Judicial salary equalization to DNA/DIICOT prosecutor levels via res judicata and 19.000 multiplication coefficient application

Şedinţa publică din data de 07 decembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi CURTEA DE APEL TÂRGU-MUREŞ, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare şi reîncadrarea sa cu luarea în considerare a unei indemnizaţii de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care este asimilată potrivit legii, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor; recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care este asimilată potrivit legii, începând cu 09.04.2015; repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtei Curtea de Apel Târgu Mureş la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care este îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 967 din 08 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX – a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 5.03.2017. A respins cererea ca prescrisă în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 5.03.2017. A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ. A obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită pentru reclamantă ordin de încadrare salarială, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, producător de efecte juridice începând cu data de 5.03.2017 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. A obligat pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureş să plătească reclamantei diferenţele salariale rezultate începând cu data de 5.03.2017 şi în continuare, actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data scadenţei fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 967 din 08 octombrie 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX – a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs recurenta – reclamantă A. şi de recurentul – pârât Ministerul Justiţiei.

1.3.1. Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând desfiinţarea în parte a sentinţei atacate şi în rejudecare, obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare şi reîncadrarea sa, cu luarea în considerare a unei indemnizaţii de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare menţionaţi, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor, recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor.

Arată că sentinţa civilă nr. 967/8.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 757/24.06.2020 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020, definitivă prin neapelare la data de 14.09.2020 în ceea ce priveşte soluţionarea petitului referitor la prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte restituirea drepturilor salariale pentru perioada 9.04.2015-5.03.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 757/24.06.2020 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020, definitivă prin neapelare la data de 14.09.2020, a fost admisă acţiunea formulată de mai mulţi reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu Mureş şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta, raportat la perioada în care a avut calitatea de angajator a reclamanţilor la recalcularea indemnizaţiei de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 9.04.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19.000 (diferenţe salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA si DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006)

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi, raportat la perioada în care a avut calitatea de angajator, a diferenţelor salariate rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu data de 9.04.2015 şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Se poate constata că, în ceea ce priveşte petitul legat de obligarea pârâtei Curţii de Apel Târgu Mureş, raportat la perioada în care a avut calitatea de angajator, de plată a diferenţelor salariate rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu data de 9.04.2015 şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective există identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel că sentinţa civilă nr. 757/24.06.2020 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020, definitivă prin neapelare la data de 14.09.2020 are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Se poate observa că sentinţa civilă nr. 757/24.06.2020 pronunţată de Tribunalul Alba a rămas definitivă înainte de pronunţarea hotărârii în prezentul dosar şi a fost adusă la cunoştinţa instanţei de prim grad prin răspunsul formulat la întâmpinarea depusă de Ministerul Justiţiei.

Potrivit art. 432 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte fondul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, consideră că excepţia formulată este neîntemeiată, pentru considerentele expuse în continuare:

Deşi dispoziţiile legale invocate de autoritatea pârâtă - art. 171 alin. (3) din Codul muncii şi art. 2500, art. 2517 şi art. 2524 din noul C. civ., instituie un termen de prescripţie de 3 ani care curge în principiu de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului, mai exact de când dreptul salarial era datorat, totuşi invocarea acelor dispoziţii legale nu determină efectul vizat de pârât.

Trebuie luat în considerare că Ministerul Justiţiei este singura parte din proces care deţine atât evidenţa nivelului de salarizare specific fiecărui judecător din România cât mai ales ansamblul hotărârilor judecătoreşti pronunţate sub acest aspect.

În aceste condiţii, Ministerului Justiţiei îi revenea obligaţia de a pune în executare toate normele juridice relevante în materia salarizării judecătorilor, inclusiv art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, cunoscând nivelul maxim de salarizare cuvenit fiecărei categorii de judecători.

Altfel spus, nu reclamanta este cea care deţinea în orice moment informaţia privind drepturile salariale acordate altor judecători prin diverse hotărâri judecătoreşti ca urmare a diferitelor conduite omisive ale Ministerului Justiţiei în executarea conformă a legii în materie ci Ministerul pârât menţionat, partea putând cei mult cunoaşte întâmplător faptul beneficierii de către alţi judecători de drepturi salariale în cuantum superior ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti de sancţionare a conduitei omisive sau greşite a Ministerului Justiţiei în aplicarea legii.

Or, ca efect al art. 1 alin. 5l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, Ministerul Justiţiei era obligat legal să analizeze întreaga informaţie disponibilă şi să procedeze la maximizarea salariilor judecătorilor raportat la funcţie/grad/treaptă şi gradaţie începând cu data de 09.04.2015.

