulare exercitate în cauză
Împotriva acestei decizii, au formulat contestaţie în anulare intimatul-pârât Guvernul României, intimatul-intervenient Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării şi intimatul-intervenient Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D.".
3.1. Contestatorul Guvernul României şi-a întemeiat contestaţia în anulare pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii contestate, respingerea recursului formulat de A., B. şi C. şi menţinerea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 2068 din 24 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti.
În motivarea cererii, contestatorul a susţinut că instanţa de recurs a dat o interpretare greşită a cadrului procedural şi a temeiurilor de drept aplicabile speţei. Printr-o reală eroare materială, concretizată prin faptul că nu a reţinut şi observat că în cauză există norme de drept special care au întâietate, instanţa de recurs a dat naştere unei situaţii imposibile din punct de vedere legal şi juridic.
În acest condiţii, Guvernul nu are nicio posibilitate juridică, legală sau de orice altă natură în a modifica prevederile din Anexa 4.2 din H.G. nr. 318/2015, atât timp cât nu există o trecere legală în domeniul privat al statului a amplasamentului respectiv, aşa cum impun dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu-Şişeşti şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, Decizia nr. 23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr. 395/2017 a Curţii Constituţionale.
A arătat contestatorul că Hotărârea nr. 379/R/2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud se impune cu autoritate de lucru judecat organelor administrative cu competenţe în materia fondului funciar doar în ceea ce priveşte obligaţia de reconstituire a dreptului de proprietate, iar nu în ceea ce priveşte stabilirea amplasamentului, recurenţii neavând un titlu de proprietate care să fie opus autorităţilor.
Este nelegal şi incorect ca puterea judecătorească să se substituie puterii legislative, atribuţiile acesteia rezumându-se doar la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti.
Guvernul este în imposibilitate legală de a emite o hotărâre de modificare a H.G. nr. 318/2015, atât timp cât prin Decizia nr. 6270/2021 s-a realizat o ingerinţă nedorită şi nelegală asupra autorităţii puterii legislative de către puterea judecătorească printr-o reală trecere a suprafeţei de 2,01 ha teren din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia fără respectarea procedurii obligatorii instituite de normele speciale invocate anterior.
A mai susţinut contestatorul că, prin decizia atacată, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra aspectului de nelegalitate şi nulitate invocat prin întâmpinare, respectiv că recursul este nul, fiind formulat cu încălcarea art. 13 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia, "În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept".
De asemenea, contestatorul a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nefiind vorba despre o apreciere greşită a probelor (eroare de judecată), ci soluţia pronunţată se bazează pe constatarea eronată că aceste probe nu ar exista (eroare de fapt).
În cererea dedusă judecăţii, care are ca obiect reconstituirea unui drept funciar, retrocedarea în natură a unui amplasament invocat, Guvernul nu are nicio posibilitate legală de promovare a unei hotărâri care să modifice chiar şi parţial H.G. nr. 318/2015 doar pe baza unei decizii judecătoreşti, atât timp cât nu există o trecere legală în domeniului privat al statutului a amplasamentului respectiv. Terenul în cauză nu a făcut niciodată obiectul vreunei solicitări pentru punere la dispoziţie sau predare de nicio instituţie sau autoritate şi, chiar şi în acest caz, art. 6 alin. (51) din Legea nr. 165/2013 precizează că terenurile care au fost preluat de comisiile de fond funciar de la alte instituţii care au administrat (sau administrează) terenuri din proprietatea statului, care nu au făcut obiectul punerii în posesie, revin în domeniul public al statului.
Este netemeinică şi nefondată susţinerea de la pct. 7 lit. e) care arată că în Nota de fundamentare a H.G. nr. 318/2015 ar fi fost menţionate aspecte "neadevărate" despre faptul că bunurile din anexe nu fac obiectul unor litigii, atât timp cât Institutul, nefiind parte în dosarul prin care petenţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate, nu a ştiut de acest litigiu. Prin nota de fundamentare nu s-a încălcat niciun drept de proprietate, recunoscut şi reconstituit de instanţe, doar etapa procedurală a executării prin punerea în posesie nu se poate realiza atât timp cât nu se demarează, parcurge şi îndeplineşte, de autorităţile strict determinate de art. 5 şi 6 din Legea nr. 165/2013, procedura obligatorie.
Cererea de recurs era inadmisibilă, atât timp cât nu este legală rejudecarea cu reţinere (cerută de recurenţi), iar acţiunea în realizarea dreptului reconstituit se poate efectua doar cu respectarea procedurii impuse de art. 5-6 alin. (5) şi alin. (51) din Legea nr. 165/2013, art. 9 din Legea nr. 45/2009, aşa cum a fost modificat de Legea nr. 72/2011 şi art. 31 alin. (3) aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 232/2011, coroborate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, Decizia nr. 23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 748/2016 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 395/2017 a Curţii Constituţionale, de către autorităţile strict nominalizate, nu de instanţe, Guvern sau persoane fizice de drept privat.
Astfel, contestaţia în anulare este mai mult decât admisibilă, dar şi legală, fondată şi întemeiată.
3.2. Contestatorul Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării şi-a întemeiat contestaţia în anulare pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., susţinând că, în cauză, calea de atac îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, atât timp cât există o hotărâre pronunţată în recurs, iar motivele invocate se încadrează în limitele instituite de situaţia juridică de admisibilitate şi admitere prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
În mod eronat şi incorect instanţa de recurs a dat o interpretare greşită a cadrului procedural şi mai ales a temeiurilor de drept aplicabile speţei. Pentru soluţionarea corectă şi legală a cererilor intimaţilor-recurenţi este obligatoriu să fie reţinute prevederile legilor speciale şi specifice date de categoria "teren în domeniul public al statului" a amplasamentului suprafeţei de 2,01 ha teren cu vegetaţie forestieră a cărui drept de proprietate a fost reconstituit în favoarea intimaţilor.
În continuarea criticilor sale, contestatorul a prezentat aceleaşi argumente ca şi contestatorul Guvernul României (expuse la pct. 3.1 al prezentei decizii), apreciind că Guvernul nu are nicio posibilitate juridică, legală sau de orice natură în a modifica prevederile din Anexa nr. 4.2. din H.G. nr. 318/2015, câtă vreme nu există o trecere legală în domeniul privat al statului a amplasamentului respectiv, fiind nelegal ca puterea judecătorească să se substituie puterii legislative. A punctat şi faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra aspectului de nelegalitate şi nulitate invocat prin întâmpinare, în sensul că recursul este nul, fiind formulat cu încălcarea art. 13 alin. (2) C. proc. civ.
3.3. Contestatorul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D." şi-a întemeiat calea de atac tot pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a susţinut că este admisibilă contestaţia în anulare şi a prezentat aceleaşi argumente ca şi contestatorul Guvernul României (conform pct. 3.1 al prezentei decizii), apreciind că printr-o eroare materială, concretizată prin faptul că nu a reţinut şi observat că în cauză există norme de drept special care au întâietate pentru o soluţionare justă în defavoarea normelor de drept general, instanţa de recurs a dat naştere unei situaţii imposibile din punct de vedere legal şi juridic.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Contestatorul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D." a depus întâmpinare la contestaţiile în anulare formulate de Guvernul României şi de Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, solicitând, având în vedere identitatea şi similitudinea motivelor şi aspectelor invocate, admiterea căii de atac extraordinare şi, pe cale de consecinţă, anularea hotărârii atacate, respingerea recursului formulat de A., B. şi C. şi menţinerea sentinţei civile nr. 2068 din 24 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti.
4.2. Contestatorul Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării a formulat întâmpinare la contestaţiile în anulare promovate de ceilalţi contestatori, prin care a solicitat, de asemenea, admiterea căii extraordinare de atac, având în vedere motivele şi aspectele invocate care sunt similare.