De altfel, nici pronunţarea deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României nu a modificat semnificativ conduita acestui ordonator de credite, ce a emis ordine succesive privind încadrarea salariala a judecătorilor în contextul sancţionării prin hotărâri judecătoreşti a conduitei sale ulterioare datei de 09.04.2015 anume aceea de a nu determina corect maximul relevant in sensul art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modillcată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

1.3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând că au fost încălcate dispoziţiile art. 1, art. 44 pct. 11, pct. 20 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării reclamantei.

În temeiul prevederilor legale arătate mai sus, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, instanţa greşit a respins acesta excepţie.

Drepturile salariate ale reclamantei se stabilesc prin acte administrative individuale, respectiv prin ordine emise de Ministrul Justiţiei care se contestă potrivit unei proceduri speciale prevăzute la art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv art. 7 alin. (1) din Legea-cadru nr. 157/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi în termenul expres menţionate în cuprinsul acestora, de la data comunicării actului administrativ at ordonatorului de credite.

În cazul în care reclamanta era nemulţumită de stabilirea drepturilor salariate în intervalele de referinţă, putea contesta actele administrative respective în termenele prevăzute de lege.

Or, reclamanta nu a înţeles să conteste ordinele de salarizare la data la care a constatat diferenţele salariale, astfel încât solicitarea de acordare retroactivă a anumitor drepturi salariale este inadmisibilă.

Pentru a pronunţa hotărârea recurată instanţa de fond reţine Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 23/2016 şi Decizia nr. 36/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi faptul că în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" există judecători care beneficiază de indemnizaţia de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 obţinut prin hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, indiferent dacă a fost sau nu emis ordin de salarizare, indemnizaţia de încadrare trebuie stabilită la nivelul maxim.

În primul rând, contrar celor reţinute de instanţa de fond, nu au fost administrate probe din care să rezulte că există vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, Curtea de Apel Bucureşti făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT.

Pe de altă parte, prima instanţă denaturează natura drepturilor acordate prin hotărârile judecătoreşti la care face referire, întrucât acestea nu reprezintă majorări salariale, nu au determinat schimbarea indemnizaţiilor de încadrare, ci au reprezentat fie diferenţe salariale (hotărâri pronunţate începând cu anul 2016), fie despăgubiri pentru prejudiciul creat prin discriminarea constatată în temeiul O.G. nr. 137/2000 (hotărâri pronunţate în perioada 2007-2010), astfel că nu există indemnizaţii stabilite prin raportarea la coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT.

Prin urmare, diferenţele salariale dintre drepturile salariale ale procurorilor DNA şi DIICOT şi cele încasate efectiv nu au fost incluse în indemnizaţia de încadrare niciodată, prin cererile de chemare nefiind solicitată stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii DNA şi DIICOT, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT.

Aşadar, trebuie ţinut cont de faptul că acţiunile prin care au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, nefiind solicitată stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii respectivi, s-au soluţionat în sensul acordării în baza O.G. nr. 137/2000 despăgubiri, fără să fie făcută vreo analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizaţiilor de încadrare, faţă de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006.

Astfel, instanţele au reţinut în mod expres că aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 (privind salarizarea procurorilor DNA şi DIICOT) s-a făcut doar prin analogie, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor şi prin urmare, acordarea despăgubirilor nu se confundă cu o adăugare (a lege, fiind incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 din Codul muncii, care garantează dreptul Ia despăgubiri, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Ca atare, prin hotărârile respective s-a clarificat cu putere de lucru judecat raportul dintre drepturile băneşti recunoscute şi indemnizaţiile stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, astfel că despăgubirile acordate nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare ale reclamantei, referirea la acest act normativ fiind reţinută doar în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate.

Aşadar, nu există un nivel maxim al salarizării judecătorilor stabilit în funcţie de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri sau diferenţe salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii DNA şi DIICOT prin O.U.G. nr. 27/2006.

Totodată, Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010.

Actele normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006 au stabilit că salarizarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secţiunea a ll-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secţiunea a ll-a a Legii nr. 284/2010), iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea intimaţi lor-reclamanţi potrivit dispoziţiilor acesteia.

Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări şi completări a fost abrogat art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016, aşa încât la acest moment nu se mai poate vorbi despre nivel maxim al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituţionala prin decizia 794/2016 sunt abrogate, implicit, de unde rezultă că nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acţiunii.

Prin urmare, soluţia instanţei de fond de admitere a cererii instituie un alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, obligarea la emiterea ordinelor de salarizare şi stabilirea indemnizaţiilor de încadrare prin luare în considerare a coeficienţilor de multiplicare corespunzători pentru funcţiile procurorilor DNA şi DIICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

În nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale conform dispoziţiilor legale, nemaiavând relevantă valoarea de referinţă sectorială însă instanţa nu a reţinut acest aspect.

Ca atare, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Aşadar, Tribunalul a ignorat deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că acordarea altor drepturi decât de cele prevăzute expres de lege este o depăşire a puterii judecătoreşti, rolul instanţelor fiind acela de realizare a justiţiei, adică de a soluţiona litigiile aplicând legea, iar nu de a cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin acte normative, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.

1.4. Apărările formulate de intimată

Intimata reclamantă a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 967/8.10.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti ~ secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin care solicită, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., respingerea acestuia ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

1. În privinţa recursului declarat de către Ministerul Justiţiei, cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motivul invocat trebuie să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate.

Din perspectiva situaţiei de fapt existente în cauză, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite agumentele expuse de acesta în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, observându-se că, în speţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, prin raportare şi la stabilirea, în mod definitiv, a îndreptăţirii sale la aplicarea coeficientului solicitat, fiind invocat în susţinerea acţiunii un refuz nejustificat, aceasta neînvestind instanţa de contencios cu o acţiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege.

Aşadar, instanţa de prim grad a făcut o justă aplicare a art. 8 din Legea nr. 554/2004 întrucât prezenta cauză nu are ca obiect anularea unui ordin sau a unui răspuns la o contestaţie ci se solicită cenzurarea refuzului pârâtului recurent Ministerul Justiţei de a emite un nou ordin de salarizare şi de a se solicita reîncadrarea reclamantei recurente.

Pe fondul cauzei, în cuprinsul motivelor de recurs, pârâtul recurent a invocat faptul că nu au fost administrate probe din care să rezulte că există vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi prin O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT la care să se poate raporta în mod concret, Curtea de Apel Bucureşti făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de mullipicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA si DIICOT.

S-a mai arătat că despăgubirile echivalente cu diferenţele salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de acestea şi prin urmare nu se poate face raportarea la un nivel maxim aşa cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti în hotărârea recurată.

Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanţă caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite noul ordin de salarizare pentru reclamantă.

Această concluzie are în vedere, cu prioritate, existenţa sentinţei civile nr. 757/24.06.2020 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020, definitivă prin neapelare la data de 14.09.2020, ataşată recursului declarat de către reclamantă -f.8-13 dosar recurs.

Prin această sentinţă a fost admisă acţiunea formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu Mureş, fiind obligată pârâta, raportat la perioada în care a avut calitatea de angajator a reclamanţilor, la recalcularea indemnizaţiei de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 9.04.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19.000 (diferenţe salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA si DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006)

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi, raportat la perioada în care a avut calitatea de angajator, a diferenţelor salariate rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu data de 9.04.2015 şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Înalta Curte constată că, în analiza criticilor de nelegalitate invocate de către recurentul Ministerul Justiţiei, existenţa acestui act jurisdicţional se impune cu putere de lucru judecat, fiind incidente şi în dosarul de faţă aspectele reţinute de instanţă în cuprinsul sentinţei civile nr. 57/24.06.2020 pronunţată de Tribunalul Alba cu privire la interpretarea şi aplicarea legilor referitoare la salarizarea reclamantei, sentinţă în raport cu care reclamanta din prezenţa cauză a adresat pârâtului Ministerul Justiţiei cererea privind emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizaţia de încadrare brută lunară să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016.

Considerentele avute în vedere de instanţă în dosarul x/2020 se impun şi în prezenta cauză, nefiind necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluţiei anterioare (dacă este sau nu corectă).

Aceasta deoarece, potrivit textului art. 431 alin. (2) C. proc. civ.:

"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

A statuat Tribunalul Alba, în dosarul amintit:

,,...Prin O.U.G. nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenţilor judiciari şi a altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

Conform art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 şi a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale de Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceştia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O.U.G. nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. (1) din această ordonanţă, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură (noţiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienţii de multiplicare prevăzuţi în anexa ordonanţei.

Vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent şi esenţial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz la caz, aflându-se în corelaţie directă, necesară şi obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanţelor sau parchetelor, respectiv funcţia deţinută.

Totuşi, în cazul procurorilor din D.I.I.C.O.T., a fost în mod privilegiat eliminată corelaţia obligatorie dintre criteriul nivelului instanţelor sau parchetelor şi criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceştia sunt salarizaţi la nivelul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. (2) şi art. 75 alin. (4) din Legea nr. 304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiaşi nivel al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi în raport cu personalul de la celelalte nivele, nefiind respectate criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. H s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu toate că nu îndeplinesc condiţia de vechime minimă necesare acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin O.U.G. nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar în acelaşi timp, pentru alte persoane (procurori din cadrul D.I.I.C.O.T.) li se recunoaşte această salarizare majorată, deşi nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

...însă, în aceste condiţii, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza O.U.G. nr. 27/2006, care au aceeaşi vechime minimă în magistratură ca şi cea cerută procurorilor din D.I.I.CO.T.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. VI/2007 ...a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferenţiere de tratament salarial constând în apartenenţa la categoria celor implicaţi în soluţionarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupţie sau de criminalitate organizată şi terorism) ori în doar includerea în numite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiţiei. întocmai, acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul D.U.CO.T., care sunt salariaţi prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluţionarea unor cauze de o anumită natură, precum şi datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiţiei.

... reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art. 2 alin. (1)-(3), art. 6 din O.U.G. nr. 137/2000, întrucât le-au fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională şi sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000)....,,

Odată dezlegată această chestiune litigioasă, Înalta Curte nu ar putea contrazice cele stabilite de instanţa anterior sesizată, fiind pusă în situaţia de a da eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru deja judecat.

În plus, în speţa de faţă, în faţa primei instanţe reclamanta a depus practică judiciară pronunţată recent, prin care s-a dovedit că şi în prezent s-a recunoscut dreptul unor colegi magistraţi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 – corespunzător salarizării procurorilor DNA şi DIICOT, astfel că indemnizaţia de încadrare a reclamantei nu este stabilită la nivelul maxim aflat în plată, raportat şi la noile hotărâri judecătoreşti.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât în sensul că este greşită premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stablit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), în susţinerea căreia a făcut trimitere la paragraful 32 (privind neîndeplinirea cerinţei de admisibilitate prevăzută de art. 515 C. proc. civ.) din Decizia nr. 11/04.05.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii.

Prin această decizie, instanţa supremă a mai reţinut că "(38). Aşadar, prin hotărârile judecătoreşti din prima orientare jurisprudenţială nu s-a tranşat dacă reclamanţii judecători sunt îndreptăţiţi la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., precum în cazul hotărârilor din cea de-a doua orientare, ci s-a făcut doar aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizaţiei de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea. (39). Faţă de cele expuse, se constată că hotărârile judecătoreşti ataşate memoriului nu relevă tranşarea aceleiaşi chestiuni de drept, iar împrejurarea că atât instanţele care au admis cererile reclamanţilor, cât şi cele care le-au respins s-au raportat şi la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 nu infirmă această concluzie.", astfel că interpretarea dată de recurentul-reclamant prin raportare la Decizia nr. 11/2020 este lipsită de support legal.

Pentru motivele anterior expuse, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului-pârât în sensul că, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, admiterea solicitării reclamantei prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituit prin legile de salarizare ulteriore O.U.G. nr. 27/2006, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar reţinut de acesta, afirmând existenţei unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reţinut în Decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale la care a făcut trimitere recurentul.

Că este aşa o confirmă şi reţinerea instanţei supreme în Decizia nr. 11/2020: "45. Astfel, reclamanţii, susţinând că, în cadrul aceleiaşi funcţii ocupaţionale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferenţe de drepturi salariale faţă de indemnizaţiile care se cuveneau procurorilor D.N.A şi D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea; aşadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispoziţiile din ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, dar şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate şi pe Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanţi, potrivit căreia coeficienţii de multiplicare în discuţie ar fi fost deja recunoscuţi altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele au examinat discriminarea reglementărilor succesive şi au statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată."

2. Cu privire la recursul reclamantei, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată se impune a fi reformată, în parte, din perpectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Prin aceeaşi sentinţă civilă, nr. 757/24.06.2020 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020, definitivă prin neapelare la data de 14.09.2020, a fost admisă acţiunea formulată de mai mulţi reclamanţi, între care şi reclamanta în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu Mureş.

Se poate constată că, în ceea ce priveşte petitele din prezenta acţiune, formulate în contradictoriu cu pârta Curtea de Apel Târgu-Mureş, acestea se suprapun celor analizate în dosarul x/2020, vizând obligarea acestei pârâte, raportat la perioada în care a avut calitatea de angajator, la plata diferenţelor salariate rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu data de 9.04.2015 şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Exclusiv din perpectiva pârâtei Curtea de Apel Târgu Mures, există identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel că sentinţa civilă nr. 757/24.06.2020 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020, definitivă prin neapelare la data de 14.09.2020, are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, în condiţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta deoarece pârâtul Ministerul Justiţiei nu a fost parte în respectivul dosar motiv faţă de care soluţia privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de acesta, cu referire la capetele de cerere ce îl vizează, apare ca fiind judicioasă prin raportare la dispoziţiile art. 268 lit. c) din Codul muncii.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 488 pct. 7, art. 430-432 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 967 din 08 octombrie 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX – a contencios administrativ şi fiscal.

Va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, va respinge capetele de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureş pentru autoritate de lucru judecat.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Va respinge recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Justiţiei împotriva aceleaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 967 din 08 octombrie 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX – a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, respinge capetele de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureş pentru autoritate de lucru judecat.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Justiţiei împotriva aceleaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 7 decembrie 2022.