4.3. Intimaţii A., B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestaţiilor în anulare formulate de contestatorii Guvernul României, Ministerul Cercetării şi Inovării şi Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D.", ca netemeinice şi nelegale.
II. Decizia asupra contestaţiilor în anulare
Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate contestaţiile în anulare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
1.1. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestatori, care reglementează contestaţia în anulare specială,
"Art. 503 - (...)
(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când:
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
(...)."
Înalta Curte reţine că prin eroare materială se înţelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.
Deci, pentru a putea se reţine admisibilitatea unei contestaţii în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.
Greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, trebuie să fie greşeli de fapt care să fie determinante pentru soluţia din recurs, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispoziţiilor legale.
Or, în cauză, susţinerile contestatorilor (identice din punct de vedere al argumentelor invocate), nu pot fi încadrate în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât aspectele invocate nu privesc simple şi evidente erori materiale, ci critică modalitatea în care instanţa a înţeles să aplice dispoziţiile legale şi să soluţioneze cauza.
Contestatorii invocă faptul că instanţa de recurs nu a reţinut şi nu a observat că există norme de drept special care ar avea întâietate faţă de normele de drept general, că instanţa s-ar fi substituit puterii legiuitoare şi că cererea de recurs era inadmisibilă, atât timp cât nu este legală rejudecarea cu reţinere, iar acţiunea în realizarea dreptului reconstituit se poate efectua cu respectarea unei anumite proceduri.
Din cuprinsul considerentelor hotărârii contestate, expuse la pct. 2 al prezentei decizii, rezultă raţionamentul avut în vedere de instanţa de recurs şi modalitatea în care a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale pe care le-a apreciat a fi incidente soluţionării recursului.
Astfel, în realitate, prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de faţă, nu se tinde la demonstrarea existenţei unor greşei materiale evidente, ci la netemeinicia raţionamentului logico-juridic al instanţei de recurs.
Contestatorii formulează apărări ce privesc fondul cauzei, urmăresc reevaluarea dispoziţiilor legale şi reanalizarea cererii de recurs sub aspectul aplicării dispoziţiilor ce le apreciază a fi incidente în raport cu circumstanţele de fapt şi de drept, ceea ce excedează controlului realizat de instanţă pe calea contestaţiei în anulare.
Sub acest aspect, este demn de subliniat, că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei.
Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui apel-recurs deghizat, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, neputând aduce atingere principiului res judicata, a cărui respectare impune care exercitarea unei căi extraordinare de atac să nu presupună o nouă judecare a cauzei.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la introducerea căilor de recurs extraordinare (Cauza Sebastian Taub împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006), a mai reţinut că "(...) instanţele superioare nu trebuie să-şi folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).".
Fiind o cale de retractare, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, neputându-se repune în discuţie probleme de drept si de fapt ce au fost soluţionate de instanţa de recurs.
1.2. În raport cu cele expuse mai sus, deşi nu se mai impune a fi analizat aspectul clamat de contestatori, că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra aspectului de nelegalitate şi nulitate în sensul că recursul este nul, fiind formulat cu încălcarea art. 13 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24.10.2014, s-a constatat că dispoziţiile din C. proc. civ. cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale.
1.3. Faţă de cererea intimatului A. de obligare a contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată, constând în cheltuieli de transport, Înalta Curte, reţinând culpa procesuală a contestatorilor, în raport cu dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., îi va obliga la plata cheltuielilor de judecată avansate de acesta, în cuantum de 339,03 RON, reprezentând cheltuieli de transport, dovedite cu bonul fiscal depus la dosar.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru aceste considerente, întrucât aspectele deduse judecăţii prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu noţiunii de greşeală materială prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., va respinge contestaţiile în anulare, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţiile în anulare formulate de Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, de Guvernul României şi de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură D. împotriva Deciziei nr. 6270 din 9 decembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă contestatorii la plata sumei de 339,03 RON către intimatul A., reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